IUS şi ISA . IX.

[Emil Dumitru]

          − Gata! concluzionă Irina, te-ai îmbolnăvit grav… grav şi dă tot!

      − Bunico, te rog, eu vreau sfaturi, multe sfaturi, bătrâna mea sfetnică, nu o concluzie. Apoi, apoi nici n-am terminat, mai am a-ţi spune.

      − Mai ai? Doamne, apără şi ai milă dă robu’ Tău!… Dăschide-i ochii şi luminează-i mintea. Doamne, ai milă de el şi nu-l lăsa în întuneric…

      − Întuneric!? repetă Marius, cu şi mai mult entuziasm. Bunico, eşti o comoară, nici nu-ţi imaginezi cât mă inspiră intervenţiile tale! Sigur că am nevoie de întuneric! şi închizând ochii, continuă: Sprâncenele, să-i vezi bunico sprâncenele! Fin de tot aranjate, arcuite ca două curcubeie!… se opri  şi ridicând privirea, o lămuri pe Irina: Aranjate prin pensare, bineînţeles! Ştiu că nu-ţi place dar aşa e acum moda bunica. Apoi, rezemându-şi capul de spătarul scaunului, închise iarăşi ochii, aşteptând câteva clipe ca imaginea ei să-i revină în memorie. Şi cum îţi spuneam: sprâncenele pensate foarte discret şi alungite natural spre tâmple, despărţite echilibrat deasupra nasului, scot în relief nişte ochi minunaţi. Ah, ochii! Ce pot spune despre ei, buni? Două oglinzi în miniatură ale sufletului! Foarte vii, expresivi cu reflexe metalice… n-am reuşit să le atribui o culoare bine definită din largul spectru cromatic, pentru că… mai mereu, plecau din ei nişte săgeţi, de la culoarea metalului după călire, mai ales când vrea să se impună… şi până la reflexele emanate de, de guşa unui răţoi sălbatic! Ştii tu, buni, când? Atunci când e prins el în dansul acela de împerechere, când vrea s-o impresioneze  pe dumneaei, pe raţa… asta am văzut în ochii ei atunci când, toată fiinţa ei e stăpânită de râs, şi… şi tot privirea ei, ochii ei, culoarea emanată de ei, se termina în reflexe calde, liniştitoare, de cer senin oglindit într-o mare nefiresc de calmă. Și asta atunci când mă asculta liniştită, dornică să afle totul, să înţeleagă totul, să nu-i scape nici cel mai mic amănunt.

      − Cred, interveni Irina, că cel mai bine, e să te fereşti din calea săgeţilor, dacă în capu’ tău, ai  gânduri necurate.

      − Apoi, nasul!? continuă Marius descrierea, trăgând aer în piept, neluând în seamă remarca Irinei.

      − Nasul! Ce e cu nasul? Nu mai e pă sus? îl întrebă ea, puţin sarcastic. Parcă aşa ziceai mai zilili trecute.

      − Nasul ei, bunico, e tot pe sus, dar e fin şi delicat! continuă el tot cu ochii închişi. E… aşa drept şi mic, şi… şi bine proporţionat în comparaţie cu toată faţa, cu nările puţin transparente, care freamătă molatic, într-un ritm lent, ca aripile unui fluture prins în cupa unei flori carnivore. Ce să mai vorbesc despre buze, de surâsul lor imperceptibil, mai expresiv şi mai fermecător decât… decât al Monei Lisa! Se opri şi deschizând ochii, o întrebă: Bunico, tu ştii cine e Mona Lisa sau Gioconda, a lui Leonardo?

      − Nu, eu o ştiu pă una Mona a lu’ Lisandru păduraru’, ce sta lângă pădure.

      − Of, bunico! E vorba despre o pictură faimoasă, celebră şi cunoscută în toată lumea, care reprezintă portretul unei femei. La acest tablou, Leonardo da Vinci, un pictor foarte renumit, a lucrat mulţi ani, chiar patru ani. Se spune că era aşa de îndrăgostit de acest tablou, că-l purta cu el peste tot.

      − A, păi dacă e aşa, n-o ştiu!

      − Bine, bunico, am să-ţi cumpăr o reproducere a acestui tablou, asta aşa, ca să vezi că nu-ţi vorbesc aiurea, să poţi face chiar tu comparaţii, înţelegi? Dar să revin la buze, care sunt de o mărime şi o formă bine conturată… nu-ţi mai vorbesc de senzualitatea lor exprimată doar atât cât este necesar, fără să cadă în vulgaritate. Iar atunci când se alintă, vai bunico când se alintă, buzele ei se deschid într-un zâmbet natural, nu forţat ca al fetelor din reclamă… şi lasă vederii, dinţii, un şirag de perle care, parcă-şi cer dreptul la viaţă, bunico! Dreptul la strălucire, implorând o rază de soare să se convertească într-o rază albă, pură, rază pe care eu am simţit-o bunico, caldă… caldă şi mângâitoare, nu rece ca raza albă a unei perle moarte.

      Se opri iarăşi, rămânând tot aşa cu ochii închişi.

      Irina, crezând că a terminat, oftă adânc şi spuse:

      − Sigur, tu, nu ai febră? Sau, tu, ai băut ceva?

      − Nu bunico, nu am febră! Iar de băut, sigur am băut ceva, dar nu am băut o băutură alcoolică, ci am băut din fermecata cupă a dragostei. Şi toate acestea, pe care ţi le-am descris mai sus, sunt aranjate, ca să spun aşa mai pe înţelesul dumitale, într-un chip, iar chipul se termină în partea superioară într-o legătură strânsă a părului, strâns la tâmple, de unde şi forma de migdală a ochilor, strâns la frunte, de unde şi semeţia şi netezimea elegantă a frunţii, şi, ridicat puţin de la spate, lăsând să se vadă puful delicat de pe ceafă. Iar chipul, cu această simplă dar elegantă şi, de ce nu? rafinată coadă de cal, formează un tot unitar: capul. Un cap conştient că este susţinut de un gât graţios, gât susţinut de un corp perfect.

      Se opri şi deschise ochii.

      Irina, care îl privise tot timpul, uşor compătimitoare, îl întrebă:

      − Gata, acu’ ai terminat?

      − Da, bunico, am terminat! Doar în seara aceasta am terminat, pentru că, sunt sigur că mâine am să descopăr altceva şi am să-ţi povestesc totul, totul! Se întoarse brusc spre Irina: Acum, aştept sfatul tău.

      − Sfatul meu, dă bătrână sfetnică?

      Marius confirmă, dând din cap.

      − Şi vei urma, tu, sfatul meu? Mă cam îndoiesc!

      − Păi, zise el, foindu-se pe scaun şi lăsându-se pe spate, să-l aud!

      − A, da, înţeleg! Dacă-ţi convine, bine, îl urmezi, dacă nu, nu! Sau, probabil că vrei să auzi din gura mea, dacă, din descrierea ta amănunţită, mi-am făcut sau nu, o părere dă frumuseţea ei.  Căci, voi, tinerii din ziua dă azi, nu mai ascultaţi voi dă sfaturile noastre, le ziceţi că-s depăşite sau peri… cum ai zis tu într-o zi, că uitai?

      − Perimate, le-am zis. Sigur, că şi asta bunico vreau să aflu, dar la sfârşit, după ce-mi spui sfatul tău. Acum, fiindcă mă întrebaşi, dacă-ţi ascult sau nu sfatul, vreau şi eu să te întreb: dumneata bunico, dumneata… ai ascultat de sfaturile străbunicii mele?

      − Ei, dragule, vremurile pă care le trăiţi voi acu’, nu suportă comparaţii cu vremurile trăite dă noi atunci. Atunci erau alte vremuri, cu totul şi cu totul alte vremuri, foarte grele şi alte obiceiuri.  …Totuşi îmi amintesc că am primit şi io ceva, continuă Irina după ce sorbi o înghiţitură de ceai, strâmbându-se toată, dar nu sfaturi… aşa cu vorbe, ci altfel dă sfaturi! S-o fi avut cam la nouă anişori, şi, am primit dă la mama, în loc dă vorbe, o secere cât mine dă mare, iar în faţa ochilor mei, să întindea o mare dă grâu… un lan cât vedeam io cu ochii, aşa dă la înălţimea unei copile dă nouă anişori. Iar peste ani, când am văzut şi io prima dată, da’ şi ultima, Marea noastră, aia Neagră, m-a apucat ameţeala dă câtă întindere dă apă vedeam, ca atunci pă câmp, da’ atunci am ameţit dă soare şi dă  muncă. Vedeam întinderea dă apă şi-n mintea mea, să legănau spicele dă grâu… Oftă, apoi reluă: Şi, în anul următor, mi-a dat tata un sfat şi mai mare şi mai greu dă cât secera, dar şi mai ’nalt dă cât mine: sapa. Vezi tu, puiul meu, cam astea erau sfaturile pă care le primeau copii, dă mici, pă vremea mea. Restul dă sfaturi, care era isteţ, învăţa din mers, care nu, rămânea dă căruţă.

      − Dar tu bunico, te-ai căsătorit din dragoste? întrebă el şovăielnic.

      − D’apăi cum!? răspunse iute Irina. Chioară şi oarbă, nu alta, spuse ea zâmbind. Şi parcă trezită la viaţă, de întrebarea nepotului, Irina se înflăcără brusc: Eu l-am iubit pă Mihai, bunicul tău, ca pă ochii din cap! Doamne, cât l-am mai iubit!? Tu, ţi-l mai aminteşti?

      − Foarte puţin din copilărie şi l-am revăzut atunci la înmormântare.

      − Da, aşa, că mi-a spus mama ta.

      − Păi, dacă te-ai căsătorit din dragoste, de ce n-aţi rămas împreună?

      − Of, Doamne! De ce n-am rămas împreună, repetă Irina, mai mult pentru ea.

      − Da, de ce?

      − Aşa să întâmplă când… când iubeşte numa’ unu şi când să mai bagă şi părinţii între ei! Când părinţii, nu-i lasă pă tinerii însurăţei, să-şi rezolve singuri problemele, micile sau marile lor certuri… Mihai avea numa’ mamă, tatăl lui murise dă tânăr, îl omorâse unu’ la o nuntă pentru că să legase dă nevastă-sa, şi, mama soacră nu m-a voit dă la început. Io, eram văzută dă ea, o fată săracă, el era considerat un băiat cu avere, de, aveau cal şi căruţă şi ai mei nu aveau, şi nu era zi dă la bunul Dumnezeu în care să nu-i spună: să plec, să plec şi să mă duc în sărăcia mea. Asta se întâmpla când nu era Mihai dă faţă, când era el, nu scotea o vorbă. N-am plecat că rămăsesem borţoasă şi am îndurat până într-o zi, când mama soacră m-a trântit la pământ şi a sărit cu picioarele pă burta mea, ca să lepăd copilul, cea ce s-a şi întâmplat. De, ai, bătăile bărbatului, că Mihai, aşa la beţie, mă mai lovea, o palmă, două, mai treacă meargă, că aşa era atunci la ţară, da’ văz şi acu’, la televizor, că nu s-a schimbat prea mult meteahna bărbatului, de-aşi bate nevasta, dar să te mai bată şi soacra, în aşa hal, încât să dai copilul afară, prea dă tot! Şi, după ce mai m-am întremat, mi-am luat bocceluţa şi am plecat, zicându-i lui Mihai, tare, ca să audă şi ea, că, dacă mă iubeşte să vie cu mine în sărăcia mea. Nu m-a urmat!… Atunci trebuia să-mi dau io seama că el nu mă iubeşte aşa dă mult cum îl iubeam io!… Că atunci, el iubea mai mult caii, băutura şi femeile. Şi, după ce io l-am părăsit, s-a apucat şi mai abitir dă băutură, spunând la toţi, că din cauza mea bea, dă focu’ meu, că am plecat! Apoi s-a încurcat cu una Anica, din satul vecin, una focoasă şi foarte iubăreaţă, care învârtise mulţi bărbaţi, ca pă firul dă lână din caier, la tors. Da io, tot îl iubeam, tot la el mă gândeam şi-l aşteptam.

 

- va urma -

[Sofia Sincă]

În sfârşit sper să aflăm povestea bunicii, mama Mariei. Desigur şi aici este vreo încurcătură...

Până atunci să analizăm descrierea Luisei, făcută de Marius - bunicii. Atâtea amănunte... atâtea amănunte. Dar dacă tu ai reuşit acest maraton eşti de admirat.

bătrâna mea sfetnică, - în locul tău eu aş zice buna mea sfetnică. Nimănui nu-i place să i se spună bătrâna mea. Poate la tinereţe, să spui asta, atunci când eşti departe de a fi bătrân.

mai am aţi spune. - a-ţi spune

continuă: Sprâncenele, Aranjate prin pensare,- după două puncte se scrie cu literă mică. Şi nu sunt singurele cazuri.

arcuite ca două curcubeie!… - nu e prea bună comparaţia. Atunci când zici curcubeu te gândeşti la cele 7 culori ale sale.

să le atribui o culoare bine definită din largul spectru cromatic, - sună prea academic, a dispărut romantismul. Se poate termina fraza la să le atribui o culoare bine definită.

comparaţie cu tot ansamblul facial… - la fel, ca din cartea de anatomie.

erau asamblate sau aranjate, ca să zic aşa, - asta ai scris-o că ştii că-mi place mie - ca să zic aşa... Asamblate spui la piesele unei maşini, nu la formele feţei.

de unde şi forma de migdală a ochilor, strâns la frunte, - repetiţii de prisos

bunica. sfatul - aceste două cuvinte se repetă în mod agasant.

Aştept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

Marius, indragostit pana peste urechi, pluteste in nori. Sa vedem ce se intampla cand afla... 

Ai mai pus o piesa din intregul puzzle, povestind viata bunicii. Astept continuarea!

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură şi ajutor!

Acum, cu permisiunea ta, mă voi explica:

- bătrâna mea sfetnică: iniţial pusesem în ghilimele şi acum îmi pare rău că am renunţat la ele, aşa cu ghilimele de rigoare, sigur se înţelegea că nepotul o alintă pe bunică! Apoi, dacă până acum nu m-am făcut  înţeles că între cei doi există o foarte strânsă releţie de comunicare, şi Irina nu se supără că nepotul îi spune ,,bătrâna mea sfetnică'', poate că voi reuşi pe parcurs.

- mai am aţi spune: da, am greşit, trebuia să scriu: a-ţi 
- în legătură cu folosirea celor două puncte, momentan şi asupra textului de faţă, nu comentez nimic, mai aştept şi alte păreri, dacă vor fi... 

- arcuite ca două curcubeie: am scris ,,arcuite'' şi nu colorate, făcând o comparaţie între arcul descris de un curcubeu şi arcul descris de o sprinceană, iar despre culoarea curcubeului, n-am pomenit nimic.

- să le atribui o culoare bine definită din largul spectru cromatic: da, ai dreptate, sună academic, în mod sigur pentru urechile Irinei - aici m-a cam luat valul! - uitând că Irina nu era familiarizată cu astfel de termeni.

- comparaţie cu tot ansmblul facial: aici, în mod sigur a vorbit un ,,inginer'' constructor, îndrăgostit până peste cap... iar îndrăgostiţilor li se permit unele mici greşeli... 

- erau ansamblate sau aranjate, ca să zic aşa, pe înţelesul tău: nu, deloc, nu am scris ,,ca să zic aşa'', cu nicio intenţie, cred că nu trebuia să pun virgulă, între ,,ca să zic aşa, pe înţelesul tău'' şi să scriu fraza cursiv. Voi reveni asupra acestei fraze şi voi corecta.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

În sfârşit sper să aflăm povestea bunicii, mama Mariei. Desigur şi aici este vreo încurcătură...

Până atunci să analizăm descrierea Luisei, făcută de Marius - bunicii. Atâtea amănunte... atâtea amănunte. Dar dacă tu ai reuşit acest maraton eşti de admirat.

bătrâna mea sfetnică, - în locul tău eu aş zice buna mea sfetnică. Nimănui nu-i place să i se spună bătrâna mea. Poate la tinereţe, să spui asta, atunci când eşti departe de a fi bătrân.

mai am aţi spune. - a-ţi spune

continuă: Sprâncenele, Aranjate prin pensare,- după două puncte se scrie cu literă mică. Şi nu sunt singurele cazuri.

arcuite ca două curcubeie!… - nu e prea bună comparaţia. Atunci când zici curcubeu te gândeşti la cele 7 culori ale sale.

să le atribui o culoare bine definită din largul spectru cromatic, - sună prea academic, a dispărut romantismul. Se poate termina fraza la să le atribui o culoare bine definită.

comparaţie cu tot ansamblul facial… - la fel, ca din cartea de anatomie.

erau asamblate sau aranjate, ca să zic aşa, - asta ai scris-o că ştii că-mi place mie - ca să zic aşa... Asamblate spui la piesele unei maşini, nu la formele feţei.

de unde şi forma de migdală a ochilor, strâns la frunte, - repetiţii de prisos

bunica. sfatul - aceste două cuvinte se repetă în mod agasant.

Aştept continuarea, Sofy!

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Marius, indragostit pana peste urechi, pluteste in nori. Sa vedem ce se intampla cand afla... 

Ai mai pus o piesa din intregul puzzle, povestind viata bunicii. Astept continuarea!

Cu prietenie,