(...) Valer mergea pe jos, pe lângă cal, iar Ileana, muiere-sa ședea pe capra căruței. Se-ntorceau de după deal, cu căruța plină cu grumbene. A fost o zi frumoasă și caldă, iar plosca cu apă adusă de dimineață era goală. Puținele merinde pe care le-au avut cu ei le-au mâncat la prânz. Ileana trebuia să nască în curând, iar Valer nu-și mai încăpea în piele de bucurie că va fi tată.
Înserarea venea, fără să se grăbească, prin spatele lor. Înaintau încet, din cauza încărcăturii. S-au făcut multe grumbene în acel an. Valer se gândea cu poftă la o tocană de cartofi cu multă întinsură și mămăligă aburindă. Cu castraveți înăcriți, din butoi. Ileana, obosită aștepta cu nerăbdare să ajungă acasă, să pregătească de cină, să mănânce și apoi să se-ntindă în pat.
La intrarea în sat, trei bărbați călare, în uniforme gri, blocau drumul. Unul dintre ei avea o mustață stufoasă, iar calul pe care-l călărea avea coada frumos împletită. Într-o mână ținea hățurile, iar în cealaltă o biciușcă cu mânerul scurt. Privirea lui era încruntată și părea că e cel mai mare în grad. Valer a oprit căruța când a ajuns în dreptul lor și le-a dat „sara bună”. Cel în grad mai mare l-a privit scurt și a pufăit. S-a apropiat de el și l-a întrebat, de la înălțimea lui, călare: „Tu ești Valer a lu’ crâsnicu’ Gheorghe?”
Ileana a înlemnit. Și-a amintit de anii trecuți, de satul ei, Nicodim și bătaia din fața porții. „Or vin’t să-l aresteze pe Valer!”, a gândit ea, începând să tremure. Prin cap i-au trecut o sumedenie de gânduri. Poate Nicodim trăia pe undeva și...
„Da, io!”, a răspuns Valer, întrerupându-i șirul gândurilor. Femeia l-a privit speriată pe omul ei, neștiind ce se-ntâmplă. „Dumneata vii cu noi!”, a răcnit cel călare, făcându-le un semn celorlalți. Valer l-a privit direct în ochi. „Di ce?” a-ntrebat el semeț. „Lasă vorba!”, a continuat ofițerul. Ceilalți doi au coborât de pe cai și s-au apropiat de Valer. Bărbatul s-a oprit și i-a privit nedumerit. Ileana a suspinat, a dus mâna la gură și s-a uitat spre cel călare. „Un'e-mi duceț’ bărbatu’?”, a-ndrăznit ea. Unul dintre ofițeri a privit-o scurt: „Pe front. La război.” Apoi l-a apucat pe Valer de un braț. „Ia-ț’ rămas bun de la omu’ dumitale, muiere bună!”, a zis el. Valer a tresărit și a privit-o cu drag pe Ileana.
Femeia a coborât din căruță și s-a apropiat de cel călare. „Un'e la război?”, a zis ea cu o voce îndrăzneață. Ofițerul a pufăit din nou și fără să o privească pe femeie, a întors calul. „Să mergem!”, a ordonat el. „Domnule!”, a suspinat Ileana. „Nu-mi luaț’ bărbatu’ de lângă mine, domnule!” Apoi, plângând, a continuat: „Io o să nasc! Cum să mă lăsaț’ sângură c-on copil?” S-a aruncat în brațele lui Valer și a continuat să plângă. „O să mă-ntorc, Ileană!” i-a șoptit el, mângâindu-i părul ca spicul grâului. „Tu să naști și s-ai grijă de mica și de ticu!” a continuat el și a sărutat-o pe frunte. Apoi unul dintre cei doi l-a smucit de braț și i-a făcut semn să încalece. Valer și-a privit muierea în ochi și a pus piciorul în șa. „Du căruța acas’, Ileană!” i-a zis el, încălecând. Unul dintre ofițeri s-a suit pe cal lângă Valer și a tras de hățuri. Animalul a luat-o la galop, urmat de ceilalți doi.
Ileana a râmas năucită în mijlocul drumului, urmărindu-i cu privirea. S-a uitat îndelung după ei, încercând să-i vadă cât mai mult în lumina înserării și-n colbul ridicat de copitele cailor. A continuat să plângă și să șoptească numele lui Valer, până când în zare nu s-a mai văzut nicio mișcare. Abia atunci s-a urnit și s-a apropiat de calul ce stătea cuminte înhămat la căruță, la marginea drumului. „Hai să merem acas’, mă băiatule!” I-a șoptit ea, bătându-l ușor pe grumaz...