Promisiunea de joi (I)

[gina zaharia]

Maria intră în încăperea cu lumini albastre la braţul bunicului ei, renumitul pictor Tudor Cristache. Cu pasul elegant şi privirea senină, împărţea zâmbete suave, înclinând uşor din cap. Pe chipul femeii se întrecea o mare de priviri, care mai de care mai curioase. Era singura nepoată a pictorului, singura moştenitoare a unei averi considerabile şi a mai multor conturi din ţară şi din străinătate.  Purta o rochie neagră, uşor decoltată, cu umerii goi, deasupra genunchiului, pantofi cu toc înalt, negri şi o poşetă de catifea tot neagră. Brunetă,  cu părul scurt şi ochi albaştri. În ciuda celor treizeci şi cinci de ani ai săi emana o delicateţe naturală, aproape  impecabilă. Avea gesturi  graţioase, fine, care exprimau perfect stările unei femei echilibrate, de condiţie bună.

Tudor Cristache, la cei optzeci de ani de viaţă şi şaizeci de carieră îi dăruise şevaletului toate culorile sufletului, ca-ntr-o alchimie a sinelui, pe trepte de anotimpuri pline de mister, cu aure uneori sălbatice dar şlefuite, graţie harului cu care călătorul din el a ştiut să caute culmi de suflet şi să le îmbrace în  dăruire şi statornicie.  Avea să serbeze acest eveniment la un local respectabil,  într-o seară de joi şi să iasă din oglinda lumii lui pe uşa din faţă. Găsise că slujise suficient pânzelor sale. Le împrumutase sufletul, îl dezlănţuise în fenomene atât de personale încât  picturile sale deveniseră hrana  cea mai de preţ din care savurase cu pasiune şi credinţă.

Îmbrăcat într-un costum gri și cămaşă verde, pictorul păşea încet, cu spatele drept, mândru nu atât de opera şi cariera sa cât de nepoata care îl însoţea, o bijuterie dragă, aşa cum îi plăcea s-o numească.

Sala se umplu de aplauze. Le merita din plin.  Invitase şaizeci de persoane. Fiecare avea un loc în inima lui și trecuse prin  sita încrederii. Veniseră aproape toţi. Evenimentul se număra  printre  cele de elită ale oraşului.

­– Bine-ai venit, doctore! se adresă Tudor unui bărbat la vederea căruia Maria tresări.  Avea în jur de patruzeci de ani, părul  uşor ondulat, şaten, ochii căprui şi figura senină, şarmantă. Purta  pantalon  bej şi cămaşă neagră. Imediat se adresă  nepoatei sale:

– Cred c-am reuşit să-ţi fac o surpriză plăcută, Maria! Bogdan a venit special pentru mine de la Bucureşti. Sau, mă rog,  pentru tine! Ştiam că este în ţară şi l-am invitat la petrecerea mea.

– Bogdan, credeam că n-am să te mai văd niciodată! şi bucuria înflori pe chipul femeii, căreia doctorul îi sărută mâna. O clipă se priviră în ochi ca şi cum recunoaşterea celeilalte persoane venea din adâncul sufletului.

– Hai, vino la masa noastră! A trecut o veşnicie de atunci! zise femeia.

În urmă cu cincisprezece ani, cei doi fuseseră logodiţi. Dar părinţii ei se împotriviseră relației lor iar tânăra îl părăsise pe Bogdan și se căsătorise cu un avocat. Căsnicia femeii scârțâise încă de la început. Bogdan plecase în Austria îndată după ce terminase Facultatea de Medicină. Tudor îl apreciase sincer şi regretase enorm când nora sa, profesoara de franceză  Emilia  Cristache nu ţinuse deloc cont de sentimentele Mariei. Din când în când se mai interesa de doctor, printr-un prieten, artist plastic şi el, văr cu tatăl acestuia. 

Tudor îşi îmbrăţişă prietenii şi se simţea împlinit. Nicio secundă nu purta umbre. Sărbătoarea  aceasta  parcă îl întinerea cu un veac. Orchestra  arunca  sunete  adânci,  într-o învăluire profundă, care înnobila  până şi cele mai decolorate gânduri.

Între timp, Maria  se aşeză la masă, urmată de tânăr.

–  Nu ştii cât de specială e seară aceasta, începu Bogdan.

– Mă bucur să aud asta. A trecut o veşnicie de atunci. Să știi că n-am vrut să te părăsesc niciodată. Mereu mi-a fost dor. Ştiam că într-o zi am să te întâlnesc!

Vorbise fără întrerupere, într-o beatitudine neobişnuită.

– Să lăsăm timpul să-și spună cuvântul, hotărî doctorul, pe un ton serios. El ne va dezveli toate secundele care au strigat vreodată în noi. Pe urmă, vom mai vedea, nu-i aşa?, încheie bărbatul printr-o undă de  optimism.

Bunicul o căută prin mulţime, curios la reacţiile lor, după  o despărţire mai amară decât  amurgul peste pelinul de mai.  Îi găsi veseli, apropiaţi, fără urme de reproş. Se apropie de ei.

 – Aşa vă vreau, dragii mei.  Nici nu ştiţi cât sunt de fericit. Nu mă abţin să-ţi spun un secret, se adresă Mariei. Mâine ne vom întâlni cu avocatul. Voi semna testamentul prin care îţi voi lăsa toate bunurile mele. Mai departe, un economist bun ştie cum să le contabilizeze.

Maria îl sărută pe obraz.

– Tudore, nu crezi că te cam grăbeşti?  

Îi zisese pe nume, aşa cum obişnuia când era mică, dorind să-și demonstreze  câtă importanţă avea această exprimare care se solda, de fiecare dată, cu o îmbrăţişare călduroasă.

– Eşti minunată, Maria Cristache.  Sunt mândru că-mi porţi numele.

– Să dansăm, bunicule, ce zici de invitaţia mea ? Hai, un tangou şi atât!

– Bine, să dansăm! Va fi ultimul meu dans, dar simt  că n-am trăit degeaba.  Aplauzele n-au contenit. Era ca un joc de cristale, cu fulguiri  împletite din mătase de orizont.

– Am cam obosit, tinereţe! zise Tudor și se retrase înainte ca muzica să înceteze.  Apoi dori să ştie cât mai multe lucruri despre Bogdan. La fel și Maria.  

– Eu sunt căsătorit. Soţia mea e în Austria, tot medic. Avem un copil de doisprezece ani. Dar iată, și eu te-am păstrat în suflet, în ciuda atâtor ani! Drept dovadă că am păstrat  tabloul  pe care mi l-ai dăruit, în ziua logodnei noastre. Era singurul lucru pe care îl aveam de la tine.

– Mă bucur că-l mai păstrezi încă. Acolo e o parte din mine. Bunicul a ştiut s-o marcheze, să-i creeze limite. Mi-e drag peisajul acela. Mereu m-am dus acolo. Și bunicul adoră acel loc. Încă mai există stejarul cu ramuri uriașe şi nici pârâul n-a secat. Vom merge într-o zi, dacă vrei. L-am înrămat în suflet şi voi iubi totdeauna acel petec de rai.

– Asta fiindcă mi-ai dăruit tabloul care te reprezenta, exact acolo, sub stejar. Îţi dai seama câtă valoare are ?

– Valoarea i-a dat-o renumitul pictor, nu-i aşa? se mândri femeia. Când pleci, Bogdan ? Nu te-ai gândit să te întorci aici? schimbă brusc subiectul.

– Ba da, i-am promis lui Tudor că voi fi medicul lui. Motivul e lesne  de înţeles. Până atunci hai să dansăm. De când aștept un asemenea moment!

Îi strângea spatele, simţindu-i pielea fină. Valuri  de nuferi se destrămau pe umerii clipelor. Erau singuri, inhalând aroma calendarului fără date exacte, plutind în voia cerului, pe o pală de  senin, care tot încerca parcă  să intre într-o brazdă de nor.

La plecare se oferi să-i conducă acasă.

– Sunt cu maşina,  n-ar avea rost. Va trebui să-l duc mai întâi pe  bunicul, stă în partea opusă a oraşului, în Dumitrești. Eu locuiesc tot acolo, unde știi: părinții mi-au lăsat apartamentul şi s-au mutat în casa bunicilor de la munte.

– Atunci las maşina aici şi îl conducem împreună pe Tudor, se oferi bărbatul. Apoi  vreau să ne plimbăm. Ca altădată. E trecut de trei. Îndată se vor ivi zorii.

– Sunt obosită, crede-mă, deşi mi-ar plăcea. Poate mâine seară. Aş vrea să dorm. Odihneşte-te şi tu. Vom avea destul timp să povestim.  

Îi sărută pe obraz şi îi urmări cu privirea. Noaptea  se arătă ca o regină plină de neprevăzut, dornică să-şi alinte supuşii cu cele mai delicate clipe.

 

 

[gina zaharia]

Mulțumesc, Irina! Te mai aștept. 

Cu aceeași admirație, 

Irina Lucia Mihalca a spus :

O amprenta de neconfundat prin fiecare creatie! Un stil captivant prin care iti regasim talentul scriitoricesc! Felicitari, Gina!

Cu admiratie si pretuire, Irina

[Emil Dumitru]

Am citit un mic fragment din ultima postare (XIV) şi când am dat de personajul Maria, m-am oprit şi am căutat începutul... care m-a fermecat! Parcă am citit un poem în proză...

,, Valuri  de nuferi se destrămau pe umerii clipelor''

Cu prietenie, 

[gina zaharia]

Domnule Emil Dumitru, sunt onorată de trecerea dumneavoastră! Așa este, în primul capitol mă cam pierd puțin, motivând atmosfera în care trebuie să introduc cititorul însă pe parcurs încerc să mă desprind și să pătrund prin labirinturi. Nu știu cât am reușit....

Încă o dată mulțumiri!

Emil Dumitru a spus :

Am citit un mic fragment din ultima postare (XIV) şi când am dat de personajul Maria, m-am oprit şi am căutat începutul... care m-a fermecat! Parcă am citit un poem în proză...

,, Valuri  de nuferi se destrămau pe umerii clipelor''

Cu prietenie,