Locuitorul IV s.f.

[olteanu cristian]

      Zgomotul turbinei creştea constant şi asurzitor. “O, nu, nu din nou”, a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte, frecându-mi ochii năclăiţi de somn. Tea pornise aspiratorul şi curăţa meticulos bucată cu bucată din camera în care ne aflam, sufrageria mea. În jur totul era pus în ordine, chiar şi şosetele mele aruncate lângă pat dispăruseră,ce mai, semăna a casă de om.

   -Trezeşte-te, Nuc, e unu PM, adică după amiază, râse Tea zglobiu. Ai dormit aproape opt ore, n-avem hrană, eu nu am cu ce să mă îmbrac, doar nu crezi că o să port combinezonul ăsta până la adânci bătrâneţi. Ceva bani ai? După ce ne întoarcem de la cumpărături avem de treabă, mâine plecăm în Germania.

    -Dacă n-aveai aspiratorul în mâna aş fi crezut că eşti fosta mea nevastă, m-am întins cu poftă. Cum adică plecăm în Germania?

    -Fosta ta nevastă nu curăţa cu aspiratorul?

    -Ba da, dar foarte-foarte rar şi niciodată nu aspira tavanul. Spune-mi, Tea, ce e cu Germania?

    -Te lămuresc în drum spre mall, acum grăbeşte-te un pic, n-avem prea mult timp la dispoziţie.

   -Normal că n-avem timp, doar mergem să-ţi cumperi haine, nu? În mall..., unde sunt aproape o sută de magazine...

    În maşina mea, o maşină bună, de ultimă generaţie, era foarte cald, bătuse soarele în geamuri, era aproape trei după amiaza. Am pornit aerul condiţionat şi am selectat un post de radio.

   -Zi-mi de Germania, Tea.

   -Plecăm mâine dimineaţă la opt, am găsit un zbor spre Munchen, am făcut şi rezervările. Vom merge la sediul ESO de la Garching, un orăşel aflat la câţiva kilometri de Munchen şi vom discuta cu cei de acolo. Ei coordonează activitatea observatorului astronomic Paranal din Chile. E singurul loc de unde avem şanse să observăm meteoritul. Sol spunea că  a fost deja direcţionat către Terra. După părerea mea ar fi cam devreme, dar nu putem risca.

   -Şi dacă cei de la ESO ne dau aprobarea plecăm in Chile? am intrebat în timp ce dădeam prioritate la o trecere de pietoni.

    - Plecăm oricum, cu aprobare sau fără, raspunse Tea. Te-am buzunărit şi am găsit trei carduri bancare, am avut nevoie să cumpăr biletele pentru Munchen. Tu câţi bani ai?

   -Hm, tipic, m-am abţinut să nu râd şi mi-am compus o faţă serioasă. Tea, tu chiar ai venit de pe planeta aia din Centauri sau eşti pământeancă get-beget şi vrei să mă faci de lovele? Cum ai aflat PIN-ul? Am vreo trei mii de euro, toţi banii mei, dar se pare că abia or să-ţi ajungă pentru haine.

   -Trei mii de euro? Păi nu sunt suficienţi, zise Tea privindu-mă cu ochii mari, va trebui să mergem in Chile...

   -Păi, ce să zic? Ai pariat pe calul necâştigător, cu fizicul tău îţi trăgeai lejer un fotbalist, am continuat s-o tachinez, cu fălcile încleştate ca să nu mă buşească râsul, căutând din ochi un loc în parcarea centrului comercial.

     -Să nu-mi ceri, i-am zis Teei pe când păşeam în holul imens, înţesat de restaurante, să nu-mi ceri să merg cu tine la cumpărături. Orice în afară de asta! Prefer să-mi cadă în cap zece meteoriţi, nu unul decât să mă ţin după o femeie care-şi cumpără haine. O să te aştept la masa asta, pe scaunul ăsta, când te întorci comandăm şi ceva de mâncare. Ai trei carduri, rosu, galben, albastru, mulge-le. Am luat un şerveţel de hârtie din suportul de pe masă şi i-am notat codurile PIN, doar aşa să mă dau mare, oricum nu avea nevoie de ele. Tea stătea in picioare şi mă privea fără să se clintească.

    -Hai, nu pleci? i-am zis.

   -Nu! Mie cine o să-mi spună dacă îmi vin bine hainele? Cine o să-mi spună dacă sunt frumoasă?

    În câteva clipe inima mea s-a topit şi a curs prin vene. Fata asta avea treizeci şi doi de ani de-ai ei şi  părea de douăzeci şi cinci de-ai noştri, era medic, şi venea din întunecimile Cosmosului. De unde atâta candoare pe chip? De unde privirea aceea de copil care îi cere tatălui său o jucărie? Am sărit in picioare.

   -Atunci să mergem împreună la cumpărături,Tea, am spus privind în altă parte şi am pornit de-a lungul holului acela imens, iar ea mă urma, cu nişte paşi de parcă ar fi jucat şotronul.

    Ne-am perindat prin magazine şi într-o oră jumate aveam cinci sacoşe mari de carton înţesate cu haine. Toate îi veneau bine, de parcă fuseseră croite special pentru ea. Îmbrăcaminte casual, office, sport, o canadiană, două perechi de blugi, încălţari de toate felurile.

   -Nuc, sunt fericită şi flămândă, du-mă undeva să mâncam, zise Tea bălăbănindu-şi sacoşele pe care nu mă lăsase să i le car şi lovindu-se de oamenii din jur. Du-mă la restaurantul unde ne-am oprit prima dată. Au paste, am văzut în vitrină.

    Când am ajuns acolo, locul era înţesat de lume, se formase un cerc de gură-cască şi toţi se înghesuiau să vadă mai bine.

    -Ce se întâmplă, am întrebat la nimereală spre gloata aceea, e vreo reducere la spaghete?

   -I s-a facut rău unuia, am primit trei răspunsuri din trei direcţii diferite, zace întins pe spate, nici nu mişcă, o fi murit...

   -Nu mai apare ambulanţa aia? se auzi din mulţime vocea plânsă a unei femei. Vor ajunge imediat, să nu mă laşi...se auzea hohotul femeii.

   -Nuc, fă-mi loc să trec, zise Tea lăsând să-i cadă bagajele din mâini. Cred că cineva are nevoie de ajutor.

    Am pornit să creez o breşă prin mulţimea aceea, împărţind coate în stânga şi-n dreapta iar Tea , în spatele meu mă apucase zdravăn de cureaua de la blugi şi înainta odată cu mine.

   -Medic, medic, avem un medic aici, strigam ca apucatul, daţi-vă la o parte, băi nebunilor!

    Barbatul, de vreo şaizeci de ani, zăcea pe spate fără să dea vreun semn de viaţă. Tea îngenunchie lângă el, îi deschise cămaşa smulgându-i nasturii şi îşi lipi urechea de pieptul lui.

   -IMA apical, fibrilaţie ventriculară, obturaţie de căi respiratorii superioare, ţipă ea către nimeni. Nuc, vino să mă ajuţi, şi-a înghiţit limba, ridică-l de ceafă să-i cadă capul pe spate, îmi trebuie un cleşte, strigă Tea făcându-şi ochii roată, are cineva un cleşte? Ăla, ăla e bun, se opri cu privirea la vitrina cu paste şi cu degetul întins, adu-mi-l repede, Nuc!

    Tea arăta către instumentul acela zimţat cu care se servesc spaghetele. M-am întins cu burta peste tejgheaua de stclă şi l-am apucat.

    -Acum încearcă să-i deschizi gura, zise Tea, bagă-ţi degetele printre dinţii lui şi trage.

    Gura bolnavului s-a deschis relativ uşor iar Tea a apucat limba cu cleştele acela şi a tras-o afară. Eu eram în transă, parcă vedeam un film prost, dacă m-aş fi trezit cu un cornet de floricele in braţe, mi s-ar fi părut absolut normal.

   -Acum tu o să-i faci respiraţie artificială iar eu masaj cardiac, strânge-i bine nările cu degetele si introduci aer odată la patru compresiuni de-ale mele.

   -Să introduc ce? am intrebat cu un zâmbet tâmp pe faţă. La compresiuni?

     În clipa aceea apăru echipajul de pe ambulanţă, un barbat şi o femeie iar Tea îi luă in primire.

   -Vreau doua linii venoase, EKG şi trusa de intubaj traheal. Încărcaţi defibrilatorul la două sute. Acum !

   -Iar eu vreau să eliberaţi perimetrul, tot acum! se răsti bărbatul în uniformă roşie, de aici e treaba noastră. Apoi îngenunchie lângă bolnav şi îi lipi stetoscopul de piept.

   -Fibrilaţie ventriculară, se întoarse el involuntar către Tea apoi, parcă dezmeticindu-se, îi strigă din nou răstit.

   -N-ai plecat? Eliberează imediat perimetrul, tu-i gura mă-si de treabă, mă-mpiedic de tine. Gina, încarcă defibrilatorul, îi ordonă femeii din echipaj, la două sute, cum a zis domnişoara... Şi pune-i doua linii venoase...

   -Eşti medic, domnişoară, studentă la medicină? întrebă doctorul în timp ce intuba pacientul.

   -Sunt medic, răspunse Tea dintr-o rasuflare, lăsaţi-mă să vă ajut, omul ăsta mai are cel mult cinci minute, e vorba de o stenoză pe artera coronară stângă descendenta anterioară.

   -Ha, Ha, râse doctorul sincer amuzat. De unde şti, i-ai făcut vreo coronarografie la magazinul de combinezoane albastre? Bine, continuă el, apucă balonul şi dă-i aer.

   -I-am ascultat zgomotul cardiac, zise Tea şi începu să apese mingea aceea transparentă, în timp ce medicul de la ambulanţă punea padelele pe pieptul bolnavului.

   -Liber!

    Trupul întins pe ciment tresări într-o convulsie.

   -Nimic, strigă doctorul cu ochii pe monitor. Gina, încarcă la trei sute! Liber!

    -Nu răspunde, îl pierdem, mergem la spital, Gina, targa, continuăm în maşină.

     -Doctore, nu plecaţi, pâna la spital moare, zise  Tea în şoaptă. O să-l deschid. Cu şocuri direct pe cord o să iasă din fibrilaţie. Nuc, împrăştie lumea asta de aici. Doamnă asistent, aveţi trusă de chirurgie în maşină?

    Asistenta îşi privea nedumerită şeful, fără să facă vreo mişcare.

   -Adu-mi trusa, ţipă Tea scosă din minţi, acum! Iar dumneata montează creioanele la defibrilator şi încarcă la treizeci, îi porunci doctorului.

   -Du-te, Gina...

   -O să ne băgaţi în puşcarie, domnişoară, zise femeia cu un zâmbet plăcut şi o rupse la fugă.

    Tea deschise trusa – o valiză mare şi albă – şi apucă un aparat de ras. Turnă pe pieptul bolnavului puţină apă oxigenată, masă cu podul palmei apoi trase de patru ori cu lama. Şterse parul tăiat cu o compresă. Tamponă apoi din belsug toracele omului cu un lichid maroniu la culoare, apoi îsi puse o pereche de manuşi de cauciuc. Apucă un bisturiu, îl desigilă şi trase o tăietură lungă printre coastele a cincea şi a şasea, apoi încă o tăietura prin acelaşi loc. Căută apoi în trusă şi scoase un fel de menghină cu piuliţă fluture, fixă ghearele pe marginile tăieturii, între coaste si începu să rotească piuliţa. Coastele se depărtau puţin câte puţin. Cu cealaltă mână tampona rana cu comprese sterile şi arunca la întâmplare şomoioagele pline de sânge.

   -Doctore, vreau patru unităţi de heparină si o seringă de douăzeci cu ser fiziologic, zise Tea la un moment dat, cu un ton de parcă ar fi întrebat cât e ceasul. Am intrat, e vasul despre care ţi-am vorbit.

   Medicul de la ambulanţă privea tâmp şi executa mecanic ordinele primite.

   Tea apucă seringa cu ser şi penetră artera cu pricina intr-un loc numai de ea ştiut, apoi, cu podul palmei îi împinse pistonul cu toată forţa mâinilor ei gingaşe. Artera se dilată brusc iar sângele năvăli de partea cealaltă a stenozei, pulsând a viaţă. Repetă această procedură de trei ori apoi injectă cele patru unităţi de heparină.

   -Defibrilator!

    Atinse inima cu cele două vârfuri de oţel.

   -Liber !

   Şocul electric, abia resimţit potoli zbaterea inimii, zbatere de pasăre rănită.

   -Ritm sinusal, făcu Tea cu ochiul. Doctore, închide tu, pune doar copci metalice, du-l la spital, un by-pass şi e ca nou.

   -Da, domnişoară doctor, plecăm imediat, bălmăji omul şi se apucă de treabă, în vreme ce Tea, în picioare, îşi scotea mănuşile pline de sânge şi le arunca pe pardoseală.

   -Nuc, se îndreptă ea către mine, încă mi-e foame, dar ia ceva la pachet, o să mâncăm acasă.

    -Tea, am îndrăznit în timp ce ne îndreptam către ieşire, pot să te întreb cava?

   -Da, intreabă-mă.

   -De unde ai ştiut că bărbatul de la ambulanţă era medic şi femeia asistentă?

   -Aveau ecusoane, scria pe ele...

    

 

 

[Sofia Sincă]

Nimic nou, pentru mine... poate la următorul capitol.

Sofy