Mașina roșie americană

Toți suntem fericiți acasă. Ni se pare cel mai bun loc de trăit. Căci acolo a început viața noastră și ne simțim adăpostiți, între lucruri pe care ne putem bizui. Până-ntr-o zi...

Pentru James Chrysler schimbarea a venit când avea doisprezece ani. Trăia într-un orășel de pe malul Pacificului și tatăl lui a plecat cu o corabie de pescuit pe ocean unde l-a prins furtuna. Mama a rămas singură și fără bani, cu trei copii de crescut.

Atunci un unchi l-a luat deoparte și i-a zis:

Ești de ajuns de mare să-ți porți singur de grijă. Lasă-i pe ceilalți și pleacă în lume! O să vezi și-o să înveți multe.

A renunțat la școală, fiindcă oricum nu îi plăcea, zicea că-i doar timp irosit. Și a pornit spre nord. Iar în anii ce-au urmat s-a întrebat adeseori dacă a apucat pe drumul bun.

*

Întâi a lucrat la o mină din Yukon. A săpat multe tunele și la șaptesprezece ani a ajuns locțiitorul administratorului. Negăsind destul aur, s-au certat, s-au bătut, și-atunci s-a dus să lucreze la căile ferate. Cu noua lui meserie a străbătut Canada și Statele Unite în lung și-n lat. Mereu neliniștit, se ciocnea cu cineva, ori se hotăra din senin să meargă în alt loc, ca să capete mai multă experiență și ca să cunoască alți oameni.

Ajuns la New York, a văzut biciclete pentru prima dată. Le construia un tânăr bogat și-i învăța pe oameni să le folosească. Temători, mulți se fereau de-acele ciudate vehicule, ziceau că sunt periculoase, te zguduie prea mult și-ți strică oasele. Iar puținii interesați vedeau că trebuie talent ca să nu cadă repede și să se aleagă cu vânătăi ori cu vreo mână ruptă. James a vrut și el să-ncerce. Și-a păstrat echilibrul și, spre uimirea tuturor, a tot pedalat, drept înainte. Roțile se învârteau din ce în ce mai iute, pălăria îi zburase din cap, aerul îi vâjâia pe la urechi. Țipau unii în urma lui și dădeau din mâini, dar el nu-i auzea și nu-i vedea. Însă a făcut ochii mari, căci în față îi apăruse un gard. Cu mâinile înțepenite pe ghidon, nu știa să vireze la stânga ori la dreapta. Și nu-i arătaseră nici cum să pună frână, au crezut că oricum cade câțiva pași mai încolo, căci nimeni nu mai mersese așa de mult din prima încercare. S-a izbit cu toată viteza! Cu mare uimire, toți acei cu adevărat gură-cască l-au văzut smuls de pe bicicletă și aruncat în aer. O forță nevăzută l-a învârtit peste cap și a căzut în tufișurile de dincolo. Îngroziți, s-au apropiat, gândindu-se că-l găsesc sfărâmat. Când colo, printre frunzele boscheților, acel nebun iată că scotea capul. S-a ridicat, îndreptându-se cu greu, căci îl durea sub coaste. Și, zgâriat tot pe față, râdea! Au râs și ceilalți, căci se liniștiseră.

Încheiată astfel, prima călătorie pe bicicletă nu l-a descurajat. Dimpotrivă, îi plăcuse. Și a zis că trebuie neapărat să-și cumpere una. După ce a învățat bine s-o folosească, împreună cu alți zăpăciți, se adunau în zile de sărbătoare pe un imaș și se-ntreceau, care prinde viteză mai mare, speriind gâștele și vacile. Lumea venea să privească, era distracție! Iar el reușea deseori să termine primul și îi plăcea că oamenii se-nghesuiau să îl felicite.

Într-o zi, dup-o asemenea cursă de biciclete pe care-o câștigase gonind nebunește, l-a cunoscut pe Henry Ford. Acesta s-a apropiat și i-a vorbit despre fabrica lui de la Detroit unde construia automobile și cum se întrecea cu alți fabricanți s-arate ale cui sunt mai rapide.

De fapt, mie nici nu-mi plac cursele, mărturisea Ford. Dar lumea zice că dacă nu particip și nu prind viteză mare, înseamnă că nu fac mașini bune.

Uluit, James asculta cum marele afacerist îi cere să treacă la volan în locul lui, dacă tot îi place viteza și nu-i este frică. Dacă reușește să și câștige, ar fi cel mai bine.

Dar eu... nu știu..., căuta tânărul să-l mai oprească.

Și se gândea că nici nu prea văzuse automobile în viața lui, darămite să mai și conducă unul, auzi! cu viteză.

E de-ajuns curajul tău de-a încerca ceva nou care merge iute! l-a asigurat Ford.

Pregătise mașina pentru următoarea întrecere ce se desfășura curând pe un lac înghețat. Și n-a avut decât două zile ca să-l învețe pe James. Dar prindea repede, așa că-l lăuda la fabrică:

Se descurcă minunat! Nici nu trebuie să vadă, el simte tot!

Gonind nebunește, a terminat primul cursa de pe gheața lacului, mult înaintea celorlalți, depășind chiar și așteptările lui Ford:

Omul acesta nu știe ce-i frica! Ați văzut ce bine conduce? se întorcea el mândru spre ceilalți spectatori.

Au mers apoi și-n alte locuri de întrecere, de fiecare dată cu un automobil nou, mai bun, pe care-l construia Ford cu mâna lui. Lucra încordat zi și noapte, căci adversarii ziceau că a învins doar datorită norocului, sigur mașinile lui nu-s cine știe ce:

N-am timp să-i contrazic. Mai bine demonstrez. Apoi nimeni nu mai spune nimic.

Mereu câștigau. Iar pe unde poposeau stârneau mirarea: automobilele pe-atunci nu erau așa multe pe toate drumurile, lumea se aduna la mașina lor, unii se urcau să vadă cum funcționează. De aceea Ford lua cu el neapărat și un lanț cu lacăt ca s-o priponească unde opreau, să nu plece vreun isteț cu ea. Și peste tot se zbătea să vândă o carte în care scrisese el că fumatul nu-i bun pentru sănătatea oamenilor! Dar nimeni nu înțelegea: de ce? Căci tuturor le plăcea.

*

Te-ai gândit vreodată să construiești automobile în fabrică? l-a întrebat într-o zi pe James, după ce câștigaseră cursele de la un ocean până la celălalt.

Aș vrea! a răspuns atunci Chrysler.

Să știi că la noi fiecare începe de jos, de la linia de asamblare. Nu refuzăm pe nimeni, dar nici nu onorăm cu funcții. N-avem ierarhii, directori, șefi, birouri... Viitorul unui om e numai în mâinile lui!

Fiindcă l-a primit să lucreze acolo, după câteva zile James s-a dus să-i mulțumească. Dar abia a apucat să lege două vorbe și Ford s-a răstit cu mâinile pe sus:

La muncă! La muncă! Cine vine la fabrica mea nu poate sta degeaba!

L-a urmărit apoi o lună și, văzând că-i harnic, i-a promis un salariu uriaș:

Îți dau zece mii de dolari pe an!

Speriat, James n-a înțeles. Nu mai câștigase nicăieri așa mult! Zâmbind, Ford a repetat. Așa că lucra cu și mai multă râvnă. Primea mulți bani, dar avea atâta treabă, încât nu găsea timp să-i cheltuie! Se adunau, nici să-i numere nu reușea, nu știa câți strânsese.

Așa gândea Ford că e bine și uimise lumea-ntreagă:

Salarii mari înseamnă țară bogată. La mine, cine muncește mult, e plătit bine.

Și dădea el însuși exemplu celor o mie de muncitori: venea primul la fabrică și pleca ultimul, neobosit inspecta atelierele, suflecându-și mânecile s-arate cum trebuie făcute lucrurile cât mai bine:

Patronul trebuie să muncească mai mult decât orice angajat. Nu se poate altfel!

*

James se liniștise, era mulțumit, învăța lucruri noi. Așa că o bucată de vreme nu s-a gândit să meargă în altă parte. De fapt, de la fabrica lui Ford nu voia nimeni să plece. Și doar o singură dată s-a bătut acolo cu cineva. Nici n-au știut de la ce s-au luat la ceartă. Au început să se tragă de păr și să se strângă de gât. Maistrul șef a încercat să-i împace, Ford i-a îndemnat să discute, dar ei voiau neapărat să-și tragă pumni, în uralele muncitorilor din secție bucuroși de spectacol:

Lasă-i, măi, să-și dea în fălci!

Băieții tot băieți, zâmbea Ford.

Și le-a zvârlit din biroul lui câte-o pereche de mănuși de box. Apoi le-a arătat un colț din atelier unde să se trosnească cât or vrea:

Da’ acolo terminați! Să nu aud, apoi, că v-ați scărmănat afară sau prin oraș.

N-a durat mult ciocnirea aceea. Și-au rupt câte un dinte și așa s-au răcorit. Le curgea sângele din buză, dar le trecuse furia, se hlizeau știrb. Ba chiar s-au despărțit prieteni.

*

Au mai trecut trei ani. Henry Ford ajunsese cel mai bogat om datorită istețimii lui de-a fabrica automobile bune și ieftine.

O mașină nu-i un lux de vară, ai nevoie de ea tot anul! Poți merge oricând și oriunde cu ea: prin nisip, prin noroi, prin apă ori zăpadă. Urci dealuri și treci peste câmpuri, pe unde sunt șosele și pe unde nu-s. Oricine poate conduce o mașină Ford, o poți întoarce oriunde. E simplă și trainică!

Așa convingea el oamenii să cumpere. Vânduse jumătate din mașinile din lume! Dar, deși avea atâta succes, nu băga în seamă laudele, ci tot răspundea:

Încă n-am făcut nimic. Abia am zgâriat un pic la suprafață. Așa multă prosperitate ne-așteaptă pe toți în viitor! Să continuăm ce-am început!

Zicea că, oricât de multe mașini ar construi, găsește apoi cui să le dea. Însă aștepta să adune el banii pentru alte fabrici și materiale, nu voia să împrumute de la bancă:

Bancherii, când văd o afacere bună, zic că-i un harbuz din care neapărat trebuie să-și taie și ei o felie!

Dar dobânzile sunt mici..., mai îndrăznea cineva de la Contabilitate.

Un bănuț ici, unul dincolo: să vezi ce mulți se-adună într-un an!

*

A venit, însă, Marele Război și multe țări s-au prins în vârtejul luptelor peste tot în lume. Ford era supărat, nu prevăzuse asta, planurile-i erau date peste cap. Americanii nu luptau încă, dar se pregăteau și începeau să-și numere și să-și instruiască soldații.

În fabrică James lucra tractoare pentru englezi. Doreau aceștia să cultive mai bine orice palmă de pământ de pe insulele lor. Chiar terenurile de golf și le-au arat, altfel foametea îi pândea, căci nu puteau primi de peste mări provizii, fiind înconjurați de submarinele germane. Și fiecare țară cerea ambulanțe.

*

James muncea cot la cot cu ceilalți, dar după program ori sâmbăta construia o mașină pentru el. Pe care o voia neapărat vopsită roșie! Ford se foia nemulțumit, căci din fabrica lui ieșeau numai automobile negre, fiindcă era cea mai ieftină vopsea și se usca repede: astfel făcea el mașini multe la preț mic, să poată cumpăra oricine avea salariu. James și-a vopsit-o singur pe a lui, cu roșu pe dinafară și pe dinăuntru, era tare lucioasă.

Abia terminase. Și atunci a simțit că trebuie să facă altceva. Inima îi spunea c-a stat destul, a învățat de-ajuns. Dar când a zis că vrea să plece, Ford s-a supărat, striga după el prin fabrică:

Am avut încredere în tine ca în propriul meu copil!

Față de secretarii săi, însă, nu se arăta la fel de furios:

Va ajunge cineva în viață, dacă nu depinde de alții și își croiește drumul lui.

Apoi s-a gândit să-l ajute, dacă nu poate să îl țină:

Anglia!? s-a mirat James.

Căci Ford i-a zis că îl trimite cu planurile cerute de britanici pentru înființarea unei fabrici de tractoare la Manchester:

Să vezi cum este într-o țară deja prinsă în vâltoarea războiului.

Tocmai pleca la Londra un vapor plin cu tractoare FordSon pentru fermierii britanici. După ce-a încărcat în port la Hoboken și câteva ambulanțe și camioane cerute de niște doctorițe, James și-a adunat bagajul. Și se gândea ce să facă cu mașina lui roșie. Când a construit-o n-a știut că va pleca peste mări. Îi plăcea, era nouă, n-o folosise. Cum s-o lase? Așa că a urcat-o pe vapor. A luat și bani, din dolarii lui mulți câștigați la fabrică. La drum cu toate!

La plecare Henry Ford îl privea încruntat:

Ei bine. Vei pleca.

Da. Mâine.

Eh! Războiul. Așa o risipă uriașă!

Și-au luat rămas bun, neștiind când se vor mai revedea.

*

La Londra doctorițele acelea care voiau ambulanțe ceruseră audiență la War Office. Erau patru, în frunte cu Alice Scott, primele femei ce terminaseră facultatea de medicină. Și voiau să ajute în vreme de război, să meargă oriunde crede guvernul că sunt de folos. Explicau aceste lucruri colonelului Griffiths, un mustăcios încruntat ce le primise după zile întregi de stăruințe. Șef al serviciului de informații al armatei, el le asculta, dar era cu gândul la alte misiuni pe care le conducea, cine știe? mai bărbătești. Avea totuși despre ele numai referințe bune: își făcuseră datoria peste tot pe unde lucraseră și doreau iarăși să arate de ce sunt ele în stare. Surprins, Griffiths, nu știa ce întrebuințare să dea acestui elan. Le-a spus că se gândește:

Mergeți acasă și stați liniștite.

Hotărâte să se implice voluntar unde era nevoie de medici, ele n-au mai așteptat. S-au organizat singure, înființând Misiunea Spitalelor Femeilor din Anglia, alegând-o comandant pe Alice. Și au cerut oricui poate să ajute: au venit asistente, infirmiere, șoferițe și bucătărese. Iar în câteva săptămâni au strâns din donații banii pentru ambulanțe și echipament.

British Red Cross le-a dat prima misiune: să înființeze un spital de campanie în răsăritul Europei. Le cerea ajutorul – ca să vezi! o mare prințesă englezoaică, ajunsă Regină în acele locuri.

*

După două săptămâni pe vapor, Chrysler sosea în Anglia și prezenta la guvern planurile fabricii de tractoare. Au rămas miniștrii să se gândească cum era mai bine, să le facă la ei, sau să le ceară în continuare din America. Adusese și ambulanțele, așa că întreba de doctorițele care le-au vrut. Colonelul Griffiths i-a spus că n-au mai așteptat, au plecat deja:

În România!

Undeee?

Despre țara asta James nu mai auzise!

La sediul asociației lor lăsaseră banii cuveniți lui Ford. Plăteau în plus niște mii de lire sterline ca să trimită mașinile la ele. Așa că James le-a transbordat pe un alt vapor ce mergea prin mările reci ale nordului până la Sankt Petersburg. De acolo, cu trenul până la Odesa, și-apoi din nou pe mare...

Și mașina roșie? întrebau lucrătorii portului ce să mai facă, după ce mutaseră mașinile mari.

Iar James dădea din cap zâmbind, hotărât să însoțească transportul până la capăt...

*

După alte trei săptămâni, într-o zi fierbinte de iulie, a ajuns la Constanța. Debarcase și privea cum macaraua legăna în aer ambulanțele, coborându-le de pe vapor, pe rând.... Cu fiecare ceas se făcea mai cald. Cerul bubuia în depărtări. Dintr-un capăt în celălalt al cheiului a trecut un titirez de praf, s-a răsucit cu vârful înșurubat în pământ, apoi a dispărut. Norii pe cer s-au îngroșat, negri: parcă venise noaptea. Apoi tunete și ploaie șuvoi. Dar comandantul vaporului dădea înainte comenzi, țipa, se încrunta. James a rămas în ploaie privindu-l. Iar marinarii alergau, își suflecau mânecile cămășilor, și, deși fulgera și tuna, râdeau spre călătorul american:

Sfântul Ilie ne urează bun venit!

Marea gemea, vapoarele și toate bărcile din port se clătinau, vântul apleca până la pământ copacii de pe țărm. Parcă s-au deschis toate izvoarele văzduhului, stropii de apă erau mari și grei, ploua cu bulbuci...

Apoi norii s-au dus... Și, deodată, soarele!

Unde-i, măi, furtuna? întreba căpitanul pe cei ce voiseră să fugă la adăpost.

Locul s-a umplut de glasuri, râsete și agitație. Veniseră englezoaicele să-și ia ambulanțele și nu se-nțelegeau cu marinarii, care nu credeau că niște femei pot fi doctori ori șoferițe.

Ele au venit după mașini? Dar ce treabă au cu acestea?

Uitǎ-te la ei! Nu îşi dau seama? se mirau ele.

S-au potolit unele pe altele și au trimis după căpitanul portului, să vină să-i împace. Între timp, văzându-l pe James, își dădeau ghionți:

Cine-i ǎla care stǎ acolo?

S-a apropiat el ca să le cunoască.

Doctor Alice Scott, Commanding Medical Officer, English Women’s Hospitals, s-a prezentat prima.

Și așa aveau toate, cusute literele EWH pe piept. Blonde ori roșcate și cu pistrui pe față, se îndemnau unele pe altele:

Hai sǎ mergem!

Sǎ mâncǎm mai întâi. Plecǎm dupǎ aia.

N-a trebuit James să le arate ce aveau ele de făcut. Șoferițele de la Crucea Roșie erau tare pricepute, cunoșteau ambulanțele de la Ford, toate la fel și pentru care se găseau piese oriunde. Se mirau însă de cealaltă mașină, de ce-i așa de roșie?

Au pornit spre dreapta și au oprit la Mamaia.

Bun! Acolo-i foarte bine! se ajutau între ele.

Îndemânatice, se încadrau perfect la locul de parcare și Chrysler s-a convins că mașinile sunt pe mâini bune.

S-au plimbat pe plajă sporovăind, căutau loc unde să ia cina împreună. I-a ajuns din urmă căpitanul portului, domnul Botez, și i-a dus pe terasa de la malul mării. Încă nu se înserase, așa că admirau priveliștea: mare albastră, cald, faleze de nisip, Cazino și case albe...

Tot Botez a venit a doua zi după ei:

Mergem la livada de piersici!

Au găsit acolo loc la umbră, iar bucătăresele doctorițelor au adus coșuri cu tartine. James mânca nectarine, zeama izbucnea sub fiecare mușcătură, se încleiase pe mâini și îi luceau obrajii până spre urechi. Soarele strălucitor îi frigea dacă ieșeau de sub copaci, dar câteva infirmiere au îndrăznit și s-au prins la un volei cu o minge mică. Până ce căldura aceea le-a lovit în creștet. Atunci au renunțat și s-au trântit înapoi sub copaci, poate dormind.

Pentru domnul Botez erau ultimele zile ca angajat la căpitănia portului Constanța. Își făcea bagajele, primise post la minister. Și-i explica lui James, în timp ce acesta își spăla fața mozolită, că la București sunt multe companii, unele chiar ale americanilor, care au nevoie de oameni cu experiența lui. Așa că ar putea să-l însoțească...

Englezoaicele au aflat că James nu vine cu ele. Și mai mult fiindcă le era simpatic, decât pentru că aveau nevoie de ajutorul lui, acum șușoteau:

Dar noi ce-o să facem fără el?

Mare lucru! răspundea comandanta. Ca și cum nimic n-ar fi posibil fără...

În dimineața următoare s-au vaccinat împotriva holerei și au pornit la drum cu camioanele și ambulanțele pline cu echipamente. Spitalul lor de campanie se înființa în mijlocul Dobrogei, într-o cazarmă de lângă Medgidia.

În urma lor, James termina de înghesuit în spatele mașinii lui ultimele genți și cutii, printre care își găsise loc doamna Botez, în brațe ținând-o pe fetița ei, de șase ani.

Am mai şi visat rău astă-noapte, se arăta neliniștită mămica.

Ei, taci! Asta-i bucluc curat, se arăta surprins și soțul ei.

Asta aş vrea să ştiu. Ce crezi că ar putea să fie?

Habar nu am.

Urcat în față, domnul Botez se foia și mângâia bordul roșu, spunând că și el are bani, vrea să își cumpere un automobil la fel. Chrysler nu știa însă ce să-i zică:

Ford face numai mașini negre.

După ce-au speriat niște capre la ieșirea din Constanța, s-au întins la drum. Iar puținii oameni întâlniți suceau capul uimiți după mașina aceea ce traversa câmpia arsă de soare lăsând în urmă un nor lung de praf.

- va urma -

Vizualizări: 102

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Legenda uzinelor Ford într-o manieră balcanico-carpatină. O povestire liberă, hazoasă ca de basm. Peste tot binele învinge răul, numai lapte și miere, toată lumea e fericită și cu reușite deosebite. Se trec repede în revistă evenimente mult deosebite. Nu știu dacă adevărate sau imaginate.

Dar am citit cu plăcere,

Sofi

Am în faţă o proza care este cu totul  deosebită de cele două inepţii poetice publicate anterior şi despre care am scris ce am scris dar numai de bine nu.

Aici este cu totul altceva! Parcă ar fi un alt autor?! Oare?!

Dacă este vb de o scriere originală care va aparţine ca şi creaţie proprie este un text de toată stima pentru care îmi exprim  aprecierea. O proza scrisa  cum este cea de mai sus  este o creaţie literară despre care voi fi gata  sa ma  pronunţ laudativ cu o condiţie. Sa ne demonstraţi nouă cititorilor ca ea chiar aparţine unui scriitor adevărat.

Aşa cum aţi spus la sfârşitul fragmentului "va urma".

Să vedem ce!

text-document despre istoria masinilor Chrysler. un text documentat, intr-adevar Ford asa era, a avut anumite idei despre cum ar trebui sa arate societatea americana si nu s-a inselat.

ar fi niste modificari mai mult al modului de exprimare care ar trebui putin... rotunjit, nu stiu cum sa ma exprim, anumite dialoguri par fortate sau sunt prea scurte - observatii necesare atat pentru conturarea mai buna a personajelor cat si pentru introducerea cititorului cat mai mult in atmosfera, dar deocamdata este bine asa.

oricum este diferenta uriasa fata de poezie... :)

Nu e târziu să trimiteți proză la concurs. :)

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vreau să-nmugurească cerul a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu cred în accidental a utilizatorului MARIA VASILESCU
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Nu cred în accidental a lui MARIA VASILESCU
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a lui Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poem din călătorie a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia Origine a lui Mirela Moise
cu 6 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Origine a utilizatorului Mirela Moise
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu pot face altceva decât să las lucrurile să vină de la sine a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gheorghe
cu 17 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Va veni cândva o altfel de zi... a lui Grig Salvan
ieri
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a lui gabriel cristea
ieri
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Perenitate a lui Mariana Suciu
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Inimi ruginii a lui Mariana Suciu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor