LeiMar (6)

[Mariana Tasente]

Era o zi de primăvară timpurie la sfârșit de februarie. Ghioceii apăruseră sfioși de sub stratul de zăpadă care se subția sub căldura razelor blânde de soare. În dimineața aceea sunase buni. Aveau o problemă și o ruga pe mama să meargă până acolo. Nu știu dacă v-am spus dar bunicii mei, părinții mamei, locuiau în Tulcea, pe o străduță liniștită, aproape de pădurea Bididia. Am vrut să merg cu ei, chiar mi-au spus că pot să o fac dar, în ultimul moment, tanti Rodica, femeia care o ajuta pe mama în treburile casei și care mai rămânea cu băieții când era nevoie, i-a spus mamei că nu putea să vină. Pentru că se întorceau seara, noi, copiii, am rămas acasă. Mi-aduc aminte că le-am spus cu multă veselie:

-Pa, mami! Pa, tati! Să-i aduceți și pe bunici la noi! Mi-e dor de ei! I-am îmbrățișat și parcă mi-aș fi dorit să stau mai mult în brațele lor calde. Nici nu plecaseră și vroiam să se întoarcă. Am rămas cu băieții. L-am ajutat pe David să-și facă temele și m-am jucat cu Alex. Pe la ora 16, a sunat mama și mi-a spus că se întorc și că bunicii vor veni altădată. Fiind încă frig, nu vroiau să plece de acasă.

-Ajungem în două ore, puiule! Ai grijă de băieți, să nu-i lași să facă doar ce vor ei, da?

-Da, mami, fii fără grijă! Știi că ne înțelegem perfect! i-am spus eu râzând.

-Ți-am luat un buchețel de ghiocei, Rază! s-a auzit și vocea tatei.

-Mulțumesc, tati! Fiți fără grijă, ne descurcăm noi! Vă pupăm pe amândoi! am strigat cu toții în cor. Am închis telefonul și ne-am continuat activitățile începute, așteptându-i cu nerăbdare pe părinți. Au trecut două ore, trei, am încercat să-l sun pe tata dar nu reușeam să-l contactez. S-a făcut noapte și, cum ei nu mai veneau, i-am sunat pe bunici. Nici pe ei nu am reușit să-i găsesc și brusc, am avut senzația că mă strigă tata și apoi mama.

-Rază!

-Puiule!

M-am uitat în jurul meu, i-am văzut pe băieți dormind. Am zâmbit, aveau o față atât de senină. Era semiîntuneric în cameră și ceva parcă mă ținea pe loc, nu mă puteam mișca. Nu mai știu ce oră era când a sunat soneria. M-am mirat! Știam că părinții  au cheia de la intrare dar m-am îndreptat spre ușă. M-am uitat pe vizor și i-am văzut pe bunici. Am deschis ușa și i-am îmbrățișat râzând:

-Buni! Ce bine că ați venit! Nu vă așteptam, dar mă bucur tare mult! Mami mi-a spus că nu puteți veni. Dar unde sunt mami și tati? Eram atât de entuziasmată de venirea lor și nu am observat că ei erau abătuți, că bunica avea ochii roșii. L-am auzit pe buni spunându-mi cu o voce foarte gravă și tremurândă:

-LeiMar, ia loc puțin aici lângă mine! Mami și tati au plecat spre casă, dar pe drum s-a întâmplat ceva și nu mai pot ajunge!

-Buni, spune-mi că sunt bine! Am nevoie de asta! I-am auzit strigându-mă și nu știam de ce! Spune-mi că vor lipsi doar în noaptea asta! Spune-mi!

-Nu-ți pot spune asta! mi-a spus bunicul plângând și strângându-mă în brațe! Nu se mai întorc, puiule! N-au avut nici o șansă! Mihai avea ghioceii aceștia în mână, îi ținea strâns! Cred că erau pentru tine!

M-am uitat cu privirea rătăcită la buni, la ghiocei, la tot ce era în jurul meu, dacă mai rămăsese ceva. Universul meu se prăbușise! Nu mai eram în stare să mă mișc și repetam într-una:

-Nu este adevărat! Nu se poate! Vor veni! Mi-au promis! Vor veni! Vor veni! Vor veni! Mami! Tati! Nu se poate! Nuuuuuuuuuuuuuuu!

Apoi, ceva s-a întâmplat cu mine, cu mintea mea care refuză să-și amintească acele zile de durere și disperare, de neputință și suferință. Nu știu cum au trecut ele, știu doar că mâna mea era ținută strâns de mâna lui Alin, trupul meu își lua de acolo forța necesară pentru a putea rămâne în echilibru. Nu știu dacă aveam un echilibru, totul se clătina în jurul meu, stabilitatea mea care era reprezentată de familie și de tot ce implică familia era zdruncinată din temelii. De fapt, rămăsese fără temelie! Eram în ultimul an de liceu, nu mai aveam nici o dorință de viață dar îmi aminteam în fiecare zi de cuvintele tatei: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată!”. Cuvintele lui și mâna lui Alin m-au ajutat să-mi termin studiile liceale și să-mi iau și examenul de bacalaureat. Nu-mi amintesc cum am reușit dar după examen,am plecat la Tulcea, la bunici și acolo m-am lăsat pradă durerii. Am lăsat-o să mă cuprindă și nu mai auzeam nimic. Bunicul îmi aranjase un colțișor în grădina lui unde, între doi copaci, îmi legase un hamac. Am zăcut în hamacul acela o vreme, nu mai știu cât, pentru că timpul, pentru mine, încetase să mai curgă. Refuzam să mai vorbesc, eram hrănită ca bebelușii, îmi dădea buni cu lingurița pentru că eu nu aveam forța să mă hrănesc singură. Durerii lor, cauzată de plecarea singurului  copil, i se adăugase grija pentru mine, pentru sănătatea mea fizică și mentală. L-au rugat pe Alin să sune în fiecare zi. Dragul de el, stătea ore întregi și-mi asculta tăcerile, încurajându-mă cu mii de vorbe. El vorbea și eu tăceam. Starea asta a mea, atât de îngrijorătoare pentru bunicii mei, a durat până aproape de ziua mea, 26 iulie, ziua când eu împlineam 18 ani. Probabil că ar mai fi durat, cine știe?, dar într-una din zile, în rătăcirile mele prin lumi doar de mintea mea știute, am auzit vocea lui Alex:

-Buni! De ce este LeiMar așa de tăcută? O să plece și ea cu îngerii?

M-au durut atât de tare vorbele lui! Nici nu vă puteți închipui! Am văzut chipul tatei și i-am auzit iar vocea: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată! Sunt mândru de tine, Rază!” Mi-am ridicat capul ce-mi stătea atârnat parcă, mă gârbovisem de durere, și i-am spus bunicii:

-Buni, ajută-mă să cobor din hamac! E vremea să mă trezesc! Am multe de făcut! Am doi frățiori minunați, doi bunici la fel de minunați și două stele strălucitoare ce mă privesc de sus. Acum au început să-mi zâmbească! Înseamnă că ei sunt bine! Și noi vom fi! Nu-i așa buni? Și noi vom fi! Împreună vom reuși! Vor fi mândri! Îți spun eu asta și tu știi că eu când spun ceva, așa va fi!

[Sofia Sincă]

Tragic eveniment, dureros fără limite. Însă tu ți-ai așternut amintirile doar, ți-ai descărcat sufletul, așa cum ai povesti cuiva. E bine și așa, dar literar s-ar cere mai mult. De pildă, în unele locuri mi se pare cam forțat sau superficial: Am închis telefonul și ne-am continuat activitățile începute, - poți spune exact ce făceați, cu ceva amănunte. Pentru tine nu există decât durerea la pierderea părinților. Desigur ești îndreptățită, însă se cere și valoarea literară, în cazul în care vrei să publici. Un pic de diversitate.

Apoi, nu stabilești nici timp, nici spațiu. Din nou se cer ceva amănunte.

Au trecut două ore, trei, am încercat să-l sun pe tata dar nu reușeam să-l contactez. - existau telefoane mobile?

 L-am auzit pe buni. - buni este bunica sau bunicul. În cazul în care este bunica, există dezacord.

Nuuuuuuuuuuuuuuu! - acest u este cam lung. Nu este nevoie de atâta lungime. Durerea se poate explica și prin alte fraze, impresionante. Nu este literar. Trei de u, ajung.

Și ai spus că doar tu ai mers la bunici. Ce s-a întâmplat cu frații tăi?

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Mariana Tasente]

Mulțumesc frumos doamna Sofy! :)

[Corina Militaru]

Impresionant! Un moment dureros povestit cu aceeași duioșie.

Mi-a plăcut, dar pe undeva sunt de acord cu Sofy. Acum depinde ce reprezintă pentru tine acest text. Un roman ori un fel de jurnal-confesiune. Sper să nu te fi supărat, suflet sensibil. :)

Cu drag,

[Mariana Tasente]

Mulțumesc Corina!  Nu e loc de supărare.  Sunt un învățăcel! :))