Frigul din Ziua Națională (de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

         Ion Lazãr da Coza, cofondatorul acestui site, plecat la îngeri în urmă cu aproape trei ani, a fost un mare patriot. Cei care l-au cunoscut știu asta. 

Frigul din Ziua Națională

          Nu sunt dintre acei orgolioşi ce-şi fac un lung şi stufos arbore genealogic până când ajung să-şi justifice de pe proţăpitul blazon familial acvila brâncovenească, domnescul bour moldav sau mănunchiul cu trei peceţi al prim-unificatorului. Nu. Eu sunt mult mai orgolios! Cum arhiva primăriei mele (şi ca ea, câte altele?) a fost incendiată în Primul Război Mondial de honvezii şi husarii fără de rădăcini adânci prin Europa, ca să-mi nege mie dreptul de proprietar peste munţii îmblânziţi de către înaintaşii pierduţi în ceţurile istoriei ai babei Vrâncioaia (vremelnicii ocupanţi neştiind că aceşti munţi sunt înţesaţi cu urme de aşezări şi necropole trace, astfel încercând ei să mă facă să cred că-s mai venetic pe acest pământ decât cei mai proaspeţi venetici), eu, chiar dacă nu-mi ştiu pe nume decât părinţii, bunicii şi străbunicii (din cauza arătată mai sus), nu mi-aş pune pe un eventual blazon personal nici măcar steagul dacic sau falx dacica, nici „Gânditorul de la Hamangia”, „Hora de la Cucuteni” sau „Tăbliţele de la Tărtăria!… „Iată, va zice oarecine, încă unul care susţine că noi am început istoria şi vrea pe blazonul său efigia vreunui pelasg (strădac)!” De-aş fi modest, aş păstra această ironie ca pe o ipoteză de lucru, tratând-o la modul serios. Însă nu-s modest! Nimic din toate acestea nu m-ar mulţumi! Şi-atunci?! Atunci, pe un eventual blazon, aş scrie doar atât: ROMÂN! Acest cuvânt, pentru mine, cuprinde totul! De la cele enumerate deja, la nojiţa opincii lui Crişan, ipingeaua lui Tudor, pistoalele de la brâul Iancului, Milcovul, sfărâmatele redute ale Plevnei, petliţele Ecaterinei Teodoroiu, Blajul şi Alba-Iulia, crucile eroilor necunoscuţi de la Cotul Donului şi din Munţii Tatra, poate – ca pe o cobe neagră, ca pe un memento prea des uitat – „şerveţelul Churchill-Stalin”… Nelipsite mi-ar fi şi sumanele din Flămânzi, găurite de gloanţele armatei regale române, lămpaşele minerilor din Petrila şi Petroşani sfărâmate de aceeaşi armată, dar şi gloanţele legionare din pădurea Strejnic sau cele roşii din Vadul Roşca… Aşadar, diamante şi rugină pe blazonul meu. Postdecembrist, intelectualii de carton din import, pentru a fi un bun european, îmi zic să mă dezic de el ca de o boală lumească. Dar cât de aristocrată e „coana Europa”? Ni-i oferă pe Cervantes, pe Byron, pe Baudelaire, pe Goethe ş.a., însă şi-i însuşeşte pe conchistadorii distrugători de civilizaţii precolumbiene, recunoaşte extirparea a zeci şi zeci de popoare amerindiene, dar vlăguirea coloniilor, dar holocaustul, dar?… Şi lista ar fi foarte, foarte lungă.

          Îi înţeleg şi pe românii cărora, de bună-credinţă fiind, nu le este comod să se privească în oglinda naţională, contemporană. Îi înţeleg şi mă înţeleg, deoarece tuturor nu ne place ceea ce vedem. Vedem o Românie dezindustrializată şi cu agricultura făcută praf, o Românie decapitalizată şi cu toate resursele naturale concesionate pe-o mână de euro, dolari sau ruble, o Românie a unui stat mafiot şi a unei pseudodemocraţii, o Românie a unor primării unde tricolorul e aruncat în noroi şi a unui întreg sat de români evacuat de urmaşii unor grofi – criminali de război! –, o Românie a gazelor de şist şi a munţilor despăduriţi, o Românie a… a… a… Şi totuşi unde am fost, unde suntem noi, românii, de a ajuns România în halul acesta? Mulţumesc, nu vreau sofisme. Pentru greşelile noastre (am folosit un eufemism, desigur) găsim întotdeauna scuze!

          Dar oare această autocaracterizare (de vegetali în genunchi) o întâlnim numai la poporul român? Întrebaţi şi un neamţ, franţuz, britanic etc. ce părere are despre istoria, ţara şi poporul lui... Fiecare naţiune a avut şi va avea cetăţeni contestatari – vânători-de-vânt, dar şi tăietori-în-carne-vie (la propriu şi la figurat).

          Epigoni ai înaintaşilor care şi-au făcut din pana lor adevărate ghilotine în agora (Eminescu-poetul, însă mai ales gazetarul, Delavrancea, Cioran, Vulcănescu, Ionesco…), dar mult prea sceptici în ce priveşte cuvântul ce precede fapta, noi mai scăpăm, din când în când, câte o revoltă ori ne mai înflăcărăm într-un eseu, într-un pamflet, într-o filipică sau poezie… E mult? E puţin? Rămâne să decidă fiecare.

[Corneliu Ion]

Ce frumos! De altfel, atât cât am reușit eu să îl cunosc pe scriitorul Ion Lazăr da Coza, din păcate doar prin intermediul unei mici părți ale operei Domniei Sale, eram convins că acesta este crezul unui român obiectiv în vremuri de restriște, care în plus, are și talentul îmblânzirii cuvintelor.

Am responsabilitatea afirmațiilor mele și pot spune, cu mâna pe inimă, că acest text poate sta, cu cinste, pe frontispiciul blazonului neamului românesc.
Cinste Domniei Sale!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

 Un adevăr trist, spus frumos! Mulțumim.

[Chris]

frumos!...