Magicianul

[gina zaharia]

Sunt orfan. Nu mi-am cunoscut mama decât într-o noapte, în vis. I-am zis femeia cu  vioara. Am ales-o dintr-o mie de nimfe. Avea ochii mei, buzele și inima mea.

Stăteam rezemat de un copac, eram mic și flămând. Cerul era întunecat și parcă dădea să plouă. Purtam o bască pe cap și pantaloni scurți, cămașa nu mi-o amintesc. S-a apropiat de mine și mi-a întins ceva de mâncare. Nu știu ce era, dar m-am săturat repede și mi-a ajuns pentru tot restul vieții. Nu am mai visat-o de atunci. Am căutat acel copac zile întregi. Parcă-l vedeam la margine de râpă, dar dispărea îndată...

- Hei, cu cine vorbești?

- Aici erai?! N-ar fi trebuit să mă asculți! E povestea de dincolo de zâmbetul meu...

- Oricare ar fi, ascunde-mă în ea. Să fiu acolo, cu tine.

***

Purtăm  talismane la fel, din scânteieri multicolore. M-ai învățat să-mi ascund emoțiile într-o paradă a anotimpurilor, de acolo nu mi le poate fura nimeni, nici măcar tu când negociezi cu iscoadele solare. Ai vrea să curgă peste galaxia mea, să mă încurce în așa fel încât să descompun tăcerile în sonete. Le-ai păstrat și tu, și eu le-am păstrat.

De fapt, toți ghețarii sunt fosforescenți. Așa îi vedem. Din ei modelăm figurine cu noi, le așezăm în jurul unei mese, apoi ne prefacem că dormim. Eu somnul tău, tu somnul meu. Adunăm fagurii ultimei veri și ne promitem că asta nu e tot.

            – Dacă ai fi să botezi un spin, ce nume i-ai pune?

            M-ai luat în brațe și ai tăcut. Apoi mi-ai desenat o stâncă. Doamne, am zis, câți alpiniști își vor fi strivit curajul să atingă cerul și câți au învățat că un pumn de verde face cât tot albastrul la un loc? Lângă ele sunt cănile de lut în care se adună mărgeanul. Cred că am învățat cum se face: trebuie doar să fii treaz puțin după miezul nopții. Și să strigi atât de tare că ți-e dor, încât să se arate fulgerul.

–  E-hei, de câte ori am sărit în gol...

– Ultima dată aveai brațele pline de zgârieturi. Așa... ca niște fluturi.

– Lasă, că nici tu...

– Măcar am învățat lupii să-și vândă pădurile. Uneori am trișat. Cea mai adâncă pădure am păstrat-o pentru mine. I-am dat un creion și i-am spus să-și adune copacii. A început să taie pânze din frunze de stejar și să le îndemne să migreze. Știa că din miezul lor vine muzica. Odată m-a prins inversându-i stările. Privirea ei m-a înțepat. Nu mă putea vedea oricine. Singura sa reverență purta cele mai fine mănuși. În zori de zi le-am schimbat. Ba nu! Le-am dat pe câțiva bănuți! Și acum îi am în buzunarul vremurilor bune!

Îmbrățișarea mea e din puncte de suspensie. Prima dată mi-a fost mai greu. Apoi am trecut-o peste ziduri, oricum eram nevoită să revin. Hainele, croite după tipare serafice, lovesc țărmuri îndrăgostite și timide, ca mai apoi să le răsucească în sezoane ploioase, punând deoparte o vorbă dulce.

–  Dacă ai avea o eșarfă albă sigur ai arunca-o în mâl?!

– Am șters cu ea o lacrimă. Ajunge! Mai am doar una.

– Asta e. De unde nasturii tăi de nuferi?

– Cândva mi-ai promis că nu așezi tâlhari pe drumurile suspendate. Sunt pitici dar au vocea puternică. Dintr-un bemol pot invoca vulcani. Unul poartă mereu o amuletă. Ăla mi-a cerut apă.

– Și i-ai dat? Cum, i-ai dat?

Am strâns pumnii și am închis acolo toate urletele mele de drag.

– Magicianuleeeeeee!

O ceață nebună mi te-a luat și s-a făcut deodată un sat cu multe case, toate încuiate.

Sigur una dintre ele va fi fost, într-o altă viață, casa noastră. Un străin învăța să înoate și își tot căra un lac după el. Era simpatic și mi-a amintit de tine. Avea în palme ciorchini din viile noastre. Iar viile veneau în avalanșă... și vinul era... magic...

Dar și avalanșele au rostul lor, desigur! Când se opresc la doar câțiva pași de mine, e ca și când am uitat cine sunt. Te simt respirând, arunci în stânga și-n dreapta cu zâmbete și-mi promiți că mă vei lua cu tine la reprezentația dimineților cu joben și frac. Că eu voi avea loja mea.

 Aprind un chibrit. Suficient cât să aflu că așteptările vin din alte fotografii. Vin și pleacă. Unele mă ating, altele îmi șoptesc un descântec. La marginea pământului roiesc mereu drumuri. Îmi spui că-s nomada care știe să coboare ca o regină din căruțe cu coviltir. Din cărțile mele de joc ies vulturi perechi și se întrec în glume. Eu nu glumesc. Nici nu caut urme de melc. Dacă sunt, sunt și gata! Deșerturile, uneori pretențioase, abia dacă își păstrează parfumul nisipului, dar le pregătesc săli imense în care să-și invite speranțele și să le asigure că nordul are un sceptru împrumutat, numai bun de urmat. Aici am inventat. Așa faci și tu, Magicianule! Am luat satul acela și l-am așezat acolo, la tivul pământului. Poate n-au fost decât câțiva metri, dar l-am fixat în coordonatele cele mai sigure, sau, cel puțin așa am crezut. Uneori își aruncă săgeata peste zidurile despre care vorbeam mai devreme. Vezi? De câte ori înaintez spre centrul gândului, mă trezesc în cuburi de sticlă. Și de acolo direct într-un album. Dar dacă din această călătorie am parte de  mirodenii, de ce n-aș hrăni și îndrăgostiții de pe altă planetă?

–  Magicianule! Au trecut câteva veacuri și tu plimbi holdele alea în dublu sens, de câte brazde paralele mai ai nevoie pentru a fi sigur că galeria orbilor se deschide fix la ora de platină? Și de ce ai vocea răgușită când refrenul inimii tale își coase notele de cer?

Am auzit că se poartă sârma ghimpată. Carapacea e un accesoriu. Dacă mai adaugi și două safire, e perfect.

– Uneori am impresia că toate simfoniile întunericului sunt ale tale. Să nu falsezi!

– Aaaa, aici erai? Vântul mi-a spus că te-a zărit învățând cosașii să-și poarte lanțurile spre izbândă, de unde atâta pricepere?

– Crezi că m-a ascultat vreunul?

– Poate cel mai nou.

– Acela are de dus... Îmi place să-l văd cu mânecile în țărână, într-o secundă poate semăna toți macii lumii.

– Chiar în fiecare din ei sunt eu?

– De ce nu-mi răspunzi? Sunt ori nu?

***

Când am întors capul nu mai era. Magicianul își uitase bagheta în inima mea.  

Un copil cu pantaloni scurți și cămașă de in avea în mână un colț de pâine. Din ochii lui se rostogoleau lacrimi. Una pentru mine, una pentru tine...

 

 

[gina zaharia]

Mulțumesc, da Coza! Așa a fost să fie :)))
Ion Lazăr da Coza a spus :

O proză foarte poetică.

Plăcută.

da Coza

[gina zaharia]

Mulțumesc, Mihaela!

Mihaela Popa a spus :

Magiciano!

:)

[gina zaharia]

Mulțumesc, Adelaide, mulțumesc! Și te cred, desigur! :))

Drag,

Valeria Merca (Adelaide) a spus :

Draga mea Gina, citesc si recitesc acest text minunat si bag de seama ca intre poezia si proza pe care o scrii...e doar un pas!!

(vorba cantecului: ''Si intre noi mai e un pas'': ce interpretare de zile mari!). Felicitari, ''magiciano''!

[Vasilisia Lazăr]

Cuvintele tale sunt magice, Gina. După această lectură, chiar mă simt ca într-o magie. Felicitări multe și calde!