Omul şi pasărea

[Nikol MerBreM]

Odată un Om a îndrăgit o pasăre. A îndrăgit-o atât de tare încât a luat-o cu el. I-a arătat păsării o colivie, vroia să-i fie mereu alături. Pasărea a intrat. Îi plăcea bucuria din ochii Omului.

…nici nu se mai ştie cine a închis colivia, Omul sau pasărea, oricum uşa se deschidea pe ambele părţi.

Într-o zi pasărea i-a spus Omului că îşi doreşte să zboare. Omul s-a întristat. Pasărea i-a spus că îşi doreşte să zboare împreună cu el. Omul s-a întristat şi mai tare dar i-a spus: „Poate mâine…”. Pasărea a aşteptat. S-au făcut ani.

Cei care treceau pe acolo admirau Omul. Unii, mai nătângi, nu înţelegeau de ce pasărea nu zboară aşa cum zboară toate păsările şi o chinuiau cu întrebări despre zbor.

În fiecare seară, Omul privea cu drag pasărea; sau cel puţin asa părea să fi rămas scris pe răbojul vremii. În fiecare noapte, pasărea se gândea cum ar fi să zboare; să zboare împreună cu Omul ei. Îi trecea prin cap chiar să deschidă uşa. Dar îi era teamă de tristeţea din ochii Omului. Şi apoi îi era teamă şi de Dumnezeul păsărilor. Poate asta era menirea ei, să nu zboare.

Pasărea putea să zboare, Omul nu, Omul putea doar să umble; pasărea putea şi ea să umble, aşa că se adapta. În fiecare noapte, mâinile şi picioarele îi mai creşteau puţin, aripile i se atrofiau. În definitiv, nici nu mai ştia dacă ar fi putut să zboare, doar când aţipea, mai visa uneori că zboară deasupra văilor, sub oglinda răsturnată a cerului…

[Corina Militaru]

Interesantă ideea! Bun venit cu proză! :)

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc mult pentru încurajare :)!

[giurgiu maria]

O proză scurtă dar frumoasă! îmi place mesajul textului, un fel de parabolă!

[Nikol MerBreM]

Vă mulţumesc pentru receptarea mesajului!

giurgiu maria a spus :

O proză scurtă dar frumoasă! îmi place mesajul textului, un fel de parabolă!

[Nikol MerBreM]

MiCo, mă bucur că am reuşit să păşesc puţin dincolo de mine :) !

Mihai Cotea a spus :

Îmi place la nebunie ce perspective ridici. Ideea libertății captive, a păsării și a omului-pasăre, a vieților noastre din colivia de aur. Sincere felicitări! Bine scris.

MiCo

[Adrian Mondea]

Frumos construit, mă atrage ca cititor ☺

[Ion Lazăr da Coza]

maine > mâine

să fii rămas scris - cu un i. etc.

Nu văd rostul blancului dintre paragrafe.

Frumoasă parabolă despre jertfa de sine!

da Coza

[Nikol MerBreM]

Adrian, mulţumesc pentru aprecieri!

Domnule da Coza, vă mulţumesc pentru apreciere şi pentru corectură!

[Dolha Paul-Alexandru]

Emoționant. Ai descris atât de limpede acel „ce-ar fi fost dacă” din ochii păsării, bucuria din ochii omului( și prețul cu care venea ea), cât de adânc avem înfipte în noi unele frici ce ne opresc uneori de la gesturi atât de mici și de nevinovate.

Bucuros foarte să-mi încep ziua cu poezia ta:)

Fereastra

de Matei Vișniec

Pasărea, mirată, înduioşată
şi-a luat gheara din burta mea
şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit
şi s-a învîrtit prin odaia mea
s-a izbit cu icnete de pereţii mei

după aceea a dat de fereastră
şi s-a gîndit mirată la fereastră
nu mai întîlnise niciodată o fereastră

ar fi trebui să-i spun fereşte-te
orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu
poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea
şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o
să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh 

https://www.youtube.com/watch?v=KWZGAExj-es

[Nikol MerBreM]

Paul, de-ar fi zborul un gest mic şi nevinovat, aerul ar fi plin de aripi...

Mă bucur că Omul şi pasărea ți-au deschis zorile! Cred că mi-ar fi plăcut mai mult Vişniec dacă ar fi lăsat pasărea să zboare din iubire nu din ură! Cât despre Elastic heart, sunt pur şi simplu uimită de cum le potriveşti, de parcă Sia ar fi citit parabola mea :)!

Dolha Paul-Alexandru a spus :

Emoționant. Ai descris atât de limpede acel „ce-ar fi fost dacă” din ochii păsării, bucuria din ochii omului( și prețul cu care venea ea), cât de adânc avem înfipte în noi unele frici ce ne opresc uneori de la gesturi atât de mici și de nevinovate.

Bucuros foarte să-mi încep ziua cu poezia ta:)

Fereastra

de Matei Vișniec

Pasărea, mirată, înduioşată
şi-a luat gheara din burta mea
şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit
şi s-a învîrtit prin odaia mea
s-a izbit cu icnete de pereţii mei

după aceea a dat de fereastră
şi s-a gîndit mirată la fereastră
nu mai întîlnise niciodată o fereastră

ar fi trebui să-i spun fereşte-te
orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu
poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea
şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o
să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh 

https://www.youtube.com/watch?v=KWZGAExj-es

[chindea maria elena]

La limita dintre durere și disperare este scanarea ta Nikol! Este atât de general acceptată  această privire într-o oglindă malformantă pe care-o numim cu „mândrie” iubire, sacrificiu.... Se judecă și se raportează totul la coaja mărului nu la carnea lui! E o realitate, da - pe care o acceptăm și-o integrăm cu suficiență, lașitate, și o putredă „iubire”! Păguboasă, distructivă - din perspectiva ambelor părți! Nici n-aș îndrăzni să lipesc cuvântul iubire de această situație! Ar fi un sacrilegiu!.... Când îți amputezi un atribut divin numai ca să te ferești de arsura tristeții din ochii celuilalt - nu văd noblețe, ci doar o lipsă cruntă de iubire față de cerul din tine, față de cerul din celălalt căruia îi hrănești cele mai sordide neputințe acceptând că zborul este o iluzie și se poate trăi (legumi) și fără el! Să fac o scanare a iubirii omului față de pasăre - nici nu merită încercat! Ce iubire pune în colivie (șantajul emoțional de a face victima s-o dorească să... e și mai josnic) pe cel ce pretinde că-l iubește???......  

Adevărul este și mai crud! Pasărea avea zborul retezat înainte de-ai oferi omul colivia.... Altfel n-ar fi acceptat niciodată colivia - așa, reprezintă pretextul ideal care-i ascunde într-o aură de martiră propria-i neputință!....... Nu vindeci pe nimeni de lepră îmbolnăvindu-te și tu, nu ajuți să meargă pe cineva retezându-ți picioarele........ Acel om NU A VRUT să-nvețe zborul - „sacrificiul” păsării a fost bolnav de la început! Omul n-o avea aripi, dar ca fiu al infinitului, putința zborului e-n el, ca și multe alte atribute! Doar el însuși se poate deposeda de el!......... 

Deci, așa cum spuneam - oglinda unei realități alienate, în care nu ne gândim deloc alegerile, nici cu mintea divină nici cu neuronii inimii! Și ne mirăm de ce ne mumificăm..........

Excelentă alegorie, Nikol!   

[Nikol MerBreM]

Draga mea Gerra, nu am a te contrazice cu prea multe, ai dreptate, în colivie, iubirea devine putredă de ambele părţi, sacrificiul dacă e căutat în forma asta, e bolnav şi da, nu vindeci pe nimeni, stricându-te pe tine. În rest, nu ştiu, nu cred, ar trebui să întreb pasărea :) să văd dacă mai vrea să povestesc despre ea :).

Ghemuită într-un colţ al coliviei, îşi ascundea ochii sub aripile grele de neputinţă. Plângea. Văzuse o pasăre măiastră deasupra coliviei. Zbura ca nimeni alta şi-i adusese în dar o oglindă, oglinda adevărului. Pasărea se privise preţ de o clipă, nu-i trebuia mai mult, ştia apele acelea de cleştar atât de bine, îi erau încrustate în inimă, doar că se încăpăţâna să creadă că până la urmă, Omul va învăţa să zboare şi de aceea, privea mai des în oglinda speranţei. Acum îi venea să se aşeze sub aripile măiastrei, să stea în braţele ei preţ de o secundă, până ar fi trecut ploaia aceea ca o rafală ce curgea din oglindă. Ploaia îi făcea şi bine dar şi rău. Oare chiar avusese zborul retezat dinainte? Adică îşi merita colivia? Nu, ştia prea bine că nu este aşa, în pofida zăbrelelor, era autentică, vedea carnea mărului prin coajă. Şi apoi  intrase în colivie iubind. Colivia se deschidea pe ambele părţi. Şi în ochii Omului era iubire. Da, era şi neputinţă dar asta nu văzuse pasărea, decât prea târziu. Nici nu realizase când, încercând să-l facă pe Om să zboare, uitase să-şi iubească cerul. Nu-şi făcuse nici măcar din colivie, aură. N-o interesa aşa ceva. Nu era mândră de colivia ei dar pur şi simplu, învăţase să respire printre zăbrele. Şi la un moment dat, în zbateri de catarsis, reîncepuse chiar să zboare. E adevărat, îi atârna la gleznă o colivie cu un om dar acum atingea puţin cerul. De jos, unora chiar li se părea că zboară Omul. Să-l arunce din înaltul cerului? Poate mai era doar puţin şi Omul ar fi învăţat să zboare...

Mă bucur că ţi-a plăcut alegoria! Şi mai mult, îţi mulţumesc pentru răbdarea cu care te-ai aplecat asupra coliviei şi ai limpezit, dacă mai era cumva nevoie, încă o dată, apele :)!

chindea maria elena a spus :

La limita dintre durere și disperare este scanarea ta Nikol! Este atât de general acceptată  această privire într-o oglindă malformantă pe care-o numim cu „mândrie” iubire, sacrificiu.... Se judecă și se raportează totul la coaja mărului nu la carnea lui! E o realitate, da - pe care o acceptăm și-o integrăm cu suficiență, lașitate, și o putredă „iubire”! Păguboasă, distructivă - din perspectiva ambelor părți! Nici n-aș îndrăzni să lipesc cuvântul iubire de această situație! Ar fi un sacrilegiu!.... Când îți amputezi un atribut divin numai ca să te ferești de arsura tristeții din ochii celuilalt - nu văd noblețe, ci doar o lipsă cruntă de iubire față de cerul din tine, față de cerul din celălalt căruia îi hrănești cele mai sordide neputințe acceptând că zborul este o iluzie și se poate trăi (legumi) și fără el! Să fac o scanare a iubirii omului față de pasăre - nici nu merită încercat! Ce iubire pune în colivie (șantajul emoțional de a face victima s-o dorească să... e și mai josnic) pe cel ce pretinde că-l iubește???......  

Adevărul este și mai crud! Pasărea avea zborul retezat înainte de-ai oferi omul colivia.... Altfel n-ar fi acceptat niciodată colivia - așa, reprezintă pretextul ideal care-i ascunde într-o aură de martiră propria-i neputință!....... Nu vindeci pe nimeni de lepră îmbolnăvindu-te și tu, nu ajuți să meargă pe cineva retezându-ți picioarele........ Acel om NU A VRUT să-nvețe zborul - „sacrificiul” păsării a fost bolnav de la început! Omul n-o avea aripi, dar ca fiu al infinitului, putința zborului e-n el, ca și multe alte atribute! Doar el însuși se poate deposeda de el!......... 

Deci, așa cum spuneam - oglinda unei realități alienate, în care nu ne gândim deloc alegerile, nici cu mintea divină nici cu neuronii inimii! Și ne mirăm de ce ne mumificăm..........

Excelentă alegorie, Nikol!