Cap. I - Cazuri şi necazuri

[Mateuţ Stela]

     JURNALUL UNEI SERVITOARE ÎN STRĂINĂTATE                       

 

                                                         Cap. I - Cazuri şi necazuri


    Iată-mă comod aşezată în autocarul care nemilos înghite drumul, kilometru după kilometru. Mă duce în ţara unde , soarta mi-a şoptit că rezolvarea problemelor mele doar acolo îşi va găsi soluţionarea.
  Nu vreau să mă gândesc la ce va fi, mai ales după incidentul de la graniţa ungară. Bine că am calculatorul la mine, aşa că, relatând cele ce au fost voi scăpa de gândurile negre dar şi de plictiseala acestui drum atât de lung.
    Schimbările survenite în situaţia noastră financiară m-au determinat să iau taurul de coarne şi  înaintea deciziei de a pleca, să-mi mai caut un job la noi în ţară. Se impunea asta mai ales în condiţiile în care soţul meu fusese disponibilizat de peste şase luni. Apoi, micuţul magazin din incinta apartamentului pe care-l deţinem, sărăcise de tot de când tot vindem fără a completa marfa comercializată.
  Mă gândeam că banii intraţi din noul loc de muncă, vor acoperi cu succes aproape toate facturile de plată, aşa că din restul încasat ne vom descurca cumva. Speram că-i va surâde norocul şi omului  meu cu jobul râvnit, putând astfel ca din salariul lui să facem aprovizionarea magazinului cu marfă, ceea ce ne va conduce la o oarecare stabilitate financiară.

   Am cercetat ziarele, internetul, m-am  interesat pe ici pe colo apelând la cunoştinţele încadrate. Într-un final  m-am prezentat la una din firmele de recrutare a forţei de muncă.
"Lăsaţi C.V-ul aici şi vă vom suna noi", a venit răspunsul prompt al celor avizaţi în acest sens.
 Ce bine-mi pare! Ai văzut fato că nu-i chiar atât de greu? Acum nu trebuie decât să aştepţi telefonul magic, îmi spuneam în acele vremuri,  luând în considerare, promisiunea primită. Dar timpul a trecut şi respectivul telefon amuţise de tot.
Nu-i nimic! Mă voi adresa altei firme, că doar în acest oraş mai sunt, m-am gândit rememorând beneficiile acestui demers. Zis şi făcut.
   Într-o altă zi m-am dus glonţ la o altă instituţie de plasare a forţei de muncă. Acolo am dat peste oamenii amabili, motiv pentru care sentimentul de încredere a rodit firicele plăpânde de speranţă. "Reveniţi astăzi la ora cincisprezece pentru un interviu global" a venit răspunsul celui răspunzător cu selecţia.
    Evident, cu o jumătate de oră înaintea celei stabilite, eram acolo aşteptând înfrigurată să văd ce se petrece în acel "interviu global".
    După o oră de aşteptare a venit persoana responsabilă cu selectarea personalului apt de muncă, care a prezentat pe scurt obiectul de activitate al firmei angajatoare. Apoi a urmat un test pentru stabilirea dexterităţii individuale. Nu mare lucru… reasamblarea unei maşinuţe din piese foarte mărunte. Interviul "global" a fost de fapt unul individual şi a durat preţ de cinci minute pentru fiecare persoană în parte.

    Dincolo de informaţiile oferite în CV a urmat un şir supărător de întrebări destinate a face un aşa zis "profil psihologic" al potenţialului recrutat pentru muncă. "Unde aţi lucrat în perioada de?...Dar în perioada de?... De ce aţi plecat, sau în ce condiţii aţi întrerupt lucrul acolo? Dar de la firma cutare de ce aţi plecat?"

  Pe semne că avea dumnealui impresia că suntem nişte computere ce păstrează aceste detalii întreaga viaţă.  La ce-s bune aceste  chestionări tâmpite puse unei persoane ce dorea doar un simplu post de lucrător la bandă?! Ăia m-au iscodit de parcă m-ar fi propulsat direct la conducerea instituţiei.  Considerând că se acordă prea multă atenţie trecutului meu şi a celorlalţi, le-am spus  ceea ce credeam că vor să audă.   Aşa am trecut cu bine de preselecţia firmei de recrutare a forţei de muncă.
   În dimineaţa zilei următoare se susţinea interviul la firma angajatoare. Normal că nu puteam lipsi. Îmbrăcată nici prea elegant pentru a nu stârni privirile invidioase ale celor angajate, dar nici prea modest pentru a nu mă simţi umilită aşteptam cu sufletul la gură apariţia autobuzului ce avea să mă ducă la destinaţie.

  Ce bine că mă voi angaja! Dincolo salariul ce-l voi câştiga, voi avea zilnic ocazia să-mi poposesc privirea peste toate aceste minunate schimbări ale naturii... Uite fato! Acum pământul şi-a îmbrăcat mantaua de iarnă! E scorţoasă rău din cauza gerului. Doar prin geamul locuinţei şi a locului de muncă, cu siguranţă nu ai fi simţit asta! Meditam în acele vremuri de tristă amintire

Totul îmi revine în minte ca detaliile unui coşmar interminabil…
    Nici nu mi-am dat seama  când a trecut sfertul de oră destinat pentru aşteptarea mijlocului de transport. Autobuzul venea greoi parcă înghiţind nămeţii din faţă. M-am urcat mulţumită că nu l-am pierdut şi aşezându-mă în faţă, m-am lăsat pradă admiraţiei traseului necunoscut pe care îl străbăteam. Numai capătul de linie, în curtea unui mare magazin, m-a scos din reverie.

   Întreprinderea potenţial angajatoare se lăfăia în albul imaculat ca o plăcintă garnisită cu frişcă. Chiar mi-a venit să râd constatând asta.
  Ce faci femeie? Te laşi pradă imaginaţiei? Vezi că tinzi să pari neserioasă, ori aici numai aşa ceva nu se caută, îmi striga vocea interioară aducându-mă cu picioarele pe pământ.
    Adoptând o mină sobră, m-am postat  şi eu alăturându-mă grămezii de tineret în aşteptare. După vreo oră am fost invitaţi la căldurică într-o sală de şedinţe. După o altă oră de indecizie, în care gloata a fost mutată într-o ponosită sală de mese, a început periplul pe aleile secţiei de producţie. Nu era mare lucru de văzut. Diverse operaţii executate după cum cereau fazele respective.
  Că sunt simple operaţiunile constat şi eu, dar mă întreb, oare în acest mediu tineresc unde nu văd nici măcar vreun reprezentant al generaţiei mele, ce şanse aş avea? Mă întrebam din ce în ce mai serios simţind cum speranţa mi se destramă. Oricum, dacă tot sunt aici... să vedem! M-am încurajat ca întotdeauna ambiţionându-mă a rămâne.
   Au urmat minute lungi şi monotone de aşteptare aceluiaşi tip de interviu făcut de data asta de angajator. Aceleaşi întrebări iscoditoare izvorau din gura responsabilei ca într-un laitmotiv supărător.

 "O să vă sunăm noi!" a răsunat la despărţire vocea seacă a acesteia, care se voia drăguţă. 

Bine că s-a terminat, mi-am  spus atunci văzându-mă eliberată de stresul interogatoriului.

 Voi lua din nou autobuzul şi sper ca într-o jumătate de oră sunt acasă, mă bucuram, simţind tot mai acut stomacul care-şi cerea dreptul.  Dar... habar n-am unde e staţia? Nu-i nimic! Voi merge din nou în curtea marelui magazin. Dacă acolo e ultima oprire, cu certitudine că şi prima în sens invers e tot acolo.
   Îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Gerul se răsfăţa obraznic pe feţele puţinilor clienţi ce preocupaţi îşi cărau mărfurile la maşinile parcate în prejmă. În joacă lui se înfrăţise cu vântul care spulberând pe alocuri zăpada forma fuioare albe fantasmagorice. Totul părea un peisaj de poveste ce parcă prevestea venirea unui căpcăun necunoscut, autobuzul dorit.
   Ca un pion uitat lângă tablă de şah aşteptam venirea salvatorului mijloc de transport. Mă plimbam încet încoace şi-ncolo scrutând zările după râvnita maşină. Negreşit va veni. Nu e posibil să circule doar aşa din când în când... În fond cât timp a trecut? O jumătate de oră? Ba nu! Aproape o oră... Posibil să fi rămas înzăpezit undeva... Sigur o să-l văd apărând! Mă îmbărbătam la acea vreme,  tropăind din picioare pentru a elimina puzderia de ace care începuseră a mă înţepa.
  La un moment dat am văzut un… personaj care împingea un şir de cărucioare spre locul special amenajat. "Cu siguranţă este un angajat... Ce-ar fi dacă l-aş întreba? Poate, nu este nicio staţie aici, iar eu aştept ca nătânga." Mi-am spus în gând.

    "Mă scuzaţi aş dori o informaţie... " am rostit suficient de tare pentru a fi auzită.
"Ia nu mă aburi! Ce mă abureşti? Lasă-mă cu abureala!"

  La o astfel de reacţie, am rămas stupefiată. La orice alt răspuns m-aş fi aşteptat, dar la unul ca ăsta nu.
Săracul e dus cu pluta, dar câştigă şi el un ban cinstit adunând cărucioarele, mi-am spus petrecându-l cu privirea...
   Mare mi-a fost mirarea observând că de fapt era vorba despre un client care odată ajuns în dreptul maşinii proprii unde era aşteptat de consoartă, a început să-şi aranjeze marfa în autovehicul.
  Deci aşa stau lucrurile? Înălţimea statutului tău de patron nu-ţi permite să fi măcar politicos? Ia să vedem... şi nevastă-ta tot în aceleaşi ape se scaldă? Mi-am propus atunci o ultimă încercare.
   "Aveţi idee... mai există vreun mijloc de transport în comun spre oraş?"
"Dar ce-s eu birou de informaţii?! Mergi în magazin şi de acolo o să afli!"
"Mulţumiri şi scuze pentru deranj!" Am reuşit să mai spun suficient de clar în timp ce mă îndreptam spre locul indicat.
 Oricum informaţia nu a fost preţioasă. Asta mi-a trecut şi mie prin gând... Dar atunci mă temeam că vine şi pleacă autobuzul tocmai când sunt în incintă. Îmi era groază de acei câţiva kilometric ce trebuiau străbătuţi pe jos. Tocmai pe o vreme ca aia... “Până la ora patrusprezece nu mai există alt autobus", a venit prompt răspunsul celei de la recepţia magazinului.
Ehei... dacă ştiam nu eram deja acasă? Deci pune-ţi femeie voinţa la bătaie şi la drum! De ce să mai aştepţi două ore? Apoi, nu voiai tu să te angajezi? Crezi că totul curge lin ca apa?
  Doamne ce greu a fost de parcurs marginea şoselei... greu şi periculos. Mai ales când trecea câte un tir, aveai senzaţia unei lovituri de curent care dorea să te arunce taman sub roţile bolidului... Zăpada scârţâia sub paşii mei... Mă gândesc: dacă aş fi mers pe vârfuri ar mai făcut-o? Aaa nu...! Riscăm să alunec. Ce minte domnule la mine... Parcă aş fi un copil. Dar ce e ţi-e şi cu oamenii ăştia... Pe semne că cineva l-a aburit rău de tot pe ăla... Sau m-a confundat cu vreo piţipoancă de pe traseu... E de rău, sau de bine?! Fugi de-aici! La vârsta pe care o am să cutez a gândi aşa ceva?! Eu nu, dar cine ştie ce a gândit el... Dar nici nevastă-sa nu era departe. A tunat şi-au adunat. Se merită unul pe altul. Nu merită să-mi zdruncin mintea cu nişte oameni ca ei.

"Oare au fost mulţumiţi de mine acolo la interviu? Dacă da, cu sigurata că mă vor suna... Dar dacă nu vor suna? Atunci o iau iar de la început? Ce bine ar fi fost dacă nu intervenea această schimbare... " Mă întrebam necontenit simţind cum frigul pătrundea prin hanoracul căptuşit cu puf...

   Ridicându-mi privirea, la un moment dat am văzut un sens giratoriu ce şerpuia exact în faţă. Autobuzul nepăsător a trecut pe lângă mine urmându-şi traseul prestabilit înspre staţie. Am să-l prind şi dacă-mi dau suflul,  mi-am spus luând-o la sănătoasa pe marginea drumului. Amintirea concursurilor de atletism susţinute cândva mă însoţeau dându-mi puteri nesperate. Cu inima gata să-mi spargă pieptul am urcat, aşezându-mă pe scaunul din faţă după cum îmi era obiceiul.
  "Nu trebuia să alergaţi aşa... Am făcut semn că vă voi aştepta!" Am auzit vocea blândă şi binevoitoare a şoferului.
"Ce bine că mai există şi oameni de treabă! Vă mulţumesc din suflet" i-am spus, simţind cum toată amărăciunea adunată pe drum, s-a risipit ca prin farmec.

 

                                                  ***

  

       Credeam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, când într-unul din numerele ziarului local am găsit un anunţ în care urma să se scoată "la mezat" tocmai postul în care sunt specializată.
A doua zi dis-de-dimineaţă m-am prezentat la instituţia în cauză pentru aflarea detaliilor.
"Aţi mai lucrat în domeniu?" m-a întrebat doamna răspunzătoare cu preluarea dosarelor.
"Pot spune că din cei patru ani de şcolarizare, jumătate din timp mi-am petrecut-o făcând practică aproape prin toate instituţiile de profil existente în localitate. A mai fost şi o perioadă în care am fost angajata unei case de copii."
"Foarte bine, atunci puteţi candida!" mi-a spus funcţionara zâmbindu-mi. "Chiar acum vă voi trimite un mail cu bibliografia necesară şi peste trei zile vă aşteptăm la concurs. Ar fi bine dacă pentru acest concurs v-aţi gândi şi la prezentarea unei activităţi adecvate pentru copii cu handicap mental sever,  activitate specifică pentru dezvoltarea autonomiei personale", a adăugat aceasta privindu-mă complice ca şi când mi-ar fi destăinuit un secret.
"Cât de grav este handicapul? Adică doresc să întreb cam la ce vârstă intelectuală s-ar prezenta aceşti copii?"
"Să zicem trei ani, maxim patru chiar dacă ei sunt de vârste cu mult mai mari."
"Vă mulţumesc mult."
   Cele trei zile au trecut ca fulgerul. Am studiat riguros stufoasa bibliografie memorând elementele noi apărute, dar şi reamintindu-mi cele dosite undeva în uitare. A mai rămas doar conceptul activităţii.
Ce-ai face dragă văzându-te în faţa unui grup de copilandri mărişori dar a căror posibilităţi de gândire este diminuată? Ce ai face cu ei? Îmi auzeam vocea interioară cercetându-mă.
  Hm-mm... grea întrebare în condiţiile în care nu există o cunoaştere prealabilă a copiilor şi a deficienţelor cu care se confruntă fiecare... Dar cred că la început i-aş pregăti pentru activitate, antrenându-i într-un joc specific copiilor mici. Mi s-a spus doar, că vârsta lor intelectuală e diminuată, deci s-ar potrivi.

   Bunăoară... pentru a crea o atmosferă adecvată activităţii, aş improviza cu ei "o orchestră" mimând cu mâinile dar şi vocal în măsura posibilităţilor verbale de care dispun. La început interpretarea  unei melodii la trompetă. Tu, tu, tu, tu, tu! Tu, tu, tu, tu, tu! Apoi, la pian. Cum ar suna? Pa, pe, pi, po, pu, zbing! Pa, pe, pi, po, pu, zbeng! Ei! Nu-i vorbă că şi "la vioară" s-ar putea scoate nişte sunete destul de haioase "Di- li, pi-li, fi-li, plici! Di-li, pi-li, fi-li, plici!" Da! Şi ca să fie şi mai nostim, ar fi posibil ca fiecare să folosească instrumentul preferat. Cred că ar ieşi o hărmălaie de toată frumuseţea. Dar nu-i nimic! Oricum pentru această introducere,  nu aş aloca mai mult de cinci minute. Pe urmă, aş mai avea activitatea principală de pus la punct şi gata! Ce aş putea face? Ce aş putea face? Ideea... Unde-i ideea?

Aa!... Iat-o: Ar fi nevoie de trei fructe. Să spunem un măr, o lămâie şi un kiwi. Îi voi învăţa pe copii cele trei culori ale fructelor. Ipotetic vorbind aş avea pregătite în prealabil nişte ansambluri de "cuburi multiple" din carton, colorate în nuanţe cât mai apropiate fructelor ce le-aş avea drept prezentare. Un fel de "Matrioşa" inspirată din materialul Montessori. Trebuie să le concep fără una din feţe pentru a le putea introduce unul în altul. Iar în  cel mai mic voi pune câte o surpriză dulce. Pentru fiecare copil trebuie să am câte un astfel de cub multiplu şi unul de rezervă pentru mine, foarte util  exemplificării. La început le-aş arăta cum se scot unul din altul pentru a ajunge la surpriza dulce. Şi după ce masa va fi plină de cuburi, le-aş arăta mărul îndemnându-i să-mi arate ce cub are aceeaşi culoare cu fructul. Dacă nu vor şti... le voi arăta eu. La fel aş proceda cu lămâia şi cu fructul de kiwi. Evident că orice încercare a lor le-aş recompensând-o laudativ. S-ar putea aranja respectivele cuburi în ordinea crescătoare a mărimii lor, obţinându-se un trenuleţ divers colorat. Ba şi un turnuleţ multicolor s-ar putea face sau chiar mai multe turnuleţe fiecare în altă culoare. Asta ar stimula socializarea copiilor în activitatea comună. În timpul activităţii aş exemplifica şi noţiunea de "un element, de fapt un cub" şi "mai multe" adică "mulţime". La final cred că ar fi nimerită operaţiunea inversă celei de început, introducând cuburile unul în altul cum au fost iniţial. Voi încheia  împărţind în mod egal fructele, oferind fiecărui copil câte o bucăţică pentru degustare.

   Cam în acest fel mă gândeam în timp ce-mi redactam proiectul de activitate, fără a uita să menţionez toate amănuntele legate de obiectivele urmărite, strategiile didactice, metode, procedee, evaluare, mă rog după cum este cerinţa.
  În ziua sortită  concursului, s-au prezentat şapte persoane pentru ocuparea singurului post. Doar eu şi încă o altă doamnă eram oarecum mai înaintate în vârstă, absolvente ale aceleiaşi forme de învăţământ. Restul... tinere cu studii diverse dar care le confereau cam aceleaşi competenţe profesionale.
  În prima temă a examinării  se cerea menţionarea serviciilor oferite de programul specificat în bibliografie, program adoptat de anumite instituţii de profil. A doua parte a lucrării se constituia prin prezentarea proiectului de activitate pentru dezvoltarea autonomiei personale şi sociale la copii cu handicap sever iar timpul de lucru alocat, a fost de o oră.
 M-am pus sârguincios pe scris... La primul punct am reuşit să redactez două pagini, la punctul doi, trei foi mari şi late. După predarea lucrărilor am fost chemată în faţa comisiei pentru interviu.
"Vă rog să vă prezentaţi verbal cv-ul", mi-a cerut din nou, una dintre membrele comisiei ca şi cînd nu l-ar fi avut în faţă gata scris.
După ce am reluat datele prezentate în respectivul document, una din doamnele examinatoare a menţionat: "Se vede din lucrarea prezentată că aţi studiat întreaga bibliografie, dar aş vrea să vă întreb dacă ştiţi ce înseamnă  dezvoltarea autonomiei personale la copil?"
"Cum să nu! Înseamnă a concepe acele activităţi necesare pentru a-i spori independenţa".
"Din păcate a trebuit să vă depunctăm la tema numărul doi deoarece obiectivele propuse în activitatea dumneavoastră, nu se încadrează în capitolul dezvoltării autonomiei personale".
"Atunci... asta e!" am adăugat, simţindu-mă foarte frustrată de imprevizibila evaluare a celor din comisie. Asta... e! Nu e mare filosofie să înţelegi că unui copil normal sau cu dizabilităţi îi inoculezi deprinderea de a se îmbrăca, a mânca singur, a merge la toaletă, învăţându-l zilnic, cu calm răbdare, tact, spunându-i, ajutându-l, încurajându-l şi lăudându-l. O faci exact în acele momente când aceste operaţii se impun a fi executate. Te implici în calitate de mamă, de îngrijitor sau ca persoană specializată. În aceste condiţii mai sunt necesare activităţile specifice pentru dezvoltarea acestor deprinderi sau sunt necesare activităţile colaterale pentru dezvoltarea înţelegerii unor solicitări şi a motricităţii fine de care are nevoie?!

     Acum gata! Nu mai vreau să-mi amintesc de toate astea pentru că mă afund şi mai mult în gîndurile negre, amintindu-mi că  la un moment dat, până şi  firma specializată în recrutarea personalului  pentru curăţenia în instituţii mi-a ignorat solicitarea de a mă angaja.

    Autocarul mă leagănă, bateria cred că mi se termină în scurt timp şi simt cum somnul îmi dă târcoale.

 

 Ziua întâi şi prima noapte - Duminecă 12.08.2012

     Iată-mă, ajunsă la locul de desfăşurare a serviciului de îngrijire, într-un căsoi cât două apartamente mari de-ale noastre. Este construit cumva "la vale" pentru că din stradă se intră normal prin partea de sus care este parterul ce are un nivel de coborâre. Partea din spatele casei care ar fi trebuit să fie subsolul, este tot un parter amplasat în zona cea mai joasă. Diferenţa de înălţime este marcată printr-o scară interioară.

   Interiorul abundă în obiecte vechi de bun gust, alături de exemplare ale artei moderne, iar aranjamentul mobilierului trădează un stil de viaţă boem. Mi s-a dat spre folosinţă o cameră, o baie şi o toaletă în partea de jos a clădirii.
     Drumul a fost lung şi plictisitor. Totuşi după prima consemnare am reuşit să dorm pe autocar, câte puţin în mai multe reprize. E drept că din când în când mă mai trezeam cu gâtul înţepenit, dar ce să-i faci? Dacă aş fi fost doldora de bani nu luam autocarul, ci poate zburam cu avionul. Sau... cu certitudine, nu aş fi venit! În fine, zarurile sunt aruncate deja.
    Cică de aici, de unde sunt, distanţa până la graniţa cu Franţa e la o aruncătură de băţ, adică la nici un kilometru.
   Voi îngriji o doamnă în vârstă de şaptezeci şi şase ani. Momentan ştiu despre ea următoarele: a fost juristă în viaţa ei activă; poate merge la toaletă doar însoţită, întrucât se sprijină pe „rolator”  iar ajutorul constă în a o însoţi pentru a-i spori curajul demersului şi a-i pune la dispoziţie cele necesare igienei în grupul sanitar. Este fumătoare, ceea ce se potriveşte de minune cu preferinţele mele... Îi place să se uite la televizor până pe la unsprezece, douăsprezece noaptea. Dimineaţa se trezeşte între orele zece sau unsprezece.
   În acest fel mi-a fost zugrăvită doamna, de către reprezentantul firmei angajatoare din această ţară, la fel cum a făcut-o şi partenerul său de afaceri din România.
   Voi vedea în timp cum stau lucrurile. Voi vedea dacă cele susţinute, reprezintă într-adevăr realitatea...
 Demn de menţionat este faptul că  imediat ce am intrat pe teritoriul ungar mi s-a activat roomingul. Eu având pe telefon doar patru euro... mi i-a păpat cât ai zice peşte! Să vezi după aia bombardament de gânduri... "Ce voi face în absenţa posibilităţii de a comunica?"  În portofel aveam doar douăzeci de euro... Curată nebunie să te încumeţi a pleca la drum cu o astfel de sumă! Dar dacă altfel nu s-a putut... Fiind duminecă, cele mai stringente gânduri care mă bântuiau, erau: de unde voi cumpăra cartelă şi cum voi proceda cu telefonul deoarece, în rarele încărcări (vreo trei la număr) pe care le-am făcut până acum, nu prea mi-am bătut capul. În ţară am rezolvat-o foarte simplu, în sensul că-i dădeam telefonul vânzătoarei, îi spuneam ce doresc şi ea mi-l încărca.
  Dar, dacă plec din staţia autocarului şi vine reprezentantul firmei?...  Fără să mă întâlnesc cu el, cum ajung până la urmă la destinaţie?! Dar, dacă nu îmi vor ajunge banii ce îi am, să iau un taxi?! Chiar şi aşa, cum să merg la familie acasă fără reprezentatul firmei?

   Altă glumă a sorţii a fost că acea stupidă bancnotă de douăzeci a trebuit să o schimb în Viena pentru plata unei vizite la toaletă, deci nu-mi mai rămăsese decât nouăsprezece euro şi cincizeci de cenţi.
  Ei, cam atât despre bani că de mai scriu mult, prea mă lamentez şi chiar că nu este cazul.
   În fine... Cred, soţul meu a mai încercat să mă sune, dar eu neavând credit, nu a mai putut. Atunci, s-a alertat  şi l-a îndemnat pe băiatul cel mare (plecat şi el la muncă în aceeaşi ţară cu destinaţia mea), să mă sune. Sau poate m-a sunat el din propria voinţă. Cert este că s-a rezolvat problema, în sensul că mi-a transferat creditul necesar pentru telefon. Ei... iaca aşa, m-am mai liniştit şi eu putând astfel să-mi redactez povestea din mers.
   La întâlnire n-a venit reprezentatul firmei, ci fata doamnei de care mă voi ocupa. Am discutat cu ea câte ceva, în general banalităţi aşa că la prima vedere, după care m-a dus cu maşina acasă la bătrâna ei mamă. În dreptul locuinţei  mă aştepta şi reprezentantul firmei... N-a stat decât vreo două-trei minute. A zis că revine peste vreo trei zile, să vadă cum m-am acomodat, moment în care, vom semna restul de acte. Să vedem dacă aşa va fi...

      Prima noapte.

   Acum este ora două dimineaţa. M-am bucurat crezând că datorită medicamentelor şi a masajului pe care i l-am făcut la picioare pe la ora zece seara, i s-a făcut somn doamnei pe care o îngrijesc. De fapt a adormit, circa cincisprezece minute. Apoi am fost strigată să-i aduc o ciocolată.
   Bun... i-am adus-o, însoţită cu urările de somn uşor. După alte douăzeci de minute o nouă solicitare: să-i deschid geamul pe care-l lăsasem întredeschis  ceva mai tare fiind o noapte destul de încinsă. A urmat apoi aşa cam pe la unsprezece, dorinţa de a nu mai rămâne în patul din dormitorul ei, ci pe fotoliu în camera de zi. Am însoţit-o, că doar ăsta-mi este jobul... Pe la douăsprezece noaptea, mi-a cerut o altă tabletă de ciocolată solicitându-mi să o acopăr mai bine. La douăsprezece jumătate, a vrut apă şi suc. I le-am lăsat pe amândouă la îndemână... Acum, la ora două... a vrut să meargă la toaletă,  demers după care am ajutat-o să se aşeze din nou în patul din dormitor, i-am potrivit geamurile şi ca să-şi ia grija ciocolatei i-am dus telefonul, dar şi ultima tabletă din frigider.
    Totuşi... am fost reapelată pentru a-i potrivi altfel geamurile...
    Noaptea încă nu s-a sfârşit... Somnul meu e departe, doar oboseala-i prezentă. Sper ca până dimineaţă să mai apuc, măcar un pic de odihnă pentru a fi aptă, a-mi duce la bun sfârşit sarcinile trasate în timpul zilei.
  Din nou mă bucur pentru inspiraţia de a-mi aduce calculatorul... Din păcate în ţară nu mi s-a spus că această doamnă, nu doarme noaptea. Am fost înştiinţată doar despre faptul că îi place să privească până târziu, la televizor. Între privitul dumneaei la „tele” şi această continuă pendulare a mea din partea de jos în partea de sus a clădirii şi invers, e o mare diferenţă. Din prima noapte spun: nu ştiu cât voi rezista. Rămâne de văzut... Sper să-mi pot antrena somnul în reprize mici, de câteva minute...
  Acum, când notez din nou, este ora două şi douăzeci dimineaţa iar somnul mi-a fugit din nou. Totuşi m-am pus în pat... Tocmai eram pe punctul de a adormi când, pare-se că telefonul i-a căzut pe covor şi s-a declanşat, sunându-mă foarte insistent  fără un motiv anume. Bine că nu s-a lovit celălalt buton de urgenţă care era un pic mai sus şi mai uşor de atins, să-şi sune fica.

[Mateuţ Stela]

Milioane de mulţumiri. Am copiat textul şi-l voi corecta de la început pînă la capăt trecîndu-l framentat prin autocorect şi voi modifica prima parte pentru o mai bună armonizare cu restul înscrisului. Din păcate nu am putut face asta pînă acum, avînd  alte restanţe-priorităţi de rezolvat.

Cu deosebită recunoştinţă  prietenie şi afecţiune

Stela

Sofia Sincă a spus :

În capitolul doi, Stela se vede o îmbunătăţire a stilului. Subiectul este foarte interesant, aduce în faţa cititorului lucruri mai puţin obişnuite, noutăţi, cel puţin mie, care din păcate există, pretutindeni. Stări pe care le întâlneşti rar sau deloc. Acele concepte pentru copiii cu dizabilităţi, foarte bine explicate de tine.

Dar este necesar să mai treci peste text pentru a corecta unele incoveniente. În primul rând, după autocorect trebuie să treci, deoarece el lasă virgule şi căciuliţe în plus, iar dacă textul este de întindere mare nu execută punctuaţia. ex: ''Doamne Maica Domnului!'' corect ''Doamne, Maica Domnului!''

vremuri ne ne mai dai - de şters un ne

tinere cu studii diverse dar care le confereau cam aceleaşi competenţe profesionale. - nu e prea potrivit confereau. Poate le caracterizau? cam aşa am înţeles eu.

,prin prezentarea prin prezentarea unui proiect, - de scos prin prezentarea, e de două ori.

''la copii cu handicap sever. - nu ştiu ce-i cu aceste semne de citare text. începutul nu există.

ştiţi ce înseamnă a dezvoltarea autonomiei personale la copil? - de scos a-ul.

Şi să trecem mai departe.

[Mateuţ Stela]

Am refăcut întregul text. Atunci când timpul şi dispoziţia îţi vor permite, te rog,  dacă nu te superi  ,  să viziualizezi noul format. Mie mi se pare ok aşa. Dar şti cum e... obişnuită cu textul este posibil să mai existe inadvertenţe, cu toate că am trecut totul prin "autocorect" .

 Mulţumindu-ţi pentru ajutorul acordat îţi doresc sănătate din plin şi mult spor în tot ce faci .

Stela

Sofia Sincă a spus :

În capitolul doi, Stela se vede o îmbunătăţire a stilului. Subiectul este foarte interesant, aduce în faţa cititorului lucruri mai puţin obişnuite, noutăţi, cel puţin mie, care din păcate există, pretutindeni. Stări pe care le întâlneşti rar sau deloc. Acele concepte pentru copiii cu dizabilităţi, foarte bine explicate de tine.

Dar este necesar să mai treci peste text pentru a corecta unele incoveniente. În primul rând, după autocorect trebuie să treci, deoarece el lasă virgule şi căciuliţe în plus, iar dacă textul este de întindere mare nu execută punctuaţia. ex: ''Doamne Maica Domnului!'' corect ''Doamne, Maica Domnului!''

vremuri ne ne mai dai - de şters un ne

tinere cu studii diverse dar care le confereau cam aceleaşi competenţe profesionale. - nu e prea potrivit confereau. Poate le caracterizau? cam aşa am înţeles eu.

,prin prezentarea prin prezentarea unui proiect, - de scos prin prezentarea, e de două ori.

''la copii cu handicap sever. - nu ştiu ce-i cu aceste semne de citare text. începutul nu există.

ştiţi ce înseamnă a dezvoltarea autonomiei personale la copil? - de scos a-ul.

Şi să trecem mai departe.

[Ion Lazăr da Coza]

- numeralele care au în componenţa lor zece, se scriu legat oriunde şi oricând! De ex: treisprezece, douăzeci şi cinci etc.;

- foloseşti când recomandatele ghilimele româneşti („ ”), când neavenitele ghilimele englezeşti (" "). Uneori uiţi să le închizi ori să le deschizi;

- după punctele de suspensie NU se mai pun alte semne grafice: ...? sau ...! Corect: !... / ?... /  !?!...

Primeşti notă mare la originalitate şi scriitură. Pierzi, încă, la ortografie.

da Coza

[Mateuţ Stela]

Mulţumesc mult pentru vizită, atenţie şi  ajutor. Mâine reiau textul la purificat şi corectat. Nu-mi dau seama de unde provine diferenţa ghilimelelor deoarece am folosit aceeaşi tip de scriere sau mă rog, am avut această intenţie.

Cu respect Stela Mateuţ

Ion Lazăr da Coza a spus :

- numeralele care au în componenţa lor zece, se scriu legat, oriunde şi oricând! De ex: treisprezece, douăzeci şi cinci etc.;

- foloseşti când ghilimele româneşti („ ”), când englezeşti (" "). Uneori uiţi să le închizi ori să le deschizi;

- după punctele de suspensie NU se mai pun alte semne grafice: ...? sau ...! Corect: !... / ?... /  !?!...

Primeşti notă mare la originalitate şi scriitură. Pierzi, încă, la ortografie.

da Coza

[Sofia Sincă]

Da, Stela e mult mai bine aşa. Însă pentru că ai reformulat primele părţi la persoana I-a, nu mai sunt de trebuinţă ghilimelele, atunci când îţi spui gândurile, când ''vorbeşti cu tine''. Le foloseşti doar pentru dialoguri, în cazul în care nu vrei să foloseşti linia de dialog. Dar, dacă ai început aşa va trebui să mergi aşa până la sfârşit. Am văzut multe cuvinte compuse, cum ar fi: re asamblarea,Ne întâlnindu-mă, re apelată, scrise dezlegat. Leagă-le, Stela. Cred că autocorectul le subliniază. Nu te lua după el... nu ştiu ce program ai instalat pe comp sau ce autocorect ai. Noi ştim că aceste cuvinte se scriu legate între ele. Ţi-aş mai propune, ca înainte de a începe povestirea din aduceri aminte, să alcătuieşti o frază în care să menţionezi acest lucru. Se înţelege, dar mai târziu, mai în josul naraţiunii.

Şi acum erorile:

complecta marfa - completa

re asamblarea - reansamblare

în cv. au - în CV a

că nu l-a pierdut - l-am pierdut

fazele respectivă - respective

Lasă-mă cu abureală!” - abureala. în urma autocorectului te vei trezi cu multe căciuliţe în plus.

“Mulţumiri şi scuze pentru deranj...! - ghilimele neînchise şi de scos punctele de suspensie sau semnul exclamării

paisprezece - patrusprezece

asteriscul - să fie la mijlocul paginii, arată mai bine. şi poţi pune trei: unul mai sus şi două mai jos.

angajată - angajata

Iar în n cel - scoate un n

masă - masa

degustare.” - ghilimele aiurea

În ziua sortită sortită - scoate un sortită

dacă ştiţi ce înseamnă a dezvoltarea - poate o dezvoltare

imprevizibilă - imprevizibila

Ne întâlnindu-mă - neîntâlnindu-mă sau fără să mă întâlnesc

nouă spre zece - nouăsprezece, zice da Coza. :)) el ştie mai bine.

acasăla - acasă la

re apelată - reapelată

spun: Nu ştiu,douăzeci- literă mică după două puncte, douăzeci

Şi pentru că ai schimbat puţin structura povestirii voi şterge comentariile de dinaintea acestuia.

Deci oricum trebuie să mai treci peste text.

Mulţumesc pentru ''Tricotaj de amintiri'', am primit-o azi. Abia aştept s-o citesc, deşi stiu ceva, dar nu cred că am citit tot.

Cu prietenie, Sofy!

[Mateuţ Stela]

Am  periat din nou textul aranjându-i buclele rebele observate de tine. :)  Sper că acum se prezintă mai îngrijit... exact aşa cum trebuia să fie din prima. Am eliminat ghilimelele iar acolo unde se impunea am făcut corecturile necesare.  Îţi mulţumesc mult de tot. Capitolul doi l-am trecut deja prin autocorect . Probabil că  nu este atât de... ca ăsta.

Cât despre carte, sinceră să fiu îmi doresc să mă ajute Dumnezeu şi Îngerul responsabil cu muza să umplu o întregă etajeră din biblioteca ta , cu cărţile pe care visez să le public. Sunt una dintre cei mulţi de aici care se zbate,  învaţă şi reînvaţă din mers pentru asta.

Cu recunoştinţă, prietenie şi multă simpatie îţi mulţumesc.

Stela

Sofia Sincă a spus :

Da, Stela e mult mai bine aşa. Însă pentru că ai reformulat primele părţi la persoana I-a, nu mai sunt de trebuinţă ghilimelele, atunci când îţi spui gândurile, când ''vorbeşti cu tine''. Le foloseşti doar pentru dialoguri, în cazul în care nu vrei să foloseşti linia de dialog. Dar, dacă ai început aşa va trebui să mergi aşa până la sfârşit. Am văzut multe cuvinte compuse, cum ar fi: re asamblarea,Ne întâlnindu-mă, re apelată, scrise dezlegat. Leagă-le, Stela. Cred că autocorectul le subliniază. Nu te lua după el... nu ştiu ce program ai instalat pe comp sau ce autocorect ai. Noi ştim că aceste cuvinte se scriu legate între ele. Ţi-aş mai propune, ca înainte de a începe povestirea din aduceri aminte, să alcătuieşti o frază în care să menţionezi acest lucru. Se înţelege, dar mai târziu, mai în josul naraţiunii.

Şi acum erorile:

complecta marfa - completa

re asamblarea - reansamblare

în cv. au - în CV a

că nu l-a pierdut - l-am pierdut

fazele respectivă - respective

Lasă-mă cu abureală!” - abureala. în urma autocorectului te vei trezi cu multe căciuliţe în plus.

“Mulţumiri şi scuze pentru deranj...! - ghilimele neînchise şi de scos punctele de suspensie sau semnul exclamării

paisprezece - patrusprezece

asteriscul - să fie la mijlocul paginii, arată mai bine. şi poţi pune trei: unul mai sus şi două mai jos.

angajată - angajata

Iar în n cel - scoate un n

masă - masa

degustare.” - ghilimele aiurea

În ziua sortită sortită - scoate un sortită

dacă ştiţi ce înseamnă a dezvoltarea - poate o dezvoltare

imprevizibilă - imprevizibila

Ne întâlnindu-mă - neîntâlnindu-mă sau fără să mă întâlnesc

nouă spre zece - nouăsprezece, zice da Coza. :)) el ştie mai bine.

acasăla - acasă la

re apelată - reapelată

spun: Nu ştiu,douăzeci- literă mică după două puncte, douăzeci

Şi pentru că ai schimbat puţin structura povestirii voi şterge comentariile de dinaintea acestuia.

Deci oricum trebuie să mai treci peste text.

Mulţumesc pentru ''Tricotaj de amintiri'', am primit-o azi. Abia aştept s-o citesc, deşi stiu ceva, dar nu cred că am citit tot.

Cu prietenie, Sofy!