IUS şi ISA . V .

[Emil Dumitru]

      După un drum de câteva minute, Maria fascinată de un peisaj mirific, puţin ameţită de  serpentinele ce-i tăiaseră răsuflarea şi curbele foarte strânse, se dezmetici abia după ce se opriră. Observă că era în parcarea unui restaurant foarte rustic amenajat, asta o încântă şi o linişti – mai ales că intrarea în local semăna cu cerdacul caselor bătrâneşti – simţind o stare generală de confort şi siguranţă. Intrară şi găsiră destul de repede o masă liberă: aşa crezu Maria, însă totul fusese aranjat de Luis. 

      Acum, el se prefăcea că studiază meniul − în realitate îl aştepta pe Robert ospătarul − iar Maria pe deasupra meniului, îl studia pe el. O surprinse. Ea se înroşi şi coborî privirea, prefăcându-se că citeşte. 

     − Pentru că este prima noastră seară când luăm cina împreună, doresc să te las pe tine să comanzi.

      Maria făcând ochii mari şi se scuză elegant:

      − Dar nu mă pricep foarte bine. Te rog, comandă tu!

      − Ok, atunci, cu permisiunea ta voi comanda ceva din bucătăria franceză şi ceva din bucătăria românească! Obiecţii? Doreşti ceva anume?

      − Nu! Nu vreau nimic special.

      Apăru Robert şi prefăcându-se că nu-l cunoaşte, îi salută foarte politicos, urându-le un călduros ,,bine aţi venit!’’. Pentru ca Maria să nu bănuiască nimic, Luis, chipurile, indică cu degetul pe listă ce anume doreşte. Dar acesta era doar un semn stabilit la telefon, între el şi ospătar.

      − Aţi înţeles? Totul e ok? întrebă Luis.

      − Da, domnule, am înţeles. Şi totul este ok!

 

 

      − Luis, de când eşti tu, în România?

      − Din vară! răspunse el jucându-se cu o ţigară în scrumieră, neaprinsă încă.

      − Din vară!? Şi ai învăţat aşa de repede şi... aşa de bine limba noastră?

      − Vorbesc limba română de când m-am născut! Pot să-ţi mai spun, fără să exagerez, că gândesc mai repede şi mai uşor în româneşte. Mama a fost româncă! Bona, româncă! Şi mama de acum, mama mea vitregă este tot româncă!  

      − Cum!?... Şi tu ai... tot o mamă vitregă? Of, Doamne, ce taţi avem! adăugă Maria mai încet.

      Luis o auzi. Dar nu remarca cu ,,taţii’’ îl făcuse să ridice privirea din scrumieră, ci prima.

      − Ai, o mamă vitregă? întrebă el vădit mirat.

      − Da, Luis. Am o mamă vitregă. O femeie minunată!

      − Apropo de taţi. Nu întotdeauna taţii sunt de vină! spuse el pe un ton care se dori neutru. Mai sunt şi excepţii! Să nu uităm asta.

      − Da, Luis, ai dreptate! Sunt de acord cu tine, mai sunt şi excepţii în care femeia este de vină. Adevărat, foarte puţine, dar sunt! Însă, nu ştiu la tine în Franţa cum e, dar aici la noi, în majoritatea cazurilor, bărbaţii sunt de vină. Iar dacă ar fi să fac un clasament al cauzelor ce duc la despărţire, pe primul loc aş situa, consumul excesiv de alcool. Apoi pe locul doi, infidelitatea şi pe ultimul loc, jocurile de noroc…

      − Nu te supăra, dar nu sunt de acord cu tine. Banul este factorul principal, de la bani pleacă totul.

      − De la bani?

      − Exact. Prea mulţi bani strică, prea puţini, la fel.

      − Înţeleg ce vrei să spui, dar trebuie să pui în balanţă şi gradul de pregătire al individului.

      − Dar, sunt şi cazuri speciale, în care ambii părinţi sunt de vină, mai adăugă Luis.

      − Da, însă foarte rare sunt acestea!... Dar e mai dureros, continuă Maria, când sunt copii la mijloc, ei suferă şi sunt complet nevinovaţi. Este tragic, dacă nu chiar cumplit, când unul dintre părinţi, din prostie, egoism sau răzbunare, nu dă voie copilului să stea de vorbă cu celălalt părinte, şi eu cunosc cazuri − unele au fost chiar mediatizate de mass-media − în care culmea, unul dintre părinţi sau ambii, aveau chiar studii superioare... Copilul, în astfel de situaţie, începe viaţa deja debusolat, chiar aş putea spune cu un mare handicap, invizibil ce-i drept, şi cu un mare semn de întrebare, care-l macină toată copilăria, chiar şi adolescenţa: de ce părinţii mei, nu sunt împreună? Apoi crescând, se tot întreabă: de ce s-au despărţit? Cine a fost vinovatul principal? Oare au făcut totul ca să se înţeleagă?... Personal aş mai adăuga o problemă − destul de gravă şi încă insuficient dezbătută de psihologi −, pe care eu am simţit-o, şi chiar am trăit-o în copilărie: copilul urăşte părintele care nu este lângă el! Eu am urât-o pe mama când eram mică din acest motiv… Şi tata, fără să-şi dea seama a… a hrănit această ură, neexplicându-mi de ce ne-a părăsit mama!

      Luis observându-i ochii uşor înlăcrimaţi, îi luă mâinile şi mângâindu-i-le, spuse:

      − Linişteşte-te acum! Cunosc starea, în copilărie am trăit-o. Abia când am aflat adevăratul motiv m-am liniştit, dar pot să-ţi spun că nu în totalitate. Tata mi-a povestit versiunea lui, mama pe a ei! Ascultându-i aşa pe rând, îţi dai seama că fiecare avea dreptate în felul lui! Când vei afla adevărul, te vei linişti şi tu, sau poate te vei întrista şi mai tare.

      − De ce părinţii, ascund adevărul copiilor?

      − Pentru a le proteja psihicul şi aşa traumatizat.

      − Sunt matură şi pot discerne, Luis!…  Acum pot afla adevărul, mă simt în stare să-l aflu.    

 

 

      Maria se opri. Ar mai fi dorit să continue şi să dezbată cu Luis acest subiect, pentru că se simţea înţeleasă pe deplin −  deoarece trăise şi el drama copilului cu părinţii despărţiţi − dar ceva ciudat se întâmpla cu luminile din salon. Treptat, ele începuseră să-şi diminueze intensitatea până se stinseră aproape de tot, că abia se mai vedeau, amplificând şi mai mult misterul. În local se aşternuse o linişte cam nefirească.

     Uşa pe care mai devreme dispăruse Robert se deschise larg şi în şir indian, un alai inedit, îşi făcu intrarea. Deschidea drumul cu o făclie în mână luminând calea, un tânăr chipeş, îmbrăcat într-un costum frumos de dac. Al doilea personaj, era o tânără îmbrăcată cu o rochie lungă, din pânză de casă şi albă ca spuma laptelui, cu mâneci scurte şi umerii goi pe jumătate, încinsă cu un brâu roşu şi puţin lat, purtând în mâini un platou destul de mare, încărcat cu bunătăţi.  Era urmată de o altă tânără, la fel de frumos îmbrăcată, cu un alt platou încărcat cu fructe. În urma celor două, îşi unduia corpul ca de amforă, abia perceptibil, o copilandră, purtând cu graţie un costum tradiţional din partea locului, coborâtă parcă din picturile lui N. Grigorescu. Păşea graţios, ţinându-şi spatele drept ca o balerină, iar pe umărul dezgolit provocator, căra o carafă. În urma lor venea un alt tânăr dac la fel de chipeş, cu o făclie în mână, încheind şirul.

      Alaiul se opri solemn în dreptul mesei lor. Se întoarseră spre ei şi se înclinară uşor. Lumea din salon începu să aplaude. Platourile cu bunătăţi fură aşezate pe masă. Maria şi Luis se ridicaseră între timp în picioare, şi ţinându-se de mână făcură o plecăciune în semn de mulţumire. În ropot de aplauze, alaiul, la fel de solemn părăsi sala. Ineditul moment jucat cu mare artă păruse că e spontan, neregizat şi efectul fu pe măsură. Muzica continuând vraja, atacă piano primele acordori fermecătoare ale celebrului vals „Dunărea albastră” de J. Strauss jr.  „La dans!... La dans!... La dans!” au început cei din salon să scandeze bătând pe ritmul melodiei din palme. Maria mai roşie decât o floare de mac, îl privi. Luis era şi el emoţionat. Se ridicară şi ţinându-se de mână, se îndreptară spre ringul de dans.

      − Luis!... Eu nu ştiu prea bine să dansez vals! îi şopti Maria.

      El zâmbi larg şi o încurajă din priviri, strângând-o la piept.

 

      Vocabularul limbii române, care este totuşi destul de bogat în cuvinte, de data aceasta ar fi sărac să exprime trăirile celor doi. Maria, pur şi simplu plutea. Corpul, dar mai ales picioarele şi le simţea uşoare, abia dacă mai atingea ringul. Dacă nu ar fi ţinut-o Luis în braţe şi-ar fi luat zborul ca o rândunică. Ritmul valsului, fericirea, emoţia şi piruetele o ameţiră puţin. Totul se învârtea în jurul ei: un-doi-trei!… Un-doi-trei!… Un-doi-trei!…

      Când melodia se termină şi muzica se opri, Luis foarte ceremonios îi sărută mâna şi în aplauzele celor din local o conduse la masă. 

      − Maria, mulţumesc Divinităţii că exişti! îi şopti pe drum Luis la ureche.

      Maria nu-i răspunse, îi zâmbi fermecându-l cu gropiţa din obraz. Şi dacă ar fi dorit să spună ceva, tot n-ar fi putut din cauza emoţiilor. Trăia pur şi simplu, un moment de beatitudine. Totul se petrecuse atât de rapid, apoi şi lumea, nişte necunoscuţi, prin aplauzele lor, contribuiseră la asta.

      Luis simţind-o, o lăsă să trăiască momentul şi o aşteptă să-şi mai revină.

      − …Luăm ceva? o întrebă după un timp.

      Maria aprobă uşor din cap. Nici de data aceasta nu reuşi să articuleze nicio silabă măcar, cuvintele i se opriseră, acolo, în gât. Nu-şi revenise total, încă nu coborâse pe pământ, era tot acolo în lumea ei de basm şi vise…

      Întinse mâna după furculiţă dar brusc, la jumătatea drumului se opri, întrebându-se: pe care s-o iau, Doamne?  Privi apoi derutată farfuria goală din faţa ei, era mult mai mare decât cea din serviciu-ul chinezesc de acasă. Studie curioasă toate obiectele ce o înconjurau şi realiză că făceau parte din gama tacâmurilor, dar prea erau multe şi sofisticate, de diferite forme şi dimensiuni, patru furculiţe în partea stângă, patru obiecte care semănau cu nişte linguri, în dreapta, iar în partea de sus a farfuriei alte trei tacâmuri şi mai  ciudate.  În dreapta, puţin mai sus, un şir de pahare de diferite forme şi mărimi, dar acestea nu o speriară prea tare, ştia ospătarul în care să toarne la momentul oportun. Isteaţă, se adaptă din mers şi imitaţia o scoase rapid din încurcătură. Repede privi să vadă ce şi cum face el. Schimba Luis tacâmul, proceda şi Maria la fel după câteva momente.

      La sfârşitul cinei, el ridică cupa de şampanie, îndemnând-o din priviri să facă acelaşi lucru. 

      − Pentru fericire!...

      − Pentru fericirea noastră! preciză ea.

 

 

      Savurau acum cafeaua, şi mirosul ei o ameţi, parcă o îmbătă şi mai tare decât şampania, pe Maria. Era total diferit de cel al cafelei de acasă, mult mai puternic şi mai aromat, şi Luis o surprinse de câteva ori, cum ea se aplecase şi dilatându-şi nările, inspirase profund aburii ce ieşeau din ceaşcă.

      În ringul de dans erau câteva perechi. Cei din local uitaseră de ei. Lumea uită foarte repede ce e frumos şi comentează enorm de mult ce e urât. Că aşa e lumea… Dacă, din când în când, le mai arunca cineva câte o privire.

      − …Luis, pe mine mama m-a părăsit când aveam doi-trei anişori, începu Maria să vorbească după un timp. De atunci nu mai ştiu nimic de ea. Tu când ai fost părăsit?

      − Aveam şapte ani!... Dar hai să-ţi spun ceva, ceva ce mă tot frământă. Pe mama mea vitregă, o chemă!?… şi se opri ca un mare actor, pentru a da momentului efectul scontat, apoi reluă şi mai teatral.  O chemă: Maria!

      − Cum!? Tot Maria?! 

      − Da, tot Maria! Şi e mai mare cu şapte ani decât mine, spuse el şi sorbi din ceaşca de cafea, după care, brusc faţa i se îmbujoră puţin şi rămase cu privirea fixă într-un punct din ceaşca de cafea, amintindu-şi cei prezisese ţiganca: ,,toate evenimentele din viaţa ta, vor fi sub numărul şapte!” 

        Maria se uită la el, neînţelegând de ce tace. Luis încă continua să privească acel punct din ceaşcă, parcă citind ceva acolo.

      − Ştii să-ţi ghiceşti în zaţul cafelei?

      − Nu!... răspunse el, tresărind uşor. Chiar deloc.

      − Atunci!?... De ce-o priveşti aşa de insistent?

      − Brusc, mi-am amintit de ceva şi vreau să-ţi povestesc. Îţi mai aminteşti că te-am întrebat pe drum, dacă tu crezi în preziceri?

      − Da, îmi amintesc! Să nu-mi spui acum că tu crezi în preziceri sau chestii de genul  acesta.

      − Vorbindu-ţi şi privind ceaşca, mi-am amintit că, atunci când tu m-ai lăsat în cofetărie, aşa ca pe un ,,papă-lapte’’ − accentuă el cu o uşoară ironie în glas − la mine, la masă, a venit o ţigancă. Tocmai terminasem de băut cafeaua şi uitându-se în ceaşca mea, mi-a prezis sau mi-a ghicit, că toate evenimentele mai importante din viaţa mea se vor întâmpla din şapte-n şapte ani. Că eu sunt născut şi dominat de această cifră ,,magică’’, a mai spus ţiganca.

      Maria se apropie mai mult de el şi abordând o mină cât de cât serioasă, mijind uşor ochii, spuse:

      − Probabil era un agent turistic deghizat şi făcea reclamă oracolului din Delphi! Sau era o descendentă a Pythiei, celebra prezicătoare şi tu n-ai remarcat!...

      Luis o privi câteva clipe puţin uluit, apoi continuă:

      − Nu glumesc! Vreau să-ţi explic. Până acum, cred că n-ai înţeles de ce mă frământ! Mergem mai departe cu raţionamentul şi cifra şapte. În timp ce-ţi vorbeam despre mama mea vitregă, ţi-am spus că este mai mare ca mine cu… şapte ani! Deci, foloseam a doua oară cifra şapte şi asta mi-a aprins beculeţul. Sunt sigur că până aici ai înţeles acum?

      − Da!... Şi prima oară, când ai vorbit despre cifra şapte?   

      − Când ţi-am spus că mama m-a părăsit când eu aveam… şapte ani. Hei, ce spui? Să credem sau să nu în preziceri?

      − Simple coincidenţe!... Hai, fii serios, acum vrei să-mi spui că te frământă pe tine, cifra şapte...

      − Da. Şi cred că mă incită mai mult! Chiar mă determină să fiu atent cu mine... din şapte-n şapte ani! Coincidenţe, coincidenţe, dar surprinzător, se leagă. Apoi abordând o mină uşor enigmatică, continuă: Culmea, în urmă cu o săptămână am împlinit douăzeci şi unu de ani, adică, de trei ori a câte şapte ani, da?

      Maria pufni în râs.

      − Corect!... Şi ce-i cu asta?

      − A avut loc un alt eveniment important, în viaţa mea! spuse el ridicând degetul solemn

      − Eveniment?

      − Te-am cunoscut pe tine?! spuse el dintr-o suflare.

      Maria privindu-l toată numai zâmbet, replică:

      − Minţi... frumos! Pe mine, m-ai cunoscut acum trei zile.

      − Da, dar te urmăresc de o săptămână! Deci tot şapte… fac!

      Şi amândoi izbucniră în râs.

      − Spune-mi, la paisprezece ani, nu ţi s-a întâmplat nimic deosebit?

      Luis îi prinse mâna şi o duse la buze, sărutându-i-o.

      − Acum nu mai ştiu, dar am să-l întreb pe tata! îi răspunse privind-o drept în ochii. Eşti frumoasă, Maria!... aproape că şopti el.

      − Nu mai spune?! Şi eu trebuie să te cred? Apropo de prezicătoarea ta, ţiganca, data viitoare să fii mai atent! Sau dacă eventual îţi mai prezice cineva ceva, să fii atent dacă mestecă… dacă are ceva în gură.

      Luis o privi foarte mirat.

      − Ştii,  faimoasa Pythia, ca să ajungă în starea de transă şi să poată comunica cu oracolul, mesteca frunze de laur, îl lămuri ea.

      − Bine, am înţeles, dar hai să ne oprim acum! Despre profeţiile lui Nostradamus  din vestitele lui catrene, vom discuta cu alt prilej! spuse el râzând.

      Şi pe feţele lor se aşternu un zâmbet liniştitor, de iubire, pace şi înţelegere.

- va urma -

[Sofia Sincă]

Cei doi Maria şi Luiz îşi urmează destinele. Sunt cele mai frumoase clipe din viaţa lor, înainte începerii complicaţiilor. Însă iubirii nu-i poţi pune stăvilar. Luiz foarte galanton i-a pregătit Mariei o seară unică în viaţă. Doar o dată se trăieşte aşa ceva. Cum să nu se îndrăgostească Maria, o fată simplă crescută spartan, de tată ei...

Dialogurile referitoare la cifra şapte - foarte importante pentru acţiunea romanului. De fapt cifra şapte este o cifră magică, iar romanul urmează şi cursul magic al prezicerilor, printre altele.

În legătură cu alcătuirea textului aş avea de zis următoarele:

La frazele de început ai ''după un drum de câteva minute'' iar în fraza următoare ai ''abia după câteva minute,''. Fă să dispară una dintre sintagmele ''după câteva minute''. Nu sună prea bine.

Apăru şi Robert care,- am văzut în multe locuri virgula după ''care,''. Regula spune că se pune înaintea lui ''care''

Şi, pentru - la fel, ai în foare multe cazuri virgula după ''şi''. Desigur tu stabileşti intonaţia textului însă mi se par exagerat de multe virgule după ''şi''. De obicei atunci când fraza necesită virgulă după ''şi'' se poate renunţa la el.

copiii la mijloc - eu aş zice copii

- Da. Foarte rare, dar sunt!...... - în dialogul Mariei, care începe cu acest citat ai exagerat de mulţi ''şi''-uri. Maria este studentă, iar exprimarea ei se cere a fi mai elevată. Mai scoate din şi-uri.

despărţiţi, dar, ceva.; dar mai ales picioarele, şi le simţea uşoare - acum ai exagerat cu virgulele. După dar nu mai trebuia virgulă, înaintea lui şi - la fel.

''Schimba Luis tacâmul, proceda şi Maria la fel după câteva momente.

La sfârşitul cinei, Luis ridică cupa de şampanie, îndemnând-o din priviri să facă acelaşi lucru.

- Pentru fericire! închină Luis.,'' - în aceste fraze ai la fiecare câte un Luiz - repetiţie nefericită.

Şopti: Eşti frumoasă - literă mică după două puncte.

Cu plăcerea textului, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult pentru sfaturi!

Am intervenit asupra textului.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Cei doi Maria şi Luiz îşi urmează destinele. Sunt cele mai frumoase clipe din viaţa lor, înainte începerii complicaţiilor. Însă iubirii nu-i poţi pune stăvilar. Luiz foarte galanton i-a pregătit Mariei o seară unică în viaţă. Doar o dată se trăieşte aşa ceva. Cum să nu se îndrăgostească Maria, o fată simplă crescută spartan, de tată ei...

Dialogurile referitoare la cifra şapte - foarte importante pentru acţiunea romanului. De fapt cifra şapte este o cifră magică, iar romanul urmează şi cursul magic al prezicerilor, printre altele.

În legătură cu alcătuirea textului aş avea de zis următoarele:

La frazele de început ai ''după un drum de câteva minute'' iar în fraza următoare ai ''abia după câteva minute,''. Fă să dispară una dintre sintagmele ''după câteva minute''. Nu sună prea bine.

Apăru şi Robert care,- am văzut în multe locuri virgula după ''care,''. Regula spune că se pune înaintea lui ''care''

Şi, pentru - la fel, ai în foare multe cazuri virgula după ''şi''. Desigur tu stabileşti intonaţia textului însă mi se par exagerat de multe virgule după ''şi''. De obicei atunci când fraza necesită virgulă după ''şi'' se poate renunţa la el.

copiii la mijloc - eu aş zice copii

- Da. Foarte rare, dar sunt!...... - în dialogul Mariei, care începe cu acest citat ai exagerat de mulţi ''şi''-uri. Maria este studentă, iar exprimarea ei se cere a fi mai elevată. Mai scoate din şi-uri.

despărţiţi, dar, ceva.; dar mai ales picioarele, şi le simţea uşoare - acum ai exagerat cu virgulele. După dar nu mai trebuia virgulă, înaintea lui şi - la fel.

''Schimba Luis tacâmul, proceda şi Maria la fel după câteva momente.

La sfârşitul cinei, Luis ridică cupa de şampanie, îndemnând-o din priviri să facă acelaşi lucru.

- Pentru fericire! închină Luis.,'' - în aceste fraze ai la fiecare câte un Luiz - repetiţie nefericită.

Şopti: Eşti frumoasă - literă mică după două puncte.

Cu plăcerea textului, Sofy!