Porcul și Revoluția

[Ionel Mony Constantin]

Nu vă luaţi după titlu! Sună mişto, dar nu este ceea ce credeţi! Tot ce am să vă povestesc se referă la altceva şi nu are nici o legătură cu bardul oficial al puterii de odinioară şi nici cu tribunul gălăgios de mai târziu. Pur şi simplu, este vorba despre mine; eu sunt eroul întâmplării care putea să devină o cotitură în viaţa mea, dacă aş fi vorbit atunci ...
Dar sa revenim. Acum mă aflu la volanul modestului meu Trabant, maşina omului elegant, cum îl alint eu, iar el toarce fericit în semn de recunoştinţă, înghiţind voios kilometri, în sos de gazolină, ai şoselei principale.
- Vrei să trăieşti palpitant, cumpără-ţi o maşină Trabant, fredonează şi ea de trei ori fericită, în dreapta mea, Loredana. Trabi mormăie supărat înţelegând aluzia şi scârţâie din toate încheieturile în semn de protest ori de cate ori încerc să-l aduc la sentimente mai bune în ceea ce priveşte viteza. Iar eu am să vă explic de ce este de trei ori fericită Loredana.
În primul rând, este fericită pentru că a reuşit să chiulească de la serviciu. Este ora zece, noi suntem deja pe drum, iar şeful ei a promis învoire generală, neoficială bineînţeles, abia după ora 12, pentru că este ajun de Crăciun şi Sărbătorile de Iarnă sunt aproape.
În al doilea rând, este foarte fericită pentru că mergem la ţară unde aerul miroase a şorici proaspăt pârlit şi a zaibăr vârtos - cele mai îmbietoare mirosuri ale unui matineu de Decembrie.
Este în sfârşit super fericită pentru că am luat-o cu mine! Nu că vreau să mă dau mare, dar o simt prin toţi porii, iar Loredana emană atât de multă fericire încât simt nevoia, la un moment dat, când trec printr-un sat, să las în jos geamul lateral să le rămână ceva şi băştinaşilor. Aşa sunt eu, generos!
- Este atât de rar când îţi găseşti timp liber şi pentru mine, să mă scoţi în lume, gângureşte galeş Loredana, mângâindu-mi cu o mână obrazul proaspăt bărbierit şi parfumat cu un After pe care mi l-a cumpărat ea ,,la negru” şi l-am plătit eu la greu.
Cu cealaltă învârte aproape inutil butonul radioului de la bord. Asta îi şi spun zadarnic, ştiind că hârbul nu mai reacţionează decât rare ori şi numai atunci când îi aplic tratamentul favorit, doi-trei pumni în coaste. Aşa face şi ea acum, însă fără efect.
Până una-alta, o rog să mă lase să fiu atent că se apropie curba şi apoi ieşirea din şosea pe drumul de ţară unde ne ducem în misiune specială. Nu este nici un secret, eu merg în fiecare an, de Paşti, pentru operaţiunea MOV - Miel, Ouă şi Vin, şi odată în Decembrie, pentru operaţiunea PVC - Porc, Vin şi Ce-o mai fi !
Ştiu că o să spuneţi că am umor - asta pentru că mă cunoaşteţi mai demult sau vreţi să mă linguşiţi, dar nu e poanta mea, am preluat-o şi eu de la un activist pentru că dă bine!
Rulăm acum pe o uliţă îngustă, mărginită de case cocârjate, spre ţinta noastră finală: nea Florin!
- Noroc ca n-a mai plouat de mult şi nu s-a muiat asfaltul, ricanează Loredana, în timp ce eu manevrez volanul printre făgaşele rămase în noroiul întărit. Trabi evită cu măiestrie obstacolele, dar, din când în când, ne zgâlţâie ca un mustang nervos, nemulţumit la un rodeo de călăreţul din şa. Ne oprim cu două case mai sus de nea Florin. La el nu o să găsim pe nimeni; Ceaşcă, dulăul său negru, o să rupă gardul, sărind la noi dacă staţionăm în dreptul curţii. Ştie lecţia ca şi mine, suntem blat, dar ne facem că nu ne cunoaştem deşi suntem prieteni vechi.
Eu parchez nonşalant la poarta casei tuşei Casandra care mă aşteaptă deja zâmbitoare, expunându-şi în soarele plumburiu al dimineţii dinţii mai rari ca ulucile gardului. Dau să cobor împreună cu Loredana să-i dăm bineţe, că altceva nu i-am adus, când radioul îşi revine brusc din letargie şi ne înţepeneşte în scaune cu uşile deschise şi urechile pâlnie: ,,… la Bucureşti revoluţia a învins şi dictatorul a fugit cu un elicopter! Armata e cu noi!”
Auzim şi nu ne vine să credem. Tuşa Casandra a încremenit şi ea cu mâna streaşină la gură. Loredana dă un chiot şi începe să mă sărute frenetic. Eu sunt mult mai ponderat, aproape circumspect. Tuşii Casandra pare că încă nu-i vine să creadă, însă ne conduce lipăind vioi, prin fundul grădinii, pe drumul ştiut, pe de-a lungul gârlei, la nea Florin, care e total inocent şi în plină activitate. Este ajutat de un nepot care freacă tacticos cu mălai şi, mai ales, cu nădejde, şoriciul fierbinte al porcului abia tăiat şi pârpălit.
Pe măsură ce trece timpul, încep să mă entuziasmez şi eu, debordez de entuziasm. Îl îmbrăţişez aşa cum este el, ţinând cuţitul în mână, plin de sânge pe şorţ, şi îl pup pe barba nerasă.
- Ura, nea Florine, exclam, a murit porcul! Îi înţeleg nedumerirea de pe faţă şi mă corectez:
- De fapt, n-a murit încă, a fugit, îi spun, dar îl bag şi mai tare în ceaţă.
- O spus la radio că a căzut Ceauşescu, îi explică înfricoşată Casandra, dar nea Florin se pare că tot nu ne crede.
- Dom’ Puiu, se roagă el, mă cunoşti doar, mi-ai avut copchilul sub mână, nu mă nenoroci. Îţi dau carnea mai ieftin, nu mai striga aşa că Mielu abia aşteaptă să mă prindă la tăiere.
Mielu este vecinul lui, miliţianul de peste drum, din cauza căruia, atunci când taie un porc sau un viţel, trebuie să stea cu poarta de la drum legată cu lanţul, ca şi acum.
- Mi-a pus gând rău, da’ eu ştiu că are orden, mi-a povestit el mai demult. Deocamdată lăsăm porcul aşa cum este pe năsălie în grija nepotului şi ne întoarcem spre casă.
Nea Florin suceşte încă neîncrezător butonul difuzorului din perete şi din el se aud ştiri încurajatoare. În continuare, armata este cu noi şi dictatorul este tot fugit.
Convins definitiv, nea Florin strigă la nevastă, care şi ea a rămas cu gura căscată, alături de sora sa, tuşa Casandra, să facă cele de trebuinţă. Dând dovadă de un antrenament mai vechi, bine însuşit, ea se îndreaptă direct spre gârliciul beciului, coboară fără să ezite şi se întoarce cu o damigeană de zaibăr din cel vechi din care beau eu cu nea Florin toamna, atunci când îl ajut să-i treacă ,,copchilul” la corigenţe.
La poartă, Ceaşcă ne anunţă că au venit musafiri. Întindem gâtul şi ne uităm curioşi. Este Mielu, miliţianu’. Ceaşcă începe să se gudure, semn că a fost momit de acesta cu niscaiva bunătăţi câineşti.
- Intră şi tu, bă boule, îi strigă încurajator nea Florin, uitând ca are poarta legată; apoi, amintindu-şi, îi face semn nevestei să ia o cheie din cui. Aceasta se supune tăcută, încă nerevenindu-şi din mirare, în timp ce tuşa Casandra are grijă de sufletele noastre, adică ne mai toarnă zaibăr. Nepotul a apărut şi el din senin cu o poală de şorici. Ceaşcă se gudură pe lângă noi, la fel ca Mielu, miliţianul.
- Nea Florine, crede-mă, io n-am nimic cu matale, m-a pus secretarul de la Primărie, zicea că are o datorie mai veche la mata şi nu ştie cum să ţi-o plătească.
- Ia mai dă-l în…, Doamne iartă-mă, râde nea Florin într-un dinte, şi îi toarnă zaibăr într-o ulcică în semn de împăcăciune.
S-a făcut de prânz, am umplut portbagajul cu carne şi vin, iar Lore trage de mine să plecăm.
- Puiule, ai băut destul, se alintă ea, dar nea Florin mă încurajează să facem din nou plinul cu încă un pahar.
- Dă-i în măsa de poliţai, zice Mielu, aş vrea să îl văd şi eu pe ăla care mai are curaj să te oprească!
Suntem din nou pe drum, cu atenţia mărită la aparatul care, minune!, continuă să verse ştiri incredibile. O iau de pe şoseaua de centură direct spre centru. Pe măsură ce mă apropii, vuietul mulţimii adunate în piaţă este tot mai palpabil. Îl parchez pe Trabi pe o stradă laterală, îi spun să stea cuminte şi mă apropii talonat strâns de Loredana.
De la un balcon vorbeşte cineva. Pătrund printre oamenii adunaţi în grupuri, câţiva mă recunosc, unii mă bat pe umăr, alţii chiar mă aplaudă:
- Dom’ Puiu, mă îndeamnă unu’ înalt şi slăbănog, zi-ne şi mata ceva la microfon. Eu vă cunosc pe dumneavoastră, se "corectează" el, am reţinere de minte, ştiu de mult cum gândiţi, că doar v-am fost elev!
Ezit o clipă, privesc chipurile surâzătoare care mă încurajează din ochi să vorbesc, dar aud la ureche vocea Loredanei cum îmi şuieră nervoasă:
- Ce, ai înnebunit? Vrei să afle nevastă-ta c-ai fost cu mine? Du-te mai bine şi du porcu’ acasă să nu ţi-l fure cineva. Nu vezi câţi derbedei s-au adunat?!

[Rădița Răpeanu]

 O relatare... o evadare... care-atrage  și trage  după  sine adevărul acelor timpuri legate și de alte "obiceiuri"... hihi :)))))

[Sofia Sincă]

Să fie textul amuzant printre întâmplări adevărate și importante mă așteptam... dar la așa un final, nu, recunosc. Mare pișicher, autorul...

Au scăpat câteva erori: kilometrii, - kilometri; încuraja-toare.,mulţi-mii - încurajatoare, mulțimii.

Am citit cu plăcere și m-am amuzat.

Sofy

[Corina Militaru]

Ghinion! Povestitorul ar fi putut ajunge pe culmile politicii dacă atunci ar fi avut soția lângă el... Glumeam! :) 

M-am amuzat, am citit cu deosebită plăcere.

Cu prețuire,