MONAHUL FATA CU RECESIUNEA

[Ion Ifrim]

                                                  

 

               MONAHUL FAŢĂ CU RECESIUNEA

                           

                                                                        Arta este un anti-destin.

                                                                                          MALREAUX  

 

  Aş  vrea să-i amintesc de benedictini, fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit de sărăcie şi izolare, aşa cum se hotărâse să-şi ducă restul zilelor, un fel de preambul al plecării lui la mănăstire, plecare pe care o tot amână de câţiva ani de teama iminentei morţi ce-l aşteptă, acolo, între zidurile sfântului lăcaş. Mă trezesc pronunţând numele lui Emil Cioran, care, odată fugit din ţară de teama represaliilor comuniste, se refugiase în mansarda din rue de l'Odeon, într-o strâmtă cămăruţă, unde, «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», cum avea să-l numească Liiceanu, cel ce făcuse apel la lichele, îşi petrecuse modesta sa viaţă, asemenea unui anahoret. Singurul eveniment literar a mai rămas doar întâlnirea cu el, vechiul meu amic de provincie. Rămas, asemenea lui Goya la bătrâneţe, într-o desăvârşită solitudine, revine o dată la două, trei săptămâni din stahanovistele itinerarii, unde construieşte capitalismul cu o conştiinţă de exemplaritate makarenkoiană, înălţând vilele celebrilor mafioţi, senatori şi deputaţi, pescuitorilor în ape tulburi, ce au apărut ca ciupercile pe toată această perioadă postdecembristă. Nu o dată l-am văzut văitându-se de oase şi de ţepele ce i se dădeau, fiind luat mai mult cu forţa, cum se făceau arestările gestapoviste şi urcat într-o Dacie antediluviană, cu tabla roasă de rugină, hârbuită, cu ţeava de eşapament târându-se pe jos, îndreptându-se într-o direcţie de multe ori nici de el cunoscută. Părăsit de soţie, revenea când nici nu te aşteptai la ruina casei părinteşti, la care se uita neputincios cum pe zi ce trece se surpa, asemenea Sionului eremit, căci după moartea părinţilor săi rămăsese o casă pustie, apărată, aşa cum se exprimase odată, într-un poem, doar de un scut antirachetă de viespi, în jurul căreia creştea, într-o devălmăşeală de savană cucuta şi ştevia, carismatica alimentaţie a săracului, unde se ascundea, scriindu-şi vitriolantele sale poeme argheziene. De obicei era de găsit doar în zilele de sărbătoare, când, după calendarul ortodox, cădea Înălţarea la ceruri, a treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Duminica Sfintei Cincizecimi, zile în care până şi ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră, îşi încetau muncile lor istovitoare, bându-şi, într-o tăcere pioasă, poşircile oţeţite din butoaiele lor nespălate. După periplul supliciilor acelea îl găseam tolănit pe iarbă, cu plaivazul în mână, înconjurat de Bachelard, Musil, Camus, pregătit să-şi înceapă epopeea, în maniera unei naraţiuni versificate, privind canoanele prin care-i fusese dat să treacă, memorabilă rămânând ziua în care plecase cu hârbul acela de Dacie, ce făcea obiectul rabla. Din cauza înghesuielii (citisem în ciorna la care tocmai lucra, povestindu-şi viaţa de salahor), se trezise cu un picior amorţit în curtea bisericii din Beceni, aflate în renovare, ce aparţinea unui sat de munte. Forţându-l în diferite poziţii cu ironia şi neliniştea cu care scuturi un amic, ce refuză să se trezească din somn, sau e pus pe farse, deodată, ca o detunătură fulgerătoare, îi bubui prin minte că nu capriciile vascularizării ar fi putut fi de vină, ci pur şi simplu începutul unei instalări de arterită. Fusese o săptămână a patimilor, alta decât cea consemnată de Patriarhie. Obligat să se sprijine mai mult pe piciorul valid (îşi continua poemul în proză, sub forma unui scenariu cinematofrafic, încât, citindu-l, îţi dădea impresia unui splendid început de roman), de dimineaţă până seara avea să care, şchiopătând, găleţile cu mortar din curtea bisericii pe treptele din spatele altarului, în interior, unde, cei trei zidari, îi impuneau un ritm din ce în ce mai alert, sub tirul rafalelor lor de băşini răsunătoare, date acolo în pronaus, făcându-l pur şi simplu să îngheţe, căci sacrilegiul acela a lor îi mai şi amuza. Mai întâi trebuiau să desprindă fresca de pe bolta şi turla bisericii ce urma a fi repictată. Căzute din înaltul bolţii, fragmentele din Geneza masacrată, răbufneau pe podea şi se umflau în ample ciuperci de praf. Interiorul de smerenie şi reculegere devenise un spaţiu irespirabil. Turla devenise şi ea o imensă coroană de praf compact. Dacă n-ar fi fost acordul părintelui, un proaspăt misionar ieşit de pe băncile catiheţilor, ce avea menirea şi harul de a respecta tipicul, cu o faţă lată, umbrită de o barbă tuciurie, de parc-ai fi jurat că te afli în faţa junelui junimist Ion Creangă, ce tocmai îşi începea cariera de păstor al sufletelor, te-ai fi crezut în baletul înnoroit al filmelor acelea alb negru din Rusia anilor '20, cu entuziasmul prăfos, smucit şi tern al demolatorilor de biserici. Şoaptele, rugile şi plânsetele dezintegrate, se reîntorceau în plămânii lor deveniţi bulgări de pământ, în toracele acelor cavaleri apocaliptici, bucuroşi că prinseseră o lucrare din care se puteau câştiga ceva arginţi, întorcând cu pasionalitatea păgânismului lor subcutanat paginile Bibliei cu toporul. Lucrarea trebuia grăbită, căci în vara aceea, un celebru pictor din Focşani mai avea şi alte comenzi, concepând Facerea Lumii pe bandă rulantă, cea din lăcaşul acela sfânt având pereţii devastaţi de rubliovienele picturi prin care erau reprezentaţi sfinţii, a căror obraji scofâlciţi veneau din îndepărtatul Bizanţ, acum adunaţi într-o remorcă sub formă de piramidă de moloz, din care ochii unui Moise în plină mânie şi dispreţ faţă de neguvernabilul său popor, ai Sfântului Gheorghe, ai Sfântului Ştefan, cel ucis cu pietre, ai vârstnicei Sara, sfioasa femeie ce-şi deplângea sterilitatea pântecului la auzul veştii pe care cei trei îngeri aveau să i-o dea la apusul soarelui, îl priveau cu compătimire, căci devenise un rob cu picioarele zdrelite, încât, ar fi căzut într-o îndelungată îngenunchiere, numai ca să-şi relaxeze gamba piciorului drept, deja învineţită, cu toate că gestul acesta a lui ar fi provocat furia şi râsul sarcastic al celor ce mânuiau cu abilitate mistria, fără a înceta să-şi arate înalta cultură, redusă la rafalele acelea de pârţuri. De acolo, de pe înaltul schelelor, una dintre acele bestii otrăvitoare, îl scuipase-n cap, propunându-i să-i dea muie într-o limbă a ţiganilor, ce-l învăţase meserie, dar nu şi bunul simţ, pe care, o fracţiune se secundă, fusese tentat să se suie la el şi să i-l reamintească, miruindu-l cu toporul ce se afla pe măsuţa unde se vindeau lumânările, unealtă pe muchia căreia se găseau urme de culori provenite de pe frunţile sfinţilor, cu care păgânii loviseră pe rând, hăhăind şi distrugând tot într-o veselie drumul celor trei magi şi a intrării în Yerushalaim. Oricum, era într-o zi de vineri, aşa că, fără să primească nici o recompensă materială de pe urma modestei sale contribuţii la (re)Facerea Lumii, cărând balast cu roaba, cum o făcuse şi ţarul Petru cel Mare, punând umărul şi ridicând din mlaştini fermecătorul Petesburg, ar fi putut străbate drumul înapoi, luându-se după dâra aceea pe care ţeava de eşapament o lăsase-n urmă, asemenea salvatorului fir al Ariadnei. Cu această imagine se sfârşea pasolinianul scenariu, pe care, prietenul meu de când lumea, ca să citez o formulă deja consacrată, îl scrisese sub formă de poem. Fără a face parte din grupul perdanţilor, ai gregarienilor cu mentalitatea de sclavi, căci în percepţia noastră libertatea cuvântului însemna totul, până şi noi eram nostalgicii paradisului miltonian. Câştigasem, iată, libertatea cuvântului, dar pierdusem clipa copilăriei în favoarea eternităţii, cum o spusese cineva în prima frază a romanului său, şi, după cum o ştiam amândoi la fel de bine ca şi autorul acela, eternitatea nu ne aparţinea. Întinşi, aşa cum obişnuim să stăm, pe iarba cehovienei liverzi de vişini sălbăticiţi, de unde se aud ultimele ţipete ale unor cocori ce umblă brambura de colo, colo, rătăciţi pe cerul întunecat şi sumbru, o ploaie măruntă de toamnă târzie îşi varsă asupra noastră aciditatea, luându-ne la goană. Ne retragem în grabă în locuinţa lui, care se reduce doar la o cameră de ¾, o bucătărioară, în care tatăl său, dat afară prin anii cincizeci din armată, bolnav de prostată, îşi petrecuse ultimele zile, înconvoindu-se de atâta durere, asemenea unui muezin, cameră acum ticsită de cărţi cumpărate cu sacrificiul muncii la negru. Fatalitatea îl urmăreşte, dacă aş putea spune aşa, încă înainte de a se naşte. În copilărie fusese îngrijit de o guvernantă, pe numele ei Didina, o spoitoriţă, a cărei frumuseţe te apuca un gol la lingurică, îndrăgostindu-se în secret de ea. Soţul acesteia, Mârzac, murise de cuţitul altui spoitor, ce-l spălase-n sângele său, dovedindu-se mai iute de mână, în urma unei altercaţii, reglându-şi în felul acesta între ei conturile. Prima nenorocire (ca să-l citez pe autorul Contractului Social, recte Jean Jacques Rousseau), a fost venirea lui pe lume. Prin cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, când comisese, după expresia folosită chiar de el, monumentala gafă de a se naşte, bunicului său, Radu, care a vrut să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc, îi fusese rechiziţionată moara.  E un lucru prea bine știut faptul că mai toate morile din literatura română, de la cea a lui Sadoveanu, care fusese luată de Siret, şi până la cea a lui Călifar, au sfârşit într-o manieră fatalistă. La rândul lui, pe motiv de origine, tatăl său fusese demascat de către un politruc şi înlăturat din rândurile armatei populare. O mamă despotică, ce avea să-i tiranizeze copilăria şi să-l persecute ca o Chiajnă, atâta timp cât trăise. Eşecul la IATC, secţia regie, unde a dat de două, dacă nu chiar de trei ori, însă, fără nici un rezultat. Căsătoria cu Fany, soţia, şi cei doi copii, care l-au părăsit. Proprietar, la rândul lui, al morii de absolut, prin valţurile căreia curg preceptele abstracte, la ora actuală, poetul, victimă a economiei de piaţă, în care «proprietatea este un moft», ca să cităm un ex preşedinte de stat, un liber cugetător, sărac şi curat, adept al democraţiei originale (băga-mi-aş votul în ea!), rămasă în coadă de peşte (recte nea Nelu Cotrocelu), este pe punctul de a pleca şi a se izola între zidurile unei mănăstiri. Singura, ce i-a rămas fidelă, este doar muza, cu care cochetează din perioada primilor ani de liceu, comiţând sacrilegiul de-a o rupe din albumul unui pictor celebru şi a o pune într-o ramă agăţată pe perete, înnegrită de atâta timp de când o ştiu acolo. Cel mai relevant i s-a părut a fi Marele nud a lui Amadeo Modigliani, desenat în ulei pe pânză. Deşi trecuse mult timp până să se decidă între mulatrele botoase şi senzuale, renunţase în cele din urmă la Paul Gauguin, care plecase special în Tahiti, aflat în luxuriantul peisaj tropical din Polinezia Franceză, de unde se vedea transparenţa Oceanului Pacific, în care înotau rechinii şi pisicile de mare, stând tolănit în hamac, la umbra răcoroasă a palmierilor, cu piranda lângă el, o băştinaşă ce-i ţinuse de urât, unde-şi pictase nenumăratele sale tablouri, preferindu-l pe Modigliani, care avea predilecţia portretelor feminine, mai ales a nudurilor, ale căror obscenitate numai temperată nu mai era. Stând aşezată cu capul pe pernă, întinsă cu faţa în sus, o mână îndoită, cu ochii închişi, Marele nud a lui Modigliani înfăţişa, cum o spunea şi titlul tabloului, femeia în toată splendoarea ei. Ce te izbea din prima secundă, nu era abundenţa flocilor dintre picioare şi părul de sub braţ, ci ochii săi închişi în mod ostentativ, ce declanşau o dorinţă arzătoare de a o poseda aşa în somn. Ani de zile, muza aceea răvăşitoare, făcuse din el un adevărat serv al cărnii. Dorinţa, în perioada primilor ani ai adolescenţei, de a privi o femeie adevărată, complet dezbrăcată, devenise aşa de arzătoare, încât, într-o noapte, părinţii săi fiind plecaţi la un revelion, se repezi asupra Didinei. Spoitoriţa, încă tânără, nu s-a opus, dezbrăcându-se la peleu şi răpindu-i fecioria viitorului pohet. Pentru prima dată, nudul acela a lui Modigliani, avea să pălească în faţa splendorii spoitoriţei, rămasă complet goală în semiobscuritatea camerei, unde avusese loc pervertirea inocentului, pierdut în mângâierile uneia din fiicele zeiţei Ra. Toate acestea mi le-a povestit nici eu nu mai ştiu de câte ori. Ploaia se-nteţeşte, întunecând încăperea. Cei de la RENEL l-au deconectat de mult de la reţeaua electrică. Pentru el capitalismul înseamnă minus electrificarea. Din toată prosperitatea de altădată au mai rămas doar vrafurile acelea de cărţi aruncate pe podea, în mijlocul cărora se instalează, asemenea unui maharajah, de unde îmi aruncă privirile-i iscoditoare şi într-un fel interesul de a-mi asculta argumentaţia privind apologia sărăciei. Are un amestec de inteligenţă şi de erudiţie care mă înspăimântă. „Moaşta pe gheaţă, eu te-am format!”, obişnuieşte să-mi zică, revendicându-şi paternitatea spirituală asupra uşurinţei şi a aşa zisului meu talent de a scrie. „Poate vrei să spui că m-ai deformat!”, îi dau şi eu de fiecare dată replica. Ultimii zece ani i-a petrecut la moara lui Terteleac, aflată în Costieni, aceasta fiind retrocedată fostului proprietar. Ochii săi par cam tulburi, din cauza, n-aş îndrăzni să spun, credinţei, amanetate lui Bachus, deşi-n ultima perioadă le cam trage la măsea, cât a necazurilor deconcertante, ce s-au abătut în ultima perioadă asupra lui de când nu mai e morar  şi nevasta l-a părăsit, plecând în Grecia, încercând să găsească uitarea nenorocirilor ce se năpustesc ca un făcut asupra lui, toate pe partea dreaptă: piciorul care se umflase şi se învineţise, muşcat de un câine, pentru care a fost internat, pe socoteala statului, vreo trei zile, mâna scrântită şi cine ştie câte alte belele, ce-l pândesc, ca nişte pantere pregătite, cu agerele lor instincte, să-l sfâşie. Odată, într-un moment de mare sinceritate, prietenul meu de când lumea, mi-a mărturisit că idealul lui era de a deveni spoitor. I-am răspuns că visul acesta era practic imposibil de realizat din moment ce nu s-a născut ceea ce şi-ar fi dorit, singura posibilitate de a i se fi împlinit, rămânând doar o mutaţie de ordinul ingineriei genetice. Răspunsul meu, la fel de inteligent ca şi cel a lui Ceauşescu, care fusese ovaţionat în ropote de aplauze, când, la nu mai ştiu ce conferinţă, spusese că revenirea capitalismului va fi posibilă doar atunci când va face plopul mere şi răchita micşunele, îl făcu să râdă în hohote. Fascinaţia pe care o avea faţă de spoitori, aceşti nomazi chemaţi de zarea depărtărilor, cu coviltirele lor la apusul soarelui, venea de la Cumătrul de la Galbenu, un lăieţ cu tălpile picioarelor crăpate, care sosea în fiecare an, mergând pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, cu părul răvăşit, cu barba sa de hirsut, zdrenţăros, desculţ, ţinând în braţe o păpuşă numită Siva şi pătrunzând în casele celor ce-l primeau, unde, în schimbul unui ciur de mălai, cădea în genunchi şi se ruga în faţa icoanei, de parcă ar fi fost un mesager al civilizaţiei mayaşe, un descendent a lui Hanab Ku, ce asculta, cu auzul său fin, zgomotele ciudate, venite din centrul galaxiei, prevestind sfârşitul lumii, apucându-se de păr şi văicărindu-se, invocând în limba lui de spoitor cine ştie ce spirite protectoare. Pe lângă ciurul de mălai, drept recunoştinţă, lumea-i mai dădea şi nişte jumări, astfel încât cu păpuşa aceea făcută din cârpe în braţe şi cu sacul în spate, Cumătrul de la Galbenu, pleca mulţumit la şandramaua de unde, anul următor, urma să revină negociind cu jelaniile lui Sfârşitul Lumii. Continuăm dialogul socratian. Zic: Lucrul cel mai primejdios este să ne lăsăm robiţi de materie. Să lăsăm la o parte apocaliptica, sumbra viziune despre lume a filozofului de la Coasta Boacii şi să trecem la cele lumeşti. Ştii cum zicea odinioară un politician englez: “Mi-ar fi mai bine să fiu sărac într-o casă plină de cărţi decât un rege fără dorinţa de a citi.” Surprins în flagrant de lectură, exemplul îl vizează direct. Îl văd cum îşi apleacă privirile. Dealtfel, continui eu peroraţia, făcând apologia sărăciei, chiar Cioran, în exaltările sale, susţinea că şi o mătură, dacă-ţi aparţine, şi e deja prea mult. Pelasgul Alexandru Macedon, la stăruitoarea sa dorinţă, a fost îngropat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el. Toate acestea i le spun de pe aceiaşi poziţie al unui paria, vorba povestitorului : “Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” Discursul meu, plin de o ostentativă elocinţă, are în el o mare doză de cinism, căci, cu o noapte în urmă, m-am visat Sultanul din Brunei, omul cel mai bogat de pe Planetă (de la data conversaţiei noastre este foarte posibil ca topul să se fi schimbat), unde un rezervor de petrol era mai ieftin chiar şi decât o pâine. Se făcea, în visul acela marquezian, pe care i-l povestesc cu lux de amănunte, că Hassanal Balkian îmi oferise mâna fiicei sale şi o dată cu asta şi jumătate din averea lui. Dacă şeicul din Abu Dhabi, emirul Qatarului, regele Arabiei Saudite, regele Thailandei, pe care îi aveam la degetul mic, erau foarte bogaţi, în comparaţie cu ei devenisem putred de bogat, căci, tatăl socru, care avusese ambiţia de a ne face nunta la Kuala Lampur, îşi dăduse ortul popii imediat după cele două săptămâni, cât a durat fastuosul banchet, unde, bineânţeles, îmi oferise darul, iaca, un flecuşteţ de vreo 30 de miliarde de dolari şi câteva coliere de platină cu diamante şi safire zmeurii, astfel că în locul celui de-al 29-lea descendent al liniei neântrerupte din matusalemicul sultanat de proporţii liliputane, unde munca era desfiinţată prin lege, cei ce nu respectau acest decret al dictaturii statului degeaba în stat fiind amendaţi, nimeni, neavând voie să ridice un pai de jos, să plătească vreo taxă, beneficiind în schimb de o pensie barosană, devenisem singurul moştenitor cu acces nelimitat la fondurile micuţului stat din insula Borneo, deţinând puterea supremă în Brunei, unde votul era interzis prin lege, nemaifiind nevoie să-mi sparg capul cu fel de fel de decrete aduse din condei, să devin părintele vreunei noi constituţii, cea existentă fiind destul de permisibilă ca să redirecţionez întregul PIB spre propriile-mi buzunare. Başca palatul cu cele aproape 2000 de camere din marmură italiană, iahturile placate cu aur de 24 de carate, periile, din aur şi ele, de curăţat toaleta, căzile de baie cu jacuzzi, mobilierul stil Ludovic al IV-lea, celebrul avion Boeing, bineânţeles tot din aur, şampania Cristal, maşinile unicat, tot acest orbitor şi în acelaşi timp ofensator lux, mă transformase din cel mai sărac om de pe Planetă, într-unul, care saluta mulţimea din Rolls Royce-ul lui, sau Bentley Java 4x4, improvizat din motive ecologice, să funcţioneze pe bază de ulei de palmier, condus de un şofer cu galoane de general. Cât durează relatarea acestui vis observ în colţul buzelor sale un zâmbet fin ce-mi demolează toată argumentaţia. Plecând de la cele câteva exemple de sărăcie ajunsesem la opulenţa cea mai sfidătoare. Ştiu (îl cunosc prea bine), că toată averea aceea ar da-o, fără nici cea mai mică ezitare, pe o cinzeacă de rachiu, sau un apus de soare, în faţa căruia nu o dată l-am surprins înmărmurit, privind pe deasupra viilor aflate în spatele casei părinteşti. I-au apărut două cărţi de poezie. Speră, înainte de a pleca la mănăstire, să o scoată şi pe cea de-a treia. Iată unul din memorabilele poeme din primul său volum, subţire ca o lamă de ras, apărut totuşi într-o ediţie bibliofilă: ”Zilele trec, anii trec la Moulin Rouge/ aşteaptă etilică statuia lui Lautrec./ Parcă te vezi picând pur şi simplu/ fără poliţe de asigurare;/ o piatră de moară-ţi va fi colacul ultim de salvare./ Ţi-a mai rămas o bănicioară de viaţă,/ o vei da-o pe mai nimic;/ seismul fin ce-ţi scutură degetele/ indică o rezolvare în viteză./ Aştept reglând valţuri, valsuri cu cheia franceză.” Drept răzbunare că l-a părăsit nevasta s-a apucat de beţie. Până şi tocurile uşilor le-a dat pe te miri ce. Într-o zi l-am găsit demontând o sobă. „Protege-o”, i-am zis. „Ha! Pe mine cine mă protege?” mi-a răspuns damnatul poet. Zâmbetul lui amar parcă ar conţine în el toate durerile răstignirii. Ştiu la ce te gândeşti, îi zic, pretendentului la sutană, privind la Biblia de care nu se desparte. Pentru a-i da satisfacţie continui: ”Este prea bine ştiut faptul că mai uşor se strecoară cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor.” Cât de curând (presimt), voi pierde şi singurul prieten pe care-l mai am. Sfatul pe care mi l-a dat, de a nu spune nimănui despre plecarea iminentă la mănăstire, un fel de legământ al tăcerii, este ultima lui dorinţă. ”Îţi las toate cărţile. Să vii într-o zi să le iei. Plec la Mănăstirea Frăsinei, Athosul nostru, unde s-a retras, după ce l-au bătut minerii, şi actorul Dragoş Pâslaru, ajuns acum şeful cancelariei. Te las pe tine să-mpărăţeşti lumea. Dacă întreabă cineva de mine, zice el, să-i spui că am plecat la muncă în străinătate.” ”Proprietatea este un moft?!” îl întreb, citându-l, cu o vădită ironie pe nea Nelu Cotrocelu, care va ieşi, după propria sa mărturisire, din politică doar cu picioarele-n faţă. ”Proprietatea este sfântă”, îmi răspunde cuviosul monah, trăgând o înjurătură ca la uşa cortului, animalului politic, ce a absolvit şcoala de la Moscova. Părerea lui este că fără chivuţa asta de Iliescu & Comp, România ar fi întins o mână frăţească Americii şi ar fi scos-o din recesiune. Pentru ideea de monarhie s-ar lăsa ars pe rug ca Giordano Bruno. Mai mult de jumătate din cărţile, pe care promite că mi le va da, îmi aparţin. Îl privesc cu tristeţe. De vreo câteva zile n-a mâncat nimic. Pentru un adevărat monah, care va lăsa la poarta mănăstirii şi opţiunile politice şi tot, cu excepţia, poate, a împărtăşaniei, făcută din vinul ce va simboliza sângele lui Hristos, înghiţit cu linguriţa, foamea este o virtute, căci, orice suferinţă, venită din partea lui Dumnezeu, este o adevărată desmierdare, cum o spusese odinioară Jacopone, unul din adepţii înflăcăraţi ai lui Francisc din Asissi. Iată, îmi zic, nu numai preşedinţii de stat dar până şi monahii au început să fie învinşi de sistem. „Vei păstra acelaşi nume conspirativ de pe vremea când erai informator?!” îl întreb, pentru a mai înlătura tristeţea ce ne-a cuprins pe amândoi. Tudor, aşa cum îl alinta colonelul de securitate Zotolea, îşi muşcă buza de jos. Se vede că nu-i mai arde, ca altădată, de glumă. Cât a lucrat pe vremea lui Ceaşcă la hotel Pietroasele ca recepţioner (eram soldat şi aflat în drum spre casă trecusem o fugă şi pe la el, găsindu-l îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă, papion), dăduse în primire un cocoşat, ce-şi atrăgea clienţii la toaletă, unde făcea speculă cu blugi. Asta fusese toată activitatea lui de turnător. Nici măcar o jumătate de normă, obişnuiam să-l ironizez, amintindu-i de Ion Caraion ce îşi concepea mirobolantele lui note informative cu atâta pedanterie. Îmi vorbise despre colaborarea lui cu securitatea înainte de apariţia tardivă a legii lustraţiei, ba chiar şi înaintea lui Alexandru Paleologu. Acum pare îngrijorat, căci, toamna, cu puroaiele ei galbene, ca un Iov în levitaţie, cum scrisese odată, într-un poem, e pe sfârşite. Istoria, această purcea pusă la îngrăşat pe cincizeci de ani, devoră deavalma, tratate, mărgăritare, ştroturi şi vieţile a cel puţin două generaţii de fii, consemnează undeva prin ciornele sale. După cincizeci de ani vomită resturi confuze din toate acestea sub formula impozantă de «acte reparatorii», dar o face cu o atât de mare lentoare de parcă ar monta din pilitură de eternitate într-o cameră obscură o bijuterie pe inelarul justiţiei. Cât de curând va sosi generalul iarnă. Lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare. Până una alta îl văd cum îşi pregăteşte lumânarea, la lumina căreia, peste noapte, va mai citi o Duhovnicească din Arghezi, a cărui carte o aşează peste Sfânta Scriptură şi Patericul românesc, alături de care va escalada încă o noapte de abstinenţă, plângând după Fănica, soţia sa, pe care o doare-n cur de soarta lui de poet blestemat şi care mai mult ca sigur că la ora aceea, nu departe de ruinele civilizaţiei antice greceşti, doarme ca o felină, cu capul pe pieptul lui Ahile, posesor al unui bolid 4X4, metafizica poetului, «câine spurcat, culcat pe o vertebră de înger», neţinându-i de cald. Luându-l pe nepregătite, îl întreb: „Te vezi monah?” „Da!” răspunde fără nici o ezitare. S-ar putea ca asta să fi fost ultima noastră discuţie. Restul e tăcere, vorba unui prinţ al Danemarcei.

[Sofia Sincă]

În stilu-ţi alambicat, ai cuprins în acest text, foarte bine veşnica recesiune a românilor. Un poet care a trecut prin toate fazele posibile, sfârşind ca monah, ultima soluţie. Şi cum la noi totul este posibil, acest text ilustrează cu lux de amănunte, recesiunea originală ca şi orânduirea originală formată de iluştri conducători.

Cu deosebită admiraţie, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

De revizuit greşeli de tipul liber cugetător > liber-cugetător etc.

Luându-l pe nepregătite, îl întreb: Te vezi monah? Da! răspunde fără nici o ezitare.

Grafic, aşa ar trebui să arate acest fragment (şi ca el, multe altele):

Luându-l pe nepregătite, îl întreb: "- Te vezi monah?" "- Da!" răspunde fără nicio ezitare.

O proză nu chiar confortabilă prin subiectul abordat. Plăcută totuşi. Mă aşteptam să închei cu "Să trăiţi bineee!", şi nu cu shakespearianul "Restul e tăcere." 

Cu preţuire,

da Coza