interferențe 2

[Dulmin Aurel]

  

  

  Iese din salon îngândurată, tristă. Are lacrimi în ochi. În urma ei vine o asistentă. O prinde de braț. Beca încearcă să-i explice ceva. Nu se înțeleg. Asistenta zâmbește consolator.

  „Ceva nu este în regulă”, îmi spun și merg către ele. Beca mă vede. Vine în fugă la mine și se aruncă în brațele mele. Izbucnește în plâns. Îmi vorbește. Asistenta ne privește mirată. Nu înțelege nimic din ceea ce vorbește. Aude doar sâsâieli și sunete guturale. Nu dau importanță asistentei o ascult pe ea.

  - Mi-au luat copilul, îmi spune printre sughițuri. Consideră că nu sunt capabilă să-l cresc, continuă să-mi vorbească, are malformații congenitale din câte am înțeles și arată cu privirea spre asistentă. Vorbește cu ea, poate te lămurește ea mai bine.

  Mă îndrept spre asistentă.

  - Puteți să-mi explicați ce anume se întâmplă? o întreb fixând-o cu privirea.

  - Dumneavoastră cine sunteți? îmi răspunde cu o întrebare. Sunteți tatăl copilului? continuă cu întrebările arborând un ton superior.

  - S-ar putea spune și așa. I-am promis că voi avea grijă de ea și de copil, ca și cum ar fi al meu. Nu sunt tatăl copilului. Nu sunt genul de om ce ar profita de cineva ce are probleme cu comunicarea, unde mai pui că nu cochetez cu pedofilia, ea având doar 15 ani, îi spun puțin deranjat de tonul ei superior.

  - În situația asta nu avem ce vorbi, îmi spune întorcându-mi spatele.

  - Despre copilul ei ce îmi puteți spune? o mai întreb sperând că va da cât de cât o explicație.

  - Privește-o și nu este nevoie să spun mai multe.

  Tace. Mă măsoară din priviri, din cap până în picioare. O grimasă de repulsie apare pe figura ei. Pentru prima oară după mult timp mă simt aiurea. Mă simt un nimeni, un nimic, un vierme strivit sub talpă. În privirea ei, în dezgustul ei, citesc repulsia. Las capul jos rușinat. Parcă a căzut cerul pe mine.  O prind de braț pe Rebeca, Beca cum îi spun eu și o trag spre mine.

  - Las-o că o rezolvăm noi cumva, îi spun încercând să-i insuflu curaj.

  Plânge în continuare. „Trebuie să existe o cale”, adaug în gând și mă îndrept spre ieșire.

  Nu pot să dorm. Simt corpul ei înțepenit lângă mine. Nu vreau să o ating să nu o trezesc. Noaptea a devenit deja prea lungă. Probabil fata locuia aici. Nu are nici ea unde să meargă, să doarmă. Nu am văzut-o prea bine la față, dar înclin să cred că suferă de ceva, ceva psihic. Nu știu. De dimineață am să o văd mai bine și am să și o descos. Poate voi înțelege ceva din spusele ei.

  Are un ten alb, poate prea alb. Nu este palidă. Este un alb pe care l-am văzut foarte rar. Nu știu ce simt pentru ea. O imensă compătimire? Nu cred. Este altceva. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Nu reușesc. O privesc. Stă în picioare în fața mea. Vorbește. Sigur asta face. Uneori râde, alteori este serioasă. Cred că este pentru prima oară după mult timp când vorbește atât. Nu înțeleg nimic din sâsâielile ei. Sunt cuvinte pe care încerc să le înțeleg, cuvinte ce trebuiesc puse într-o anumită ordine pentru a căpăta o logică. Curg anapoda, neterminate, pe jumătate spuse. Pentru a le înțelege este nevoie de exercițiu. Privind-o realizez în ce hal mă aflu. Am goluri în gândire. Cunoștințe pe care nu le mai regăsesc. Gândirea mea se limitează doar la a supraviețui. Ce rău am ajuns! Fata asta mi-a deschis ochii.

  - De când locuiești aici? o întreb imediat ce face o pauză în logoreea ei verbală.

  Mai bine nu o întrebam. Pe un ton ceva mai ridicat încearcă să-mi explice ceva. Gesticulează. Dă din mâini în toate direcțiile. Se simte o ușoară nervozitate în cuvintele ei.

  - Vorbește mai calm. Nu te agita atâta. Nu înțeleg nimic, îi spun încercând să o opresc din verva cu care îmi vorbește.

  Se oprește. Se așază lângă mine pe patul improvizat. Pune palma pe mâna mea. Mă strânge. Sunt atent la ea. M-a făcut atent gestul ei. O văd mai bine. Nu știu dacă are 16 ani. Trăsăturile ei sunt chiar frumoase. Nu o observ prea bine în semiîntunericul din încăpere. S-a luminat de ziuă, dar lumina zilei abia dacă pătrunde în pivniță. Ridică mâna. Îndreaptă două degete spre ochii ei după care le îndreaptă spre ochii mei de parcă m-ar atenționa. Pune palma pe capul meu, coboară cu ea pe umăr și mă strânge din nou. Nu știu ce să înțeleg.

  Și vorbește. Aceleași cuvinte neînțelese pe jumătate spuse. Aceleași propoziții neterminate, fără logică, dar de data asta se întâmplă ceva ce nu-mi pot explica. Practic văd ceea ce-mi spune. Nu o aud.   Văd cuvintele ei. Le văd așezate într-o ordine perfectă în propoziții logice. Pur și simplu le citesc. Curg prin golurile din gândirea mea. Propoziții, fraze ce la început păreau imposibil de reprodus, acum sunt clare, explicite, într-o exprimare pe care puțini o pot face. Am senzația că vorbesc cu cineva ce a trecut cel puțin printr-un liceu.

  Visez nu-i adevărat și totuși, nu mă înșel. O înțeleg perfect. Dincolo de sâsâielile și zgomotele guturale pe care le scoate când vorbește, sunt fraze, propoziții ce se leagă într-o armonie greu de înțeles. Undeva în conștientul meu o văd ca pe o ființă ireală, o frumusețe ireală ce-mi vorbește cu un glas duios, un glas venit din eter. Sunt fascinat, vrăjit. Cred că visez. Mă ciupesc.          Observă când fac asta și zâmbește. Un zâmbet matur, sincer. Continuă să vorbească.

  - Cred că începi să mă înțelegi.

  Am plecat de acasă. Am fost violată de către cel ce o ajuta pe mama în gospodărie. Tata era plecat în Germania. Ne-a părăsit. Nu voia să mă vadă. Deficiențele de vorbire le am din naștere. Nu sunt înțeleasă de nimeni. Am încercat să scriu. Nu reușesc. Sunt analfabetă. Școlile prin care am trecut, numai școli nu se pot numi. În timp m-am consolat. Îmi doream să cunosc pe cineva care să mă înțeleagă, pe cineva care să vadă dincolo de handicapul meu. Am crezut că Ioji, cel ce ajuta prin gospodărie este omul meu. Se purta blând cu mine. Îmi aducea dulciuri, mă mângâia. Îmi vorbea frumos. Niciodată nu s-a răstit la mine. Îl vedeam ca pe un frate mai mare, până când s-a întâmplat nenorocirea.

  Eram singuri acasă. Mama era plecată cu treburi la oraș. Urma să întârzie. Eram încă în pat. Este o plăcere pe care mi-o permit, să lenevesc dimineața când mă trezesc, câteva momente în pat. Deci stau întinsă în pat cu ochii închiși. Sunt decisă să mă ridic în sfârșit. Aud ușa de la cameră deschizându-se. Deschid ochii. Este Ioji. Este pentru prima oară când intră în camera mea. Până atunci stătea doar în camera lui de lângă magazia din curte. Îi zâmbesc cum o fac de obicei când ne întâlnim. Îmi zâmbește și el. Nu vorbește. Se apropie de pat. Nu știu ce se întâmplă. Trage pătura de pe mine. Ochii lui sunt injectați. Citesc în ei dorințe perverse. Vreau să mă ridic. Pune mâna pe umărul meu și mă apasă. Simt greutatea corpului lui. Sunt imobilizată. Nu pot face nimic. Vreau să țip. Mă sugrumă. Nu reușesc. Tac. Izbucnesc în plâns. Îl incită și mai tare plânsul meu. Trage cămașa de pe mine. Îmi strânge sânii abia crescuți în palmele lui butucănoase producându-mi dureri și...

  Asistenta ne privește înmărmurită. nu-și poate închipui că cineva o înțelege pe nebuna asta. O țin în brațe. Și-a mai revenit puțin.

  - Nu vreau să-mi ia copilul o aud șoptindu-mi printre lacrimi.

[Vasilisia Lazăr]

Dragă Aurel, textul tău continuă cu aceeași forță apăsătoare și autenticitate dură, care nu lasă cititorul să rămână la distanță. Este o proză care nu doar se citește, ci se trăiește – aproape fizic, prin tensiunea situațiilor și prin fragilitatea personajelor. Relația dintre narator și Beca capătă aici o profunzime aparte. Momentul în care începe să o „înțeleagă” dincolo de limbajul ei frânt este unul dintre cele mai reușite din text – aproape simbolic, ca o trecere dincolo de aparențe, dincolo de limitările exterioare, către esența umană. Este, poate, nucleul emoțional cel mai puternic al prozei. Confesiunea fetei este tulburătoare, dureroasă, dar redată fără artificii inutile – tocmai această simplitate directă îi dă forță. Ai reușit să construiești un personaj vulnerabil, dar viu, care rămâne în mintea cititorului. Scrii dintr-o zonă unde literatura nu mai e podoabă, ci rană deschisă și, dacă îmi permiți o mică observație, tocmai intensitatea mare a textului ar putea beneficia, pe alocuri, de mici pauze de respirație – fragmente în care cititorul să poată asimila emoția acestei proze puternice, incomode în sensul bun, care atinge zone sensibile și reale. Încă o dată, felicitări! 

[Vasilisia Lazăr]

E foarte frumos gestul tău de a oferi flori virtuale, însă e interzis prin Regulament. Te rog mult să citești în ce condiții se postează o fotografie și ce fel de fotografii trebuie să fie. Nu vrem să încărcăm inutil site-ul, nici să-l transformăm în Facebook. Așa că o să te rog să ștergi. Un comentariu este mult mai elegant și mai constructiv. Mulțumesc mult pentru înțelegere!