Pohta

[Mihaela Suciu]

 

        Pe atunci, acasă era grupul copilăros, mereu în mișcare – un stol de vrăbii guralive! Și ce poftă de joc aveam laolaltă! Când au apărut landourile, câteva vrăbiuțe s-au desprins de noi, ocupându-și rolul de semi-mame. Cu normă întreagă, deveneau după ce dispăreau cărucioarele cu brotaci și le vedeam legănând grijulii păpuși, dar nu erau totuși mămicuțe adevărate, că prea își smotoceau pruncii cu fețe de cauciuc; îi îmbrăcau și-i dezbrăcau, două pălmuțe la fund că nu știu ce au făcut și multe batiste ștergeau fețișoarele acelea impasibile, răbdătoare, fără lacrimi! Restul cetei nici nu le băga în seamă... De-a valma, toți alergau nădușiți după o minge nebună, iar când o prindeau o șutau spre barele bătătorului de covoare. Se auzea în cor: „Goool!” și ce plin de încântare era copilul norocos. Seara târziu, după îndelungi negocieri, ne retrăgeam fiecare la cuibul său. Nu apucam să pun capul pe o pană că începea supliciul: dezbrăcat-spălat-îmbrăcat-mâncat... Cred că de atunci se trage ura mea pentru diminutive: păpiță, untuleț, urzicuțe... poate și vocația de constructor și tăinuitor, că bine le mai ascundeam și le clădeam după dulapuri și tot ce putea fi loc de taină...

        A doua zi, nimeni nu povestea ce pățise, nici nu aveam timp, că iar o luam de la capăt cu: minge, pietre, săbii, pistoale... Curtea se lărgise după ce-am escaladat toate gardurile, cotețele și garajele... Apăruse din senin și o livadă căreia îi apăram ramurile; roadele nu apucau să prindă pârg fiindcă noi le mâncam încă din floare sau crude de hămesiți ce eram! Și orizontul s-a lărgit, simțitor, mai ales după ce n-a mai fost nevoie să ne urcăm la fereastră pe scăunel sau să ne ridicăm pe vârfuri, să vedem cine a ieșit la joacă. Zburau spre parc bicicletele orfane, lipsite de aripi, apărătoare, sonerie, frâna de mână, dar echilibrate – să le putem călări fără să ne ținem de coarnele înțepenite în ghidon. Și ce haios era vara când se deschideau porțile ștrandului, și ce ne mai înghesuiam pe lacul înghețat cu patinele! Și toate ne erau dragi, și toate ne zâmbeau doar nouă!

        Prin clasa a noua, spre sfârșit, proful de română ne-a sugerat să mergem la o lansare de carte. Zis și făcut! Băieții n-au vrut și eu am ajuns la sfârșit – când se dădeau autografe. M-am așezat la rând, iar în fața poetei dezinvolt mi-am rostit numele și dorința: „Vă rog, consemnați ce vă îndeamnă spre scris!” – așa, să par mai interesant. Calmă, a luat o carte și fiecare gest al ei... atât de tandru și feminin... O priveam printre gene și-mi ziceam: „Doamne, ce frumoasă este! Dumnezeule, cum să n-o iubești? O, poezie!” și-mi încropisem ad-hoc o poveste de... dragul ei: „Femeia – înger cu ochi albaștri-verzi, nimb cu bucle blonde!”

        Acasă, altă poveste! Grupul își propusese să meargă cu Serenada pe la prințese, că așa se cuvenea cavalerilor Mesei Rotunde, dar eu trebuia să citesc cartea primită, să fac un rezumat, să am cu ce mă prezenta la școală. Notele literare sufereau de inaniție...

       Am deschis prima pagină, mi-am netezit numele frumos caligrafiat de mâna dibace și m-a năucit răspunsul crud: „Scriu să mă tratez de o boală incurabilă – Viața!” M-am apucat să fac turul citind, rând cu rând, și m-am trezit cu necrologul. Deschideam toate mormintele în care poezia și poeta presărau cu porția, cenușa diafană... Îmi scârțiau încheieturile, îmi scrâșneau dinții și mă dureau ochii de atâta praf gri... Și a intrat mama, cu o farfurie plină cu prăjiturele abia scoase din cuptor pudrate fără milă. În fața mea mirosea a scorțișoară și vanilie... Mâncam mirodenie, iar îngerul morții mă cufunda în versuri! Mă ridicam, prinzându-mă de ramurile arborelui genealogic al cimitirului Eternitatea! Înotam prin file, trecusem de cei doi fii, de soț, de frați, de surori, de cumnate și cumnați, de nepoți, de mormântul tatălui, al fraților și surorilor tatălui, al nepoților după tata, dar nu se zărea malul și cam obosisem. Dacă mai continuam îmi creștea și barba, dar am rămas tot imberb! Zbaterea n-a avut efect! nici măcar asupra concentrației de phosphorus; nu scăzuse în oase și nu crescuse luminându-mă feeric. Purtătorul de lumină nu-și găsise receptorul și elementul trecuse aleator prin mine. Eu? Ca o apă lină! – cu pH neutru, am spălat putina în grabă și tot pomelnicul celor adormiți. Cu farfuria goală, sătul de toate pophtele, împăcat, îi zic mamei: „Sărut-mâna! Mă duc afară!”

 

        Abia trecusem pragul, respiram aerul proaspăt și viața îmi surâdea iar prin toți porii!... Pe neașteptate: Buf! – gândul profului îmi tufli una zdravănă după ceafă: Morții mă-sii... să-i citești când te întorci!

[Mihaela Suciu]

Nu știu! :) Eu nu m-am gândit să public și deja mă puneți să visez ce voi scrie? Îmi sunteți simpatic! - asta v-o pot spune acum. Mâine? Dară de ce atâta grabă!

Emil Dumitru a spus :

Ok, atunci reformulez pentru că eu mis foarte curios și încep cu: într-o zi sigur vei da autografe și cineva va avea această dorință, ce vei scrie ca răspuns?

Mihaela Suciu a spus :

Vă mulțumesc! Ați început cu: „... și dacă” și vă răspund concis: „dacă!” și nu fac referire la origini strămoșești. Era un joc: Dacă și parcă se plimbau c-o barcă. Dacă a căzut din barcă. Parcă n-a căzut! Cine a rămas în barcă?


Emil Dumitru a spus :

....și dacă într-o zi vei da autografe și cineva va avea această dorință: „Vă rog, consemnați ce vă îndeamnă spre scris!” ce vei răspunde?

[Emil Dumitru]

Ok, cred că bănuiesc de ce, dar nu vreau să scriu! Îmi place foarte mult stilul tău și citesc cu drag și multă curiozitate, iar printre rânduri... printre rânduri las imaginația să zburde!

Mihaela Suciu a spus :

Nu știu! :) Eu nu m-am gândit să public și deja mă puneți să visez ce voi scrie? Îmi sunteți simpatic! - asta v-o pot spune acum. Mâine? Dară de ce atâta grabă!

Emil Dumitru a spus :

Ok, atunci reformulez pentru că eu mis foarte curios și încep cu: într-o zi sigur vei da autografe și cineva va avea această dorință, ce vei scrie ca răspuns?

Mihaela Suciu a spus :

Vă mulțumesc! Ați început cu: „... și dacă” și vă răspund concis: „dacă!” și nu fac referire la origini strămoșești. Era un joc: Dacă și parcă se plimbau c-o barcă. Dacă a căzut din barcă. Parcă n-a căzut! Cine a rămas în barcă?


Emil Dumitru a spus :

....și dacă într-o zi vei da autografe și cineva va avea această dorință: „Vă rog, consemnați ce vă îndeamnă spre scris!” ce vei răspunde?

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Imaginația doar printre rânduri, să nu sară peste, să dea peste a mea și pe urmă să ziceți că v-am furat ideile. În rest, să zburde!

Emil Dumitru a spus :

Ok, cred că bănuiesc de ce, dar nu vreau să scriu! Îmi place foarte mult stilul tău și citesc cu drag și multă curiozitate, iar printre rânduri... printre rânduri las imaginația să zburde!

Mihaela Suciu a spus :

Nu știu! :) Eu nu m-am gândit să public și deja mă puneți să visez ce voi scrie? Îmi sunteți simpatic! - asta v-o pot spune acum. Mâine? Dară de ce atâta grabă!

Emil Dumitru a spus :

Ok, atunci reformulez pentru că eu mis foarte curios și încep cu: într-o zi sigur vei da autografe și cineva va avea această dorință, ce vei scrie ca răspuns?

Mihaela Suciu a spus :

Vă mulțumesc! Ați început cu: „... și dacă” și vă răspund concis: „dacă!” și nu fac referire la origini strămoșești. Era un joc: Dacă și parcă se plimbau c-o barcă. Dacă a căzut din barcă. Parcă n-a căzut! Cine a rămas în barcă?


Emil Dumitru a spus :

....și dacă într-o zi vei da autografe și cineva va avea această dorință: „Vă rog, consemnați ce vă îndeamnă spre scris!” ce vei răspunde?

[chindea maria elena]

......... râsei zdravăn....... da n-am ce-ți face draga mea, o vei lua zdravăn după ceafă cu sau fără profu de română, de la tăți profii cari ni bagă sub ochi metaforele vieții și noi o zbughim zănatici după vrăbii uitând c-am acceptat (ca spirite infinite în toate dimensiunile) „boala incurabilă a vieții” cu aparentele-i neajunsuri! :))) Tonică scanare în zigzagate timpuri......

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Dacă-i musai, cu plăcere! Drag!

chindea maria elena a spus :

......... râsei zdravăn....... da n-am ce-ți face draga mea, o vei lua zdravăn după ceafă cu sau fără profu de română, de la tăți profii cari ni bagă sub ochi metaforele vieții și noi o zbughim zănatici după vrăbii uitând c-am acceptat (ca spirite infinite în toate dimensiunile) „boala incurabilă a vieții” cu aparentele-i neajunsuri! :))) Tonică scanare în zigzagate timpuri......

[Corina Militaru]

Ai o pohtă nebună de viață, asta văd eu! :) Molipsitoare! Drag! :)