Început de mileniu. Nostalgii ialomițene (fragment)

[Corneliu Ion]

(fragment)

Pentru o lucrare inedită, cu temă atât de generoasă și interesantă precum cea propusă, „Fascinația Câmpiei”, cred că este foarte potrivit să încep cu un citat din interviul acordat în anul 1997 lui Grigore Ilisei de către apreciatul scriitor ialomițean Ștefan Bănulescu, ca răspuns la desele etichetări de scriitor fantastic, pe care le primise din partea criticii literare: „Criticii fals au socotit că eu sunt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit și trăiește încă în foarte mulți oameni. E o memorie istorică a societății românești, a vieții spirituale românești.”
Închid ochii o clipă și aproape cu evlavie, minunea se petrece. Nu mai sunt eu, cel pe care viața în firescul ei joc „de-a oamenii” l-a purtat pe nebănuite cărări, de la orășelul din Bărăgan așezat pe malul Borcei și până la malul mării, precum un vijelios râu de munte își croiește drumul spre a își împlini destinul, vărsându-se într-un final, liniștit și obosit, în Marea cea Mare. Redevin, mereu cu înfiorare și duioasă reverie, copilul care conștientiza primele imagini din viața sa privind cu luare aminte orașul tăiat în două de șoseaua care îl lega de Călărași, având o parte riverană Brațului Borcea, mereu amenințată de revărsări și cealaltă parte așezată pe coline line, scăldate de un soare generos și cultivate cu viță de vie.
Al șaptelea an de la terminarea în Europa a celui mai mare măcel mondial pe care îl cunoscuse lumea până atunci a adus într-un orășel din Bărăganul „pământ cu flori” un nou cetățean, viitor „tovarăș de nădejde în edificarea unei epoci de aur în istoria României”.
În ciuda unor atât de favorabile auspicii, când m-am născut nu a apărut o stea nouă pe cer, soarele nu s-a oprit din mersul său de miliarde de ani, nu a fost eclipsă de soare, nici măcar una de lună. Nu a fost o sărbătoare națională, nu au fost trase salve de tun în semn de omagiu și credință. Nu m-am născut nici în ziua de Crăciun, sau măcar în decembrie, când se spune în popor că oamenii născuți în decembrie vor fi oameni norocoși. Nimic din toate acestea.
Venirea mea pe lume a fost un eveniment deosebit doar pentru surorile mele mai mari și pentru părinții mei, oameni simpli, dar cumsecade, care făceau tot ce este omenește posibil pentru a ne asigura nouă, copiilor lor, o existență normală în acele vremuri grele și nesigure.
Amintirile cele mai importante din zorii existenței mele, deși în ceață, încep să prindă contur cu o iarnă cumplită, geroasă și cu nămeți cât casa. Tata, pe care de cele mai multe ori îl vedeam acasă doar sâmbăta și duminica, ei bine, într-o dimineață se lupta să iasă din casă pe geam. Nu înțelegeam de ce nu iese pe ușă, eram contrariat. Abia după un timp am înțeles, când tata s-a întors pe ușă, după o vreme. Când a deschis ușa de la intrare, în locul aleii pietruite și a pomilor pe care îi știam eu, acum vedeam cu uimire un tunel lung, săpat într-un munte de zăpadă. Mult mai târziu am realizat că primele mele imagini conștiente din realitatea înconjurătoare care mi-au rămas în memorie erau legate de iarna anului 1956, când România s-a scufundat într-un ocean de zăpadă și ger.
La cinci ani amintirile încep să devină clare. Este vârsta la care aveam prieteni de joacă, împreună cu care descopeream zonele de lângă casa părintească. Aveam voie de la părinți să ne plimbăm de o parte și de alta a șoselei asfaltate cu piatră cubică, în sus și în jos, la depărtare de câțiva vecini de la casa noastră. Încă din acei ani aveam interdicție, sub amenințarea unei drastice pedepse aplicate de tați cu cureaua de la pantaloni, dacă mergeam la Borcea, sau pe colinele de pe partea cealaltă a șoselei, cărora toată lumea le spunea simplu: deal. Apoi, la șase ani mergeam singuri la grădiniță și, firesc, aria noastră de joacă și explorare se lărgise. Aveam voie să ne jucăm pe partea noastră de cartier până la gardurile din spatele grădinilor, dar să nu trecem de ele, pentru că pe lângă garduri trecea un drum de căruțe, iar dincolo de acest drum, la vreo 200m, curgea Borcea. Un an mai târziu am început să mergem la școala din cartierul nostru, aflată cam la un sfert de oră de acasă de la mine. Mergeam în grup cu prietenii la școală, pe jos, cum altfel, în acei ani în care vedeam câteva autocamioane pe zi, de multe ori chiar mai puține? Autoturisme nu vedeai decât în orașele mai mari ale acelor timpuri. În schimb, eram obișnuiți cu camioanele și GAZ-urile sovietice, care se duceau sau veneau de la instrucție, zi de zi. Spaima noastră, a copiilor mai mici, erau tractoarele Lanz Bulldog, când apăreau cu roțile lor imense din fier, cu pinteni, zdrăngănind pe piatra cubică a șoselei, duduind puternic și scuipând trâmbe de fum prin eșapamentul lor mare, ca o pagodă. Norocul nostru era totuși că le vedeam așa de rar, că până la următoarea apariție a altuia, deja uitam spaima și le așteptam cu nerăbdarea și curiozitatea specifică vârstei.
Fiindcă mă mărisem și mă duceam la școală, acum aveam voie să merg cu prietenii pe colinele de la marginea orașului să ne jucăm, să adunăm maci sângerii de pe câmp, sau să ajutăm toamna părinții la cules de vie. Interdicția de a merge la Borcea s-a menținut până când eu am terminat clasa întâi și ne-am mutat din Fetești.
Perioada aceasta de început a copilăriei a fost perioada în care am început să văd că lucrurile se întâmplă, cu toate că nu eram conștient de ce se întâmplă așa și nu altfel, sau ce se ascundea în spatele lucrurilor pe care le percepeam. Am făcut această precizare pentru a sublinia că sunt conștient că existența mea a fost puternic influențată de mediul în care am trăit și de concepția de viață din acea perioadă a părinților mei, chiar dacă ulterior au intervenit în devenirea mea mulți alți factori importanți.
Eram un copil care creștea într-o atmosferă familială liniștită, plină de afecțiune. Îmi amintesc că mi-era dor de tata mai mereu, fiindcă de cele mai multe ori îl vedeam doar la sfârșitul săptămânii, când el se întorcea acasă de pe unde îl ducea serviciul său și atunci era sărbătoare: nu venea...

[Ada Nemescu]

Am citit un fragment ce se dorește a fi realist și  nostalgic,  cu un titlu mult prea general. 

aDa 

[Corneliu Ion]

Este o narațiune. Am încercat să o fac cât mai bine. 

Cât privește titlul... mie îmi place. 

Ada Nemescu a spus :

Am citit un fragment ce dorește a fi realist și  nostalgic,  cu un titlu mult prea general 

aDa 

[Chris]

o scriere tip jurnal, nu am inteles finalul, parca ar fi ramas fraza suspendata.

citit cu placere,

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc pentru popas și apreciere!

Este doar un fragment dintr-o narațiune ceva mai lungă. Intenția mea a fost de a posta mai multe fragmente.

Chris a spus :

o scriere tip jurnal, nu am inteles finalul, parca ar fi ramas fraza suspendata

citit cu placere,

[Vasilisia Lazăr]

Titlul nu se pune acolo, titlul se pune în căsuța aferentă. Toate textele postate de d-stră se numesc „Proză scurtă”. Asta zice Ada. Acum văd că titlul e în interior. O să vă explic unde se pune titlul. Când postați, scrieți titlul în caseta pe care o arată săgețile. Nu mai scrieți acolo „Proză scurtă”. Se vede că asta este. O să vă pun eu acum titlurile corecte, dar să știți la postarea viitoare. Iar în dreptunghiul mare postați doar textul prozei, fără niciun titlu. La povestire, voi reveni, cu alt comentariu, strict pe text. Și e bine să lăsați literele mai mari, stăm cam prost cu vederea toți.

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos!

Chiar sunt bine venite corecturile dvs.

Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :

Titlul mnu se pune acolo, titlul se pune în căsuța aferentă. Toate textele postate de d-stră se numesc „Proză scurtă”. Asta zice Ada. Acum văd că titlul e în interior. O să vă explic unde se pune titlul. Când postați, scrieți titlul în caseta pe care o arată săgețile. Nu mai scrieți acolo „Proză scurtă”. Se vede că asta este. O să vă pun eu acum titlurile corecte, dar să știți la postarea viitoare. Iar în dreptunghiul mare postați doar textul prozei, fără niciun titlu. La povestire, voi reveni, cu alt comentariu, strict pe text. Și e bine să lăsați literele mai mari, stăm cam prost cu vederea toți.