Înveşmântat în mantia uitării, Regele plângea

[Chris]

 

Aşezată strategic pe cel mai înalt platou, dominând astfel valea Argessisului, se vede dava*, reşedinţă regească şi loc de refugiu în caz de primejdie, cu forma sa de săgeată îndreptată spre albia râului ce-şi urmează liniştit drumul către Danubiu.

În aceste zile de pace, Regelui nu-i plăcea nimic mai mult decât să se retragă în singurătatea camerelor sale de unde să contemple în voie zarva davei. Ieşit în foişor, se sprijini cu mâinile de balustrada groasă de lemn, bucurându-se că înălţimea aşezării îi  permitea să vadă hăt departe, peste râu, peste pădure, până la orizont. Inspiră adânc aerul văratic, copt, dar izul de peşte care se strecură odată cu acesta îl făcu să strâmbe din nas. Privi către Argessis. Pe luciul îndepărtat al apei, se mai vedea câte o ambarcaţiune ieşită la pescuit. La mal, vase ancorate creau un dute-vino de oameni şi mărfuri. Îi atrase atenţia un omuleţ ce se agita mimând că-şi rupe hainele. Ştia că tocmeşte peştele pe care îl vinde şi voia să spună că se simte jecmănit – era doar o strategie ce-l făcu pe Rege să zâmbească.      

Îşi mută privirea spre dreapta, unde, pe colina ce mărginea dava, se vedeau aliniate frumos casele negustorilor şi ale meşteşugarilor. Zări un pâlc de arbuşti, la umbra cărora aşezat pe un ţol, un copilaş se lupta cu muştele pe o bucată de fagure pe care o molfăia lacom. Obosit şi enervat, abandonă lupta începând să plângă. Regele râse cu poftă.

Dincolo de colină, împrăştiate pe terasa văii, se vedeau aşezările oamenilor simpli. Desluşi forfota acestora preocupaţi de grijile zilei. Răzbăteau până la el sunete de animale, strigăte şi peste toate din când în când se auzea vocea stridentă a vânzătorului de chiupuri*. „Recolta a fost bogată anul acesta, aşa că negoţul îi va merge bine” gândi...

– Mărite!

Vocea lui Dadas, servul,  îl făcu să se întoarcă. Dar, în loc de chipul acestuia, în faţă îi apăru o  întindere de pământ pustie, zidurile cetăţii dispăruseră cu foişor şi balustradă, lăsându-i deasupra capului doar cerul. Îşi duse mâna la frunte şi află că nu avea pileusul*, de parcă aceasta i-ar fi ţinut loc de acoperiş. Alergă nedumerit până la marginea întinderii şi nu descoperi nimic care să-l lămurească unde este sau ce se întâmplă, decât că se afla pe o movilă părăsită şi tristă. „Un vis” îşi zise, dar un vis real, tulbure, din care nu mai ştia cum să se întoarcă. Avea o senzaţie stranie de cunoaştere a acestui loc. Vântul iscat de nicăieri, îi răcorea fruntea năduşită în timp ce privea parcă înţepenit, valea tăiată de fâşia albastru-cenuşie a Argessisului, pe care îl recunoscu deşi îl găsea schimbat, pustiu, chiar ciudat fără urmă de vas pe luciu.  

Pe movilă lângă el, urcară doi străini, un bărbat şi o femeie. Rupţi de ţinuturi şi de port, vorbeau o limbă ce părea cunoscută, dar oricât s-ar fi căznit nu o înţelegea cu excepţia unui singur cuvânt:

– Eşti sigur că aici e Argedava?

– Da, da, pe hartă aşa arată.

Păreau că nu-l văd. Priviră în jur la fel de nedumeriţi ca şi el, locul năpădit de buruieni şi presărat cu bucăţi dintr-un material pe care nu-l cunoştea, împroşcat în culori ţipătoare. Un adevăr trist i se revelă în inimă. Se simţea pierdut. Îşi lăsă capul în piept şi umerii începură să-i tremure zguduindu-i fiinţa.

– Şşşt, ai auzit şi tu? zise femeia.

– Nu! Ce să aud?

– Pentru o clipă mi s-a părut că aud un plânset.

– Nu, ţi s-a părut. Poate era vreun sunet provocat de vânt.

Ca la un semn, un vârtej ridică în aer câteva ambalaje din plastic şi hârtii ce se găseau  împrăştiate peste tot locul. Femeia tresări şi duse mâna la obraz.

– Ce e? întrebă bărbatul.

– Nu ştiu, m-a picurat. Oare începe să plouă?

Priviră amândoi către cerul gustarului înfierbântat de căldură, fără urmă de nor. Mai făcură câţiva paşi pe movilă apoi deciseră să plece. Cu cât ei se îndepărtau, cu atât Regele simţea cum în jurul său coboară întunericul....

 

*dava – cetate, Argedava însemnând cetatea de pe Argessis

*Pileus – căciula dacă ce simboliza totodată şi rangul. O purtau nobilii şi războinicii. Burebista şi Decebal sunt de asemenea înfăţişaţi purtând acest pileus, nu ştiu dacă regii daci purtau tiare. Prin faptul că nu avea căciula, am vrut să simbolizez o pierdere a rangului regelui şi automat a cetăţii – cândva puternic centru economic şi politic, în timp ce la ora actuală, pe cât este de importantă pe hârtie, pe atât este lăsată în paragină, baza platformei pe care se afla devenind un fel de groapă de gunoi a sătenilor.

*chiup – vas mare de lut ars folosit la conservarea grânelor sau al altor alimente

 

Notă: am folosit sintagma „Regele” deoarece Argedava are o atestare din timpul unei căpetenii înainte de Burebista. Istoria nu ne transmite niciun nume şi se presupune că ar fi fost tatăl acestuia. La fel de bine personajul ar putea fi şi Burebista.

Mini-textul de mai sus este ficţiune, autoarea hrănindu-şi imaginaţia din datele consemnate despre cetate. Zona unde se afla, deşi a fost declarată rezervaţie arheologică, nu are niciun indicator, nicio tăblie care să arate, să spună câte ceva despre istoria sa bogată. Până şi numele străzii a fost schimbat din Argedava în Strada Cetăţii. De asemenea, se pare că în satul Popeşti pe teritoriul căruia se află cetatea, este amenajat un muzeu care ar conţine unele dintre piesele descoperite aici. Alte artefacte găsite în urma săpăturilor arheologice şi de o deosebită importanţă, sunt păstrate la Muzeul de Istorie a României. Mai mult decât atât, vizitatorul, în drumul său către cetate, trece pe lângă biserica din sat şi ea, la rândul ei monument arhitectonic. A fost începută în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino şi terminată în primul an de domnie al lui Constantin Brâncoveanu. În pronausul bisericii se află pictaţi cei doi Domni împreună cu doamnele lor. Din păcate nu am ştiut aceste amănunte, aşa că am trecut pe lângă biserică luând-o ca atare „biserica din sat”, acest fapt lăsându-ne un gol ca şi cum ne-am dus degeaba. Poate anul viitor...

Păcat că acest important sit arheologic este lăsat în paragină, iar sătenii din ignoranţă îl negliejează transformându-l încet-încet într-o groapă de gunoi. Nu mai zic de mândrie...

[Ionel Mony Constantin]

 Felicitări Augusta,

Am urmărit cu atenţie textul tău, atât sub raportul relatării istorice cât şi ca realizare literară şi pot spune că mi-a plăcut. Există supoziţii conform cărora capitala Helis a regelui dac Dromihete, din Câmpia Munteană s-ar  fi aflat tot acolo.

PS. O sugestie. Poate ar fi mai bine pentru autenticitatea epocii să înlocuieşti afacerile cu negoţul

[Chris]

Mulţumesc domnule Mony. Faptul că am confirmarea de la specialist înseamnă mult pentru mine. Am făcut modificarea sugerată, vă mulţumesc! :))