ILUZII ŞI SPERANŢE

[Ion Nălbitoru]

 

             Într-o zi caniculară de august am plecat cu soţia la copiii noştri aflaţi de câţiva ani pe meleagurile italiene. Mi-am părăsit patria cu locurile dragi şi pitoreşti, cu plaiurile mioritice de care mă legau foarte multe amintiri, mi-am părăsit colegii şi prietenii, socrii şi părinţii lăsându-i cu ochii înlăcrimaţi. Am plecat cu gândul ca soţia să aibă grijă de nepoţică, iar eu să culeg informaţii despre adevăratul capitalism şi să scriu articole şi unul sau două romane.

            Încet-încet se însera şi ne apropiam de frontieră. Priveam melancolic prin geamul microbuzului până în zările îndepărtate, câmpul, colinele, pomii, casele, cetăţenii care se pregăteau pentru cină. Aveam în suflet sentimentul amar al despărţirii de plaiurile mioritice în care trăisem. Pornisem spre necunoscut, fără prieteni, colegi sau rude, lăsând acea căldură sufletească şi ospitalitate specifică nouă românilor, aici, la graniţa dintre două state cu obiceiuri, tradiţii şi datini diferite. Nu ştiam când voi mai revedea aceste meleaguri de un pitoresc aparte şi voi mai auzi şoaptele când dulci când amare ale bătrânilor cu privirea împăiejenită de trecerea anilor şi greutăţile vieţii.

            Am părăsit glia strămoşească cu un gust amar al despărţirii, în schimb am luat cu mine cultura şi istoria unei ţări pe care s-o proliferez peste hotare, iar actualul gustul amar al despărţirii speram să se transforme pe viitor în gustul dulce al revederii plaiurilor natale. Doream ca la întoarcere să găsesc cultura şi fiinţa umană repuse în drepturile lor fireşti ale existenţei în conformitate cu o societate cu adevărat democrată a mileniului III.

            De cum am trecut graniţa la unguri o altă atmosferă mai puţin apăsătoare mă înconjura. Traversând Ungaria şi Slovenia melancolia a mai dispărut fiind frapat de priveliştile încântătoare ce se desfăşurau pe rând prin faţa ochilor.

            A urmat traversarea lanţului muntos al Alpilor prin numeroase tuneluri. Odată cu căderea celei de a doua nopţi, de când plecasem din România, am pătruns în Italia. Am apelat telefoanele şi am vorbit cu copiii care ne aşteptau nerăbdători. Era însă un drum foarte lung căci trebuia să parcurgem peninsula italică din nord până  în sud aproape de Napoli. Sub cerul înstelat, cu vraja sa misterioasă, un microbuz alerga ca un bolid pe autostrăzile din istorica Italie...

            Păşisem pe un tărâm necunoscut şi un fior plăcut ne-a inundat inimile. Gândurile deja se adunaseră din negurile zbuciumului de acasă şi acum pluteau liniştite sub soarele strălucitor al Italiei în adierea vântului mediteraneean.           

            Ne-am făcut mari planuri de viitor ca să vizităm frumoasa Veneţie cu splendorile oferite de canalele, podurile şi gondolele ce plutesc pe ape sub cerul înstelat şi să ascultăm în liniştea nopţii cântecul gondolierilor ce-şi plimbă perechile de îndrăgostiţi. Apoi să vizităm  istorica Florenţa, Milano, legendara Romă cu Colosseum şi Columna lui Traian, statul Vatican ce reprezintă reşedinţa Bisericii Catolice din lume cu Piaţa şi Biserica San Pietro, Napoli cu vulcanul Vezuviu care la începutul erei noastre a acoperit cu lava sa oraşul Pompei, să admirăm vestitele grădini cu statuete şi arbori exotici ale Palatului Real din Caserta sau să stăm la soare pe plaja Mării Mediterane...

            Dar câte nu poţi vedea într-o ţară cu o antichitate şi o istorie de invidiat!

            Totul impresionează în Italia, începând de la acei arbori uriaşi, o specie de pin,  cu coroanele frumos toaletate, care se înalţă ca nişte ciuperci uriaşe cu pălăriile verzi, împodobind parcurile sau trotuarele străzilor, iar alteori dominând pe alocuri  crestele montane. Cu excepţia lanţului muntos al Alpilor din nordul ţării, spre sud munţii sunt lipsiţi de păduri, fiind alcătuiţi mai mult din roci marine care pe ţărm uneori dispar abrupt în valurile înspumate ale Mediteranei scăldate-n razele astrului dogoritor al zilei. Destul de frecvent pe aceste "piramide" montane se ridică ruinele cetăţilor romane cu zidurile şi turnurile lor semeţe.

            Un alt ornament natural ce domină zona de sud a Italiei îl constituie palmierii toaletaţi cu fantezie de localnici, dând grădinilor şi parcurilor o anume atracţie, impresionând prin impozanţa lor. În acelaşi timp balcoanele vilelor şi ale blocurilor abundă în ghivece cu flori. Nu lipsesc nici statuetele din parcuri sau din curţile localnicilor cu Gesu şi Madona ( Iisus şi Fecioara Maria) sau cu Padre Pio. Apoi din livezile de pe marginea şoselelor te întâmpină cu fructele lor îmbietoare, portocali, mandarini, măslini, kiwi, rodi, smochini şi mulţi alţi pomi exotici.

            În a doua duminică de când sosisem pe aceste meleaguri ne-am bucurat de splendorile oraşului-staţiune Gaeta şi de jocul fascinant oferit de valurile înspumate ale Mediteranei care se spărgeau zgomotos de zidul stâncos al muntelui ce ieşea ca o insulă din adâncuri sau se revărsau peste nisipul fierbinte al plajei.    Uitasem de grijile şi frământările din ţară, rupându-ne din acea presiune psihologică şi stres care ne apăsa zi de zi. Simţeam cu adevărat gustul dulce al libertăţii!

            În Italia traiul este destul de ieftin în comparaţie cu cel din România, iar magazinele  au oferte pe parcursul întregului an.  

            Mă aflam în regiunea Campania din provincia Caserta. Ca nou sosit pe aceste meleaguri, în afară de primele impresii lăsate de cadrul natural, te uimesc italienii cu meticulozitatea cu care îşi îngrijesc parcurile, grădinile, terenurile agricole. Cei ce deţin livezi cu pomi (piersici, caişi, meri, peri, măslini, portocali, mandarini, kiwi etc.) sau închiriază teren arabil pentru cultivarea cu brocoli, cartofi, pepeni, grâu, porumb, tabac şi altele, au tractoare proprietate personală dotate cu ceea ce este necesar fiecărui sezon de la arat, semănat şi până la recoltat. La ei totul este mecanizat. La marginea loturilor de teren agricol trec conductele pentru irigaţii la care se racordează proprietarii. În partea de sud a Italiei iarna este un fel de toamnă lungă, iar câmpurile sunt în permanenţă pline de verdeaţă. Aici nu ninge decât pe vârfurile munţilor din împrejurimi şi rar vezi câţiva fulgi de nea jucându-se prin văzduh. În sezonul de iarnă mai apare din când în când bruma, iar temperatura, în general, nu scade sub zero grade decât rar. În schimb plouă săptămâni la rând persistând o vreme mohorâtă cu vânturi care uneori iau aspect de vijelie.

            În ceea ce priveşte creşterea animalelor (porcine, ovine, bovine, etc.) există un regim special, crescătorii fiind nevoiţi să-şi declare ferma. În Italia sunt magazine şi măcelării unde găseşti în permanenţă carne proaspătă de miel,  vită, iepure, porc şi pasăre. Italienii sunt destul de raţionali în ceea ce priveşte carnea şi consumă mai mult de vită şi pasăre şi mai puţin de porc. Nu vei găsi carne cu os sau cu grăsime cum este la noi şi nici afumături. Cârnaţii seamănă cu trandafirii olteneşti şi sunt în permanenţă proaspeţi. Gama de salamuri este restrânsă, dar de calitate. Cea mai ieftină este carnea de porc şi de pasăre. Nici gama de brânzeturi nu este prea mare. Italienii consumă doar brânză proaspătă, dar la caşcaval sunt renumiţi. În schimb consumă foarte multe salate, fructe, fructe de mare (scoici, crabi, caracatiţe, etc.) peşte marin şi în special paste făinoase. La ei nu există zi sau masă fără spagheti. De sfintele sărbători, Crăciun, Anul Nou, Paşte, la nunţi, aniversări, nu lipsesc preparatele din spagheti aşa cum nu lipsesc la noi sarmalele!  În ceea ce priveşte panificaţia, în afară de câteva specialităţi, folosesc pâinea de brutărie. Şi mai au o specialitate de larg consum: pizza! Italia este renumită în vinuri foarte bune. Dar cel mai mult italienii consumă cafea la machinetă, puţină în ceşcuţă, fierbinte şi foarte tare de-ţi ţiuie urechile până te înveţi cu ea. În general italienii mănâncă mult mai sănătos ca noi.

             Italienii nu sunt ospitalieri ca românii. Când eşti invitat în casă te servesc cu brioşe, cafea şi un pahar de suc sau apă şi doar în cazuri excepţionale cu un pahar cu bere sau vin. Sunt destul de suspicioşi dacă vorbeşti în limba ta. Au mereu impresia că sunt bârfiţi fiindcă acest obicei îl au, în special femeile, care sunt foarte curioase şi bârfitoare, mai ceva ca mahalagioaicele noastre. Par foarte binevoitori, calmi şi cu un respect aparent. Vezi pe câte unul cum opreşte maşina în mijlocul străzii (prin oraş, la ei străzile interioare sunt foarte înguste) şi stă la taclale câteva minute cu altul fără să se sinchisească de ceilalţi. Se formează câte o coloană de câteva maşini dar nimeni nu claxonează. Dacă o face vreunul, atunci cu siguranţă este străin. Dacă insistă şi mai şi înjură, cu siguranţă este român! Uneori chiar te exasperează cu calmul lor. Pe străduţele înguste dau prioritate pietonilor şi bicicliştilor. Se poate spune că este ţara bicicletelor. Accidentele se întâmplă mai mult din neatenţie şi a drogaţilor de toate naţiile. Semafoarele nu prea abundă în oraşe, iar la sensurile giratorii sau în intersecţii, indiferent de semnul de circulaţie, îşi acordă prioritate, altfel s-ar face cozi interminabile. Poliţia, carabinierii şi ambulanţa stau la coadă după celelalte autovehicule din trafic şi numai în cazuri de urgenţă pornesc sirena şi girofarul.

            Italienii sunt foarte bogaţi, dar şi foarte zgârciţi, chiar dacă unii dintre ei mai fac acte de caritate. La italieni în general femeile administrează banii şi dictează în familie. În cazul unui divorţ bărbatul pierde totul iar soţia rămâne cu averea. Italienii (în zona la care mă refer) nu sunt chiar atât de culţi pe cât îi credem. Nu-şi prea cunosc istoria, valorile culturale, cât despre alte naţii, n-au habar de civilizaţia de dincolo de Mediterană sau de dincolo de Alpi. Uneori sunt lipsiţi de maniere cu străinii care lucrează la ei sau femeile badante (care au grijă de bătrâni zi şi noapte). Au impresia că celelalte naţii sunt slugile lor. Bărbaţii  şi femeile de la o anumită vârstă o iau razna, devin senili, chinuind săracele badante plecate din ţară în lupta pentru existenţă.

            Italienii au cunoştinţă despre mitul lui Dracula, (ceea ce m-a determinat să scriu un roman, „Urmaşul lui Dracula") şi despre Ceauşescu ca fiind singurul dictator din lume care şi-a lăsat ţara fără datorii! Am rămas chiar foarte mirat când am fost întrebat cum de a fost posibil ca ţara noastră să cadă în criză deoarece nu aveam datorii din vechiul regim. „V-a lăsat moştenire a doua mare clădire administrativă din lume - se refereau la Casa Poporului - şi o ţară fără datorii!".

            Dacă vă spun că italienii sunt mai naţionalişti ca românii mă credeţi? La ei nu este o ruşine dacă eşti naţionalist, din contră înseamnă un adevărat act de patriotism. La noi eşti imediat catalogat extremist. Naţionalismul îl au în sânge şi-l manifestă simplu. În timp ce românii aleargă după produse străine, la ei este invers. Se aprovizionează în magazine cu produse autohtone şi le fac reclamă că sunt mai bune în comparaţie cu cele din afară. Ei cumpără produsele lor în detrimentul celor din import.

            Am sperat că occidentul mult lăudat are o civilizaţie fără margini... Ceva fără margini există, dar mai puţin civilizaţie. Găseşti drogaţi, clanuri care se oferă să-ţi acorde protecţie iar dacă refuzi... e vai de tine! La magazine sunt serande metalice (un fel de obloane) care protejează geamurile şi uşile de atacul camorezilor. La magazine, cu excepţia supermarketurilor, cineva din familie ţine în permanenţă ascunse bacnotele cu valoare mai mare de 20 euro. În casa de marcat a unităţii se găseşte doar mărunţişul. Procedează astfel de frica camorezilor care pot intra cu pistolul să-i jefuiască. Un prieten italian îmi povestea că era cu maşina oprit la semafor şi cu geamul  lăsat. Deodată s-a trezit alături cu un motociclist care a scos pistolul şi i-a cerut portofelul. „Aveam 10 euro. I-a luat şi când s-a schimbat culoarea semaforului a plecat. Noi ţinem în portofel doar mărunţişul”.

            Am sperat că societatea capitalistă îţi oferă posibilitatea unei vieţi decente. Fals! Forţele de dreapta ţin doar cu bogatul, iar săracul tot sărac rămâne. În occident este o falsă democraţie. Diferenţa între români şi iatalieni este că la ei există o clasă de mijloc, destul de numeroasă, care îşi permite un trai decent.

            Experienţa a doi ani în Italia nu a fost dintre cele mai  fascinante, deşi mi-am permis închirierea unei case cu o curte în care aveam kaki, smochine, lămâi, portocale, mandarine, măslini, viţă de vie din care ne puteam servi când doream. Locuinţa avea camere spaţioase şi o sală imensă unde aveam aproape o sută de ghivece cu flori de toate culorile, palmieri de toate soiurile, un rozmarin plantat într-un ghiveci mare, dar şi ceea ce nu găseam la ei:cimbru, pătlăgele, mărar, leuştean, hrean, pătrunjel.

             Am fost pe plaja Mediteranei în fiecare an  în renumita staţiune Gaeta dar şi la Castel Volturno. Am vizitat Napoli, Caserta cu cel mai renumit palat din Italia,  Palazzo Reale, cu splendorile grădinilor sale, Caserta veche…  Am fost chiar şi la pescuit de crap! Am rămas cu amintiri de neuitat de la sărbătorirea onomasticii şi a aniversării membrilor familiei, a botezului nepoţicăi, dar şi a Crăciunului, Anului Nou şi Sfintelor Paşte. Am dansat, am  jucat sârbe, am cântat, am spus glume şi am făcut farse. A fost o adevărată încântare pentru amicii noştri italieni care nu credeau că românii sunt atât de spirituali şi distractivi! Odată, de Crăciun, după ce am colindat după obiceiul nostru,  am îmbrăcat un italian în fustă, i-am pus sâni din portocale şi meşă, l-am rujat şi fardat, încât italianca şi-a recunoscut soţul doar după glas.... I-am prins în sârba românească şi nu se mai opreau. S-au ospătat cu poftă din mâncărurile noastre tradiţionale, afirmând că sarmalele şi palica noastră sunt adevărate delicatese!

            Dar m-am convins că majoritatea străinilor care lucrează la italieni nu au o viaţă fericită. Vin în ţară cu câte o  maşină la mâna a doua pentru care muncesc ca slugile. Femeile au o soartă şi mai aspră slugărind zi şi noapte  la babele şi moşii  italieni…

            În cei doi ani cât am poposit pe meleagurile italiene am avut suficient timp ca să întâlnesc numeroşi concetăţeni şi să culeg date în special despre viaţa româncelor de acolo. Unele dintre ele  trăiau o adevărată dramă. Povestirile lor m-au inspirat ca să încep să scriu romanul  „Departe de ţară”.

            Avem multe bogăţii în România pe care străinii le exploatează mai mult degeaba. Cu bogăţiile solului şi subsolului poporul  ar trebui să aibă locuri de muncă şi implicit un nivel de trai ridicat. Ar fi mult mai sănătos dacă am proceda după modelul italienilor şi am consuma produsele autohtone în detrimentul produselor injectate, încurajând astfel agricultura românească precum şi crescătorii de animale...

            Noi am păşit într-un capitalism perimat. Trebuie să preluăm de acolo doar ce este mai bun, dar să ne păstrăm specificul şi tradiţiile. Avem o istorie, avem resurse naturale, avem un popor harnic şi ospitalier care trebuie să-şi recapete demnitatea în Europa şi dreptul la o viaţă decentă!

 

 

 

 

 

[Corina Militaru]

Cred că mergea postat tot la grupul dedicat jurnalelor de călătorie. Sau este doar introducerea pentru un roman?

Am citit cu plăcere :)

[Sofia Sincă]

Un text reportaj foarte interesant și foarte bine scris. Mă dau în vânt după astfel de narațiuni. Ai descris frumos, literar, ai dezvăluit din frumusețile Italiei și din secretele locuitorilor ei. Cu suflet de român, dar și de bun observator.

Aștept continuarea.

Sofy

kaki - nu știu ce fruct este acesta. Nu am auzit de el, poate îl descrii.

[Sofia Sincă]

Draga mea Corina, am convenit cu domnul Nălbitoru să posteze și aici, deoarece în grupuri se citește mai greu. Va posta și în grupul Jurnale de călătorie. Dar să nu mai spui la nimeni, să nu prindă Ion da Coza. :)))

Corina Militaru a spus :

Cred că mergea postat tot la grupul dedicat jurnalelor de călătorie. Sau este doar introducerea pentru un roman?

Am citit cu plăcere :)

[Ion Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru lectură doamna Corina Militaru. Nu, nu este începutul unui roman dar aceste impresii vor face parte, eşalonat, din romanul pe care l-am început şi care tratează drama unei românce printre italieni, dramă inspirată din mai multe întâmplări nedorite ale concetăţenelor noastre. În paralel scriu şi un scenariu de film de lung metraj cu acelaşi subiect (chiar dacă nu-l va băga nimeni în seamă... sau niciodată nu se ştie...) Dar totdeauna romanele au fost cu mult deasupra filmelor...

[Ion Nălbitoru]

Doamna Sofia Sincă vă mulţumesc pentru apreciere. Dacă vă place să lecturaţi reportaje turistice, vă informez că am postat deja trei în grupul Jurnal de călătorie despre România şi vor mai urma vreo... zece!

Kaki este un pom mare (cam cum sunt la noi merii, nucii) al cărui fruct seamănă cu o caisă mare (cam cât un măr) cu patru sâmburi în interior de mărimea boabelor de fasole mari (în popor i se mai zice şi nebună). Fructul cop este galben. I se înlătură  "pieliţa" şi se mănâncă. Este zemos şi foarte dulce ca mierea! Pentru mai multe detalii căutaţi pe google!

[Sofia Sincă]

Domnule Nălbitoru, eu aștept reportaje, impresii din Italia, despre locuitorii ei și despre emigranții/emigrantele românce, așa cum ați promis.

Ion Nălbitoru a spus :

Doamna Sofia Sincă vă mulţumesc pentru apreciere. Dacă vă place să lecturaţi reportaje turistice, vă informez că am postat deja trei în grupul Jurnal de călătorie despre România şi vor mai urma vreo... zece!

Kaki este un pom mare (cam cum sunt la noi merii, nucii) al cărui fruct seamănă cu o caisă mare (cam cât un măr) cu patru sâmburi în interior de mărimea boabelor de fasole mari (în popor i se mai zice şi nebună). Fructul cop este galben. I se înlătură  "pieliţa" şi se mănâncă. Este zemos şi foarte dulce ca mierea! Pentru mai multe detalii căutaţi pe google!