Jettatora II

[nicolae vaduva]

Mă culcasem în patul meu, în lenjerie albă, cu capul pe o pernă confortabilă, dar acum simțeam sub mine paie, iar drept pernă aveam un ghemotoc de haine de lână. Nu am realizat din prima clipă unde mă aflu. Un miros fetid de sudoare amestecată cu urină și fum de lemne umede stăpânea încăperea — sau spațiul acela obscur în care nu se vedea absolut nimic. Auzeam sforăituri, gemete și foieli din toate părțile.

Dacă ochii nu îmi erau de folos, mi-am încordat auzul și am început să pipăi în jur. Eram gol pe sub o cămașă aspră de cânepă, iar în jurul meu dormeau alți oameni. Bărbați și femei, la un loc, căci am auzit glasul subțire al unei fete:
— Iar?
— Da! Hai, că se face ziuă și mi-e poftă de tine...
Nu departe de mine se auzea gâfâitul unui alt cuplu pus pe împerechere. Nimerisem oare într-un lupanar? Aș fi vrut să mă ridic și să ies afară din vis, dar nu era un vis. Îmi simțeam respirația reală, tâmplele zvâcnind și inima gata să crape. Auzul, încordat la maximum, a deslușit câțiva pași făcuți undeva în exterior, apoi scârțâitul unei uși în dreptul căreia a apărut lumina unei torțe. A fost urmată de silueta neclară a unui bărbat care s-a strecurat până în apropierea mea:
— Hai! Se face ziuă și avem ceva de mers.
Aș fi vrut să întreb unde, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Silueta începuse deja să se îndepărteze, așa că am urmat-o.
Am pășit pe urmele ei, simțind cum tălpile goale mi se afundau într-un noroi rece și cleios, amestecat cu paie putrede. Dincolo de pragul acelei încăperi, aerul nopții se îngâna cu zorii. Cămașa de cânepă, aspră și jilavă, mi se lipise de corp. Torța din fața mea pendula ritmic, aruncând umbre lungi pe zidurile grosolane, făcute din piatră de râu legată cu pământ. Nu eram într-un lupanar modern și nici într-un decor de teatru. Realitatea mă izbea prin toți porii: asprimea pietrelor, frigul mușcător și fiorul de teamă pură care îmi strângea stomacul.
Bărbatul din fața mea s-a oprit o secundă lângă o căruță dărăpănată, cu roți masive de lemn, fără spițe. Purta o zeghe lungă, din cojoc de oaie întors, strânsă la mijloc cu o frânghie groasă. În lumina tremurătoare a focului, i-am zărit profilul ascuțit, barba aspră și ochii adânciți în orbite. Mi-a aruncat peste umăr o robă călugărească cu capișon și mi-a întins o pereche de ciorapi de lână cu tălpi din piele groasă de bou.
— Pune-le pe tine, a mormăit el într-o română arhaică, greoaie. Dacă te vede vreun pârcălab desculț și în cămeșă, te leagă la stâlp înainte să apuci să spui cum te cheamă.
— Unde... unde suntem? am îngăimat, cu dinții clănțănind atât de tare încât cuvintele abia mi se auzeau.
Omul s-a oprit brusc în dreptul unei spărturi din palisada de lemn. A întors torța spre mine, iar flacăra a pâlpâit violent, deși vântul se potolise deodată. În lumina portocalie, trăsăturile aspre au început să i se topească și să se rearanjeze ca ceara caldă. Cojocul jilav de oaie a lăsat locul unei robe lungi, dintr-o pânză aspră de un roșu stins, acoperită de praf. Ochii nu mai erau adânciți în orbite, ci deveniseră mari, hipnotici, reflectând lumina zorilor.
— Cine ești?... am șoptit, simțind cum cuvintele îmi îngheață pe buze.
El a înclinat ușor capul, iar un zâmbet enigmatic i-a umbrit buzele subțiri.
— M-ai căutat în filele grimoarelor moderne, profesore, dar magia adevărată nu stă în cerneală, ci în nodurile timpului, a rostit el, fixându-mă cu privirea. M-ai chemat fără să știi atunci când ai dezlegat ecuația de pe bilet. Ai rostit numele Mircalla și ai trimis-o înapoi, în locul de unde am luat-o sub puterea cuvântului și am dus-o la mănăstire. Sufletul ei nu a fost nimicit, ci doar întors la rădăcina blestemului.
— Ești vrăjitor?
— Dacă nu găsești alt cuvânt…
A ridicat torța, arătând spre valea unde, prin negura deasă, se zăreau focurile unei tabere militare întinse de-a lungul râului.
— Cum am ajuns aici? am întrebat, simțind cum rațiunea mi se clatină.
Coborî încet torța:
— Nisipul timpului curge în ambele sensuri, rosti încet. Când ai rearanjat acele litere, ai dezlegat un nod cu care o legasem de un pământ sacru, acolo unde privirea ei putea face cel mai puțin rău. Am dus-o la mănăstire învelită în scutece și cu numele scris pe o piele de vițel: Carmilla.  Mircalla a fost  cheia fonetică de care am legat-o. Ea a descuiat ușa sângelui și a timpului. 
Negura de pe malurile Argeșului a început să se ridice. Deci eram eu, coborât în timp, în preajma unui vrăjitor legat într-un anume fel de Carmilla-Mircalla...

Plecasem imediat după ce am ieșit din muzeul în care piatra își înghițise literele. Am ajuns acasă spre seară, după ce am trecut pe la Universitate să lămuresc unele lucruri legate de sesiunea care urma. Mi-a prins bine contactul cu lumea reală. Pentru moment. Ajuns în apartament, am intrat iar în starea de disconfort dată de incapacitatea de a realiza ce a fost și ce a însemnat, de fapt, povestea celor trei nopți de la mănăstire. M-am așezat la birou după ce mi-am umplut un pahar zdravăn cu whisky. Cu cât încercam să pun cap la cap întâmplările, cu atât mai mult îmi scăpau printre degete. Toată construcția, tot eșafodajul cunoștințelor mele despre lume și viață stătea să se prăbușească.
Aș fi vrut să vorbesc cu cineva, cu cineva care să poată discerne și care să mă pună din nou în pielea mea. Numai că acel cineva nu exista. Eram un om solitar, pierdut printre lecturi, cu o reputație pe care încercam să o țin la cote cât mai înalte. Aveam, ce-i drept, o legătură ocazională cu o colegă de catedră pe care o țineam la mare secret din cauză de soț, dar cum aș fi putut discuta tocmai cu ea despre aventura cu o altă femeie? După câteva înghițituri, paharul mi se părea de plumb. Trebuia să fac lumină. Nu în apartament, ci în capul meu.
Mă oprisem la mănăstirea de sub munte din pură curiozitate. Printre exponatele din muzeu era o pisanie scrisă cu litere chirilice. Incompletă. Vorbele erau în româna veche și pomeneau de un voievod legendar, Radu Vodă, și de doamna lui, Mir..l.a. Până aici, totul era în regulă. Ce nu se potrivea era faptul că o asemenea pisanie ar fi trebuit să alerteze toată lumea academică — cercetătorii, istoricii — ar fi trebuit să producă un tsunami în presă, în televiziune, în toată media. Vorbisem de multe ori studenților mei despre posibilitatea existenței unor înscrisuri în limba română înaintea Scrisorii lui Neacșu, iar acum aveam dovada. Iar dovada se afla sub protecția unui custode a cărui privire ar fi topit și inima de piatră a unui sfinx.
Eram un singuratic, dar asta nu însemna că nu mă învârteam printre oameni sau că ignoram cu totul atracția femeilor. Aveam în jur zeci de tinere gata oricând să se ofere pentru cele mai banale motive. Nu mă îndrăgostisem însă de niciuna. Relația cu Mirela era ceva pur carnal. Atât dinspre mine, cât și dinspre ea. Soțul ei devenise alcoolic, avea amante și o neglija, așa că ea s-a aruncat spre mine cu o insistență greu de refuzat. Mai ales că avea picioarele până la gât și — lucru de negândit pentru o profesoară — știa foarte bine să le folosească, nu doar pentru mers.
Călugărița aceea însă nu avea ce căuta acolo. Sau poate că tocmai acolo îi era locul. Din momentul în care am văzut-o, nimic din ce a urmat nu mai avea sens. Citisem că dragostea îți procură o stare vecină cu beția, că plutești și că plutirea e un vis în care te scufunzi până la inconștiență. Am fost inconștient trei zile? Paharul gol devenise mai greu. L-am umplut la loc cu gândul că asta e cea mai corectă explicație. Numai că încă mai simțeam în coate și în genunchi înțepăturile fânului în care mă tăvălisem două nopți cu un spectru...
Cum să explici cuiva că pisania aceea chirilică nu era doar o piatră cioplită, ci o breșă inexplicabilă, care își ștersese singură urmele?
Am lăsat paharul de whisky pe birou și, cu mâinile tremurând sub imperiul unei obsesii febrile, am apucat telefonul. Trebuia să am o dovadă. Făcusem trei fotografii detaliate acelei pisanii în prima seară, când literele chirilice încă mai păstrau dăltuirea veche, înainte ca totul să o ia razna. Am deblocat ecranul și am deschis galeria media.
Inima mi s-a oprit pentru o secundă. În imagini, piatra din muzeul mănăstirii apărea complet netedă în zonele cheie. Acele caractere care formau numele doamnei lui Radu Vodă dispăruseră fără urmă. Rămăseseră doar niște adâncituri șterse, ca niște urme spălate de ape în secole, din care nicio minte nu mai putea reconstitui vreun cuvânt sau vreo cheie fonetică. Piatra își înghițise secretele, lăsând în urmă doar o suprafață mută. Fotografiile digitale, tehnologia modernă, fuseseră alterate la fel ca realitatea din muzeu.
Am trântit telefonul pe birou. Metalul carcasei a scos un sunet sec, izbindu-se de lemnul masiv, dar zgomotul abia dacă a trecut de zdruncinătura din capul meu. Numele acela... Mircalla îmi trezea în memorie un ecou ciudat. Aveam certitudinea că mai întâlnisem acea succesiune de litere.
M-am repezit spre laptop, am trezit ecranul din starea de veghe și am deschis baza mea de date. Am tastat mai întâi rădăcina slavonă, apoi variantele de transliterare în româna arhaică. Căutam un fir, o legătură istorică documentată. Dacă totul era o halucinație, trebuia să găsesc punctul de unde pornise. Dacă era real, undeva în miile de pagini scanate din calculatorul meu trebuia să existe o mențiune, o însemnare pe marginea unui Evangheliar care să ateste că acele litere chiar au existat înainte ca ecuația de pe bilet să le trimită în neant.
Bara de căutare pulsa intermitent. Rezultatele au început să apară, iar indexul digital a scos la iveală un fișier PDF salvat în urmă cu câțiva ani: o copie scanată a unui raport de restaurare din arhivele Ministerului Cultelor, datat 1923. Titlul manuscrisului menționa exact mănăstirea de sub munte. Cu gura uscată și inima bătându-mi în gât, am dat dublu-click.
Documentul s-a deschis cu o lentoare exasperantă. Am derulat paginile îngălbenite, scanate la o rezoluție slabă, căutând orice transcriere a acelei pisanii blestemate. Raportul din 1923 era de fapt un inventar al obiectelor găsite după ce biserica se prăbușise în urma unui incendiu. Lespedea rămânsese agățată de o porțiune din zidul principal care s-a prăbușit complet mult mai târziu.  
Acolo, reprodusă cu tuș negru, era o schiță fidelă a pietrei mele. Textul chirilic era redat literă cu literă, complet, fără nicio lipsă. Am citit traducerea oferită de specialiștii de atunci: „...ridicatu-s-a acest sfânt lăcaș de către dreptcredinciosul voievod Radu și de doamna lui, Maria.”
Maria. Nu Mircalla. Nu Mir..l.a. Nicio literă lipsă, nicio anagramă, niciun spațiu gol. O piatră absolut banală, dedicată unei ctitorii cu cele mai comune nume din istoria Țării Românești. Era totuși ceva care explica de ce textul nu fusese luat în seamă de specialiști: lipsea anul, iar voievozi cu numele Radu au fost mulți în zbuciumata noastră istorie. 
Am încremenit pe scaun, cu privirea fixată pe ecranul luminat. Creierul  refuza să proceseze imaginea. Nu reușeam să îmi amintesc unde naiba mai întâlnisem acel nume: Mircalla. Am deschis o nouă fereastră de browser și am tastat febril ambele nume, Mircalla-Carmilla, pe un motor de căutare universal, lăsând la o parte arhivele de paleografie. Rezultatele au apărut instantaneu, într-o fracțiune de secundă, pălmuindu-mă cu o realitate grosolană care m-a lăsat fără aer:
Sheridan Le Fanu. „Carmilla” .
Am simțit o amețeală puternică și m-am sprijinit cu ambele mâini de marginea biroului. Numele nu aparținea niciunei epoci voievodale. Nu fusese scris niciodată de vreun cioplitor în piatră sau logofăt în secolul al XIII-lea pe malurile Argeșului. Era pură ficțiune. Era numele contesei-vampir din literatura victoriană, un mit literar pe care îl citisem în studenție și pe care memoria mea îl pierduse de-a lungul anilor. Piatra din muzeu fusese doar declanșatorul unei psihoze de manual; creierul  brodase un scenariu în jurul unei pisanii banale, pe care o citisem  sub influența unei obsesii profesionale.
Totul fusese în capul meu. „Ecuația” de pe bilet, nopțile de amor nebun din fânul mănăstirii, călugărița cu privire hipnotică — toate erau proiecțiile unei minți în căutarea unui înscris mai vechi decât Scrisoarea lui Neacșu. Îmi imaginasem o legătură dincolo de timp, când, de fapt, rătăcisem prin pliurile unei nuvele de groază.
Am izbucnit într-un râs nervos, sec, care a sunat straniu în liniștea apartamentului. Clacasem în cel mai penibil mod posibil pentru un profesor universitar.

[Chris]

foarte bine scris si acest fragment...

[Vasilisia Lazăr]

Partea a doua adâncește foarte bine misterul și mută povestirea dinspre straniul primei experiențe spre un fantastic al timpului și al memoriei. Mi-a plăcut îndeosebi jocul dintre Mircalla, Carmilla și revelația legăturii cu personajul lui Sheridan Le Fanu: profesorul găsește, în sfârșit, explicația rațională care ar putea pune totul pe seama unei minți rătăcite printre lecturi și obsesii, numai că realitatea continuă să-i retragă dovezile de sub picioare. Foarte inspirat și motivul „nodurilor timpului”, care deschide povestirea spre un mister mult mai amplu decât cel inițial. Suspansul se păstrează până la capăt și, evident, cere continuarea. Aștept partea a treia! 🎩