IUS şi ISA . XIV.

[Emil Dumitru]

            − Matei, l-am întâlnit pe Michel, exact când bruta de viaţă, fără milă şi regrete mă împinsese până la marginea ei… ajunsesem pe buza prăpastiei celei mai groaznice din câte mi-a fost dat să văd, şi crede-mă că am văzut multe la viaţa mea. Chiar şi acum, după atâţia ani, dacă închid ochii, parcă mă văd, cum ridicasem piciorul în aer: urma doar să păşesc… un pas, un singur pas de mai făceam, urma… să mă bălăcesc în frumoasa mocirlă a vieţii! Însă Michel, prin bunătatea lui, m-a ajutat, m-a salvat la timp, redându-mi speranţa şi chiar iubirea pe care nu credeam că poate s-o ofere un bărbat unei femei. Şi credeam asta, gândesc eu acum, datorită experienţei anterioare. Matei… şi Maria oftă lung, ajunsesem la capătul puterilor sau la marginea micului meu univers şi era aşa de densă ceaţa din capul meu că nu zăream limanul. Ca o somnambulă îmi împachetasem ultimele vise şi speranţe într-o cutie mare din lemn, imaginându-mi în rătăcirea mea de atunci că e o moară de vânt, iar cu ultimele puteri învârtisem roata grea şi masivă din piatră, apoi am lăsat-o pe moară, să-şi ia zborul, ducă-se unde o vedea cu ferestrele-ochi! Eram furioasă, dar cred că mai mult eram dezamăgită că iubisem pe cine nu merită, simţindu-mă foarte obosită şi epuizată de atâta dăruit. Mă vedeam aşezată pe malul prăpastiei, simţindu-mă uscată şi goală pe dinăuntru, ca pe buza unei imense găuri negre, gândindu-mă: să-mi desfac braţele larg, să-mi iau avânt şi să mă prăbuşesc în acest infinit necunoscut al găurii negre − necunoscut până atunci mie, cel cunoscut parcă se terminase – căscate hidos în faţa mea! Am zâmbit tâmpă, consolându-mă: de fapt şi prăbuşirea tot un fel de zbor este, nu? Însă era primul dar şi ultimul meu zbor! După atâţia ani, e foarte greu acum să mai descriu exact în cuvinte, cât eram de disperată!? Eram atât de lovită de soartă, încât mă bătea gândul să mă apuc de cerşit sau să mă prostituez! Şi asta, numai şi numai să-mi pot întreţine copilul. Dar câţi şi câte, şi mai ales cine, ar fi înţeles adevărata realitate? Luis îşi luase lumea-n cap, plecase, mă părăsise… nu, mai bine spus, ne abandonase… asta am simţit eu atunci, că ne abandonase, pe mine şi pe copil. Eram o străină printre nişte străini! Îmi amintesc că mergeam pe un bulevard, căutând febril un loc de muncă, dar şi mai aprig feţe cunoscute… Atunci, după dispariţia lui, am trecut prin nişte zile şi momente groaznice… Am să-ţi relatez doar un mic aspect, atunci când copilul mă privea în ochi şi-mi spunea doar atât: mi-e foame, mami!... Matei, este privirea ceea mai grea de suportat de pe lumea asta, inocenţa acelei priviri te topeşte, te ucide cu zile, te doboară, simţi că mori şi că-ţi fuge pământul de sub picioare, ca-i vrea să intri în el de ruşinea şi neputinţa satisfacerii unei dorinţe atât de simple, a unui copil, of, doamne Dumnezeule…

       Maria se opri, simţise iarăşi că ochii i se umeziseră. Se ridică de la masă, crezând că Matei nu observase acest lucru, şi merse la aragaz unde reîncălzi ibricul cu ceaiul rămas.

       − Mai vrei ceai?

       − Da, te rog, spuse Matei luând loc la masă.

       Maria umplu ceştile, adăugând de data aceasta, puţin rom în ceaşca ei. Matei tăcea, aruncându-i din când în când priviri fugare, mai mult cercetătoare. Nu comentă nimic, aştepta continuarea, fiind convins că Maria nu terminase de povestit.

        − Incredibil, dar ajunsesem în această situaţie disperată, din prea multă iubire. Cred că te-am plictisit tot repetându-ţi asta, dar această frază se învârte în capul meu ca placa zgâriată a unui picup şi acul nu poate merge mai departe… Vedeam în mintea mea, ca ieşire, cum ţi-am mai spus, două alternative: cerşitul sau prostituţia!... Şi asta se întâmpla, repet, din prea multă iubire şi încredere într-un om… Poate ţi se pare o nebunie, dar este doar purul şi crudul adevăr, continuă Maria. Şi atunci… exact atunci, în viaţa mea a apărut Michel, omul acela adevărat, a fost…

       − A fost!? De ce, a fost? Ai mai spus la început asta.

       − A fost, şi Maria oftă adânc, pentru că nu mai este. Michel a murit! A murit, răpus de o boală urâtă şi încă fără leac. A fost, repetă ea închizând ochii, cel mai minunat om, pe care eu l-am întâlnit printre străini în acea perioadă… La început, mi-a oferit un loc de muncă şi ne-a salvat, într-un cuvânt, pe mine de la, a mă apuca de cerşit sau prostituţie şi pe Marius de la foame. Dar în mod sigur, să-mi vând corpul nu aş fi fost capabilă s-o fac... n-aş mai fost curată şi n-aş mai fi putut să-mi sărut fiul niciodată. Îmi amintesc că mă gândeam să duc copilul undeva, la uşa unei catedrale, a unei biserici sau spital, după care să mă sinucid!... Apoi, după un timp, eu şi Michel, ne-am căsătorit. Acum te întreb, ştiind toate acestea, încă mai vrei să fim împreună?

       Întrebarea, aşa directă, simplă, pusă de Maria, îl surprinse puţin pe Matei. Pentru a câştiga timp, dar mai mult pentru a-şi ordona cuvintele, coborî privirea gânditor în ceaşca cu ceai. În primul rând, nu se aşteptase ca ea să termine aşa de abrupt povestirea şi prin asemenea întrebare tranşantă. În al doilea rând, ar fi dorit să afle mai multe amănunte despre trecutul ei, fiind convins că ea sărise peste multe etape. Dar ce ar fi realizat dacă ar fi aflat mai multe! Ar fi schimbat cu ceva situaţia? În mod sigur, nu. O aşteptase atâta amar de ani, încât, aşa cum tot repetase Maria, parcă se simţea şi el obosit de atâta aşteptare, şi acum, datorită curiozităţii, s-o determine să-i spună şi ce nu ar fi dorit ea, să afle? Dacă ar fi aflat lucruri care, pe moment nu l-ar fi deranjat, dar în viitor, cine ştie, poate amintindu-şi de ele, l-ar fi deranjat? Sentimentele lui, şi nu-i era teamă de asta, nu s-ar fi schimbat nici dacă ea i-ar fi relatat şi alte aspecte, mai puţin sau chiar neplăcute, din trecutul ei.

       Se scurseră clipe bune de tăcere şi Matei îi simţea acum şi mai acut, privirea pironită în creştetul capului. Maria aştepta un răspuns.

       − Maria, începu el, ridicându-şi privirea din ceaşcă, nu-mi înţelege greşit pauza, deoarece în clipele scurse, mi-am căutat cuvintele prin trecutul meu, aşezându-le într-o ordine firească. Rapid am făcut următorul rezumat şi ajungând fără să regret la acelaşi rezultat: cele povestite de tine nu schimbă cu nimic, şi subliniez, dar cu absolut nimic, situaţia, spuse el şi mai apăsat. Clar, capitolul cu Michel este încheiat. Mă frământă altceva: ce vei face dacă… dacă Luis apare?

       Maria se gândi o clipă, amintindu-şi că trebuie şi acest aspect dezbătut. Şi-şi mai aminti că şi Michel o întrebase, cu alte cuvinte, acelaşi lucru.

       − Dacă el apare!?... făcu Maria, mai mult mirându-se. Nu ştiu Matei, dacă el va mai apare sau nu! N-am de unde şti eu asta şi nimeni în mod cert nu poate şti. Însă eu nu cred că mai are acest curaj, după atâţia ani de… de laşitate, nu cred, tu nu crezi?

       − Sunt de acord cu tine, însă realizezi cât sunt de… de dornic să aflu, poziţia ta, în acest moment. Şi totuşi, dacă… repetă el insistând.

       − Eşti conştient că n-am cum să-l opresc să-şi caute copilul. Marius este şi copilul lui, nu? doar atât, înţelegi, doar atât. Eu… eu am îngropat tot trecutul la picioarele lui tata la mormânt, şi nu mai vreau să vorbesc niciodată despre asta. Punct. Chiar dacă Luis este undeva, în lumea asta mare, viu, gata, el e mort pentru mine, acum. Alt punct mai mare! Acum înţelegi, cât de hotărâtă sunt?

 

- va urma -

[Corina Militaru]

Îmi pare această discuţie o încercare de a obţine certitudini pentru viitor. O tendinţă greu de înfrânat, cu toate că, nu există garanţii, ci doar riscuri pe care ni le asumăm ori nu.

Cârcoteli, nu ştiu dacă am văzut tot. :)

 în acest infinit necunoscut al găurii negre 

şi pentru a-şi ordona cuvintele

şi acum, datorită curiozităţii

nu se schimbaseră nici dacă ea i-ar fi relatat şi alte aspecte - nu s-ar fi  schimbat...

Eşti conştient că n-am cum să-l opresc (să-l caute pe) să-şi caute copilul.

Aştept continuarea.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc mult pentru lectură  şi  ajutor. Am corectat.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Îmi pare această discuţie o încercare de a obţine certitudini pentru viitor. O tendinţă greu de înfrânat, cu toate că, nu există garanţii, ci doar riscuri pe care ni le asumăm ori nu.

Cârcoteli, nu ştiu dacă am văzut tot. :)

 în acest infinit necunoscut al găurii negre 

şi pentru a-şi ordona cuvintele

şi acum, datorită curiozităţii

nu se schimbaseră nici dacă ea i-ar fi relatat şi alte aspecte - nu s-ar fi  schimbat...

Eşti conştient că n-am cum să-l opresc (să-l caute pe) să-şi caute copilul.

Aştept continuarea.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Am citit continuarea, Emil cu plăcere. Maria retrăieşte prin destăinuire, clipele amare din viaţa ei. Şi sunt sigură că nu i-a fost chiar uşor.

Am găsit două mici incoveniente: parcă căutam, repeţi de prea multe ori într-un paragraf cuvântul, prostituţie.

Citit cu drag!

Sofy

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult pentru ajutor, am modificat.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Am citit continuarea, Emil cu plăcere. Maria retrăieşte prin destăinuire, clipele amare din viaţa ei. Şi sunt sigură că nu i-a fost chiar uşor.

Am găsit două mici incoveniente: parcă căutam, repeţi de prea multe ori într-un paragraf cuvântul, prostituţie.

Citit cu drag!

Sofy