România, România! Mă auzi, fecioară cu ochii de aur?
Mereu te-am strigat, uneori mi-ai răspuns, alteori poate erai plecată să culegi ghebe din liniștea codrilor, ori coseai ceva la gherghef, nu, nu-ți reproșez nimic, ai și tu treaba ta, îți respect tăcerea și curajul deopotrivă, fiindcă te iubesc, România mea!
Astăzi îți scriu, poate nu ai timp să citești, dar îmi eliberez sufletul de dor, de chemare, de ecouri stinghere. Așa că ți le trimit. Mai departe…
Nu zăbovesc prea mult, arunc o privire peste Carpați, apoi prin Delta noastră, fac reverență albastrului de Voroneț, câteva salturi îndrăznețe, apoi continui prin hărnicia satelor și uite-așa creionez o hartă de suflet, atât de veche și totuși nouă...
Închei în Țara Luanei, fiindcă de acolo ai răsărit pentru mine, România mea, odată, când aveai spice pe tălpi și ramuri de tei în păr. Când pâinea se cocea în vatra satului meu, când te jucai în țărână iar de sub tălpile tale se înălța praf de atingea cerul.
Te-am admirat ani de-a rândul și am plâns dacă te loveai la vreun deget, sângele tău era și sângele meu, dar m-am și bucurat, România mea, când trăgeai draperiile să-mi intre soarele în suflet, atunci înfloreau toți macii planetei, cântau toate ciocârliile lumii, iar îngerii se jucau prin curtea ta, Românie, iar tu, ca un copil mare, binecuvântai până și tropotul cailor sălbatici, d’apoi grâul curios de sub mantaua iernilor?!
Iată, m-am lăsat dusă pe cărările melancolice, așa că revin, România mea. Ți-am adus o vadră cu vin bun, să închinăm împreună. Știu că ziua ta e mereu, dar odihnește-te puțin, ia loc la masa din papură colorată și ciulini de Bărăgan, să ciocnim pentru multe alte revederi. Să rămâi demnă, România mea, ca o țărăncuță sfioasă dar cu pricepere și cuget mare.
Iar eu… mă întorc pe călcâie și mă furișez într-un colt, să te mai binecuvânteze și alți iubitori de tine.
Și să nu uit: La Mulți Ani, mamă, soră, idol, minune care ne ești, România! Să ne trăiești!
La Mulți Ani!