NEA ION A LUI MĂTRĂGUNĂ

          Șapte anișori avea Aneta. Șapte. Înăltuță, pirpirie, frumușică. Cea mai mare dintre fete. Mai avea două surori gemene, Aurica și Adelina. Nume care încep cu A, pentru că așa a vrut tatăl lor. Nenea Ion, zis a lui Mătrăgună. Dracu’ mai știe de ce i-au zis așa. Era un om sucit, aprig și iute la mânie, poate d-aia. Femeia lui, Zamfira, mama Anetei i-a făcut opt copii. Opt. Doar șapte au mai supraviețuit. Ultimul a fost un fecior, l-a născut mort. Că i-a și zis moașa atunci: „Tu, muiere, pe ăsta nu trebuia să-l mai faci. Gata!” S-a supărat rău Nenea Ion pentru asta. Atât de rău s-a supărat că a lipsit câteva zile de acasă, iar muierea plângea amarnic: „M-ai părăsât, bărbate, m-ai părăsât!” Ficiorul cel mare, Aurel, bărbat în toată firea, o prindea pe maică-sa de umeri și-i zicea: „Lasă tu, mamă, că se-ntoarnă ’mnealui acas’, că doar o mai fo’ plecat, și o vinit el!” Aurel era cel mai mare dintre frați, la paișpe ani știa să dea cu coasa, să mâie boii la plug, știa să facă de toate. Ar fi vrut să se facă popă, că tare-i mai plăcea să asculte sfânta liturghie duminica la biserică. Părintele din sat a insistat pe lângă Nea Ion să dea copilul la școala de dascăli, să-nvețe a cânta, însă Nea Ion a lui Mătrăgună nici n-a vrut să audă. „Mie-mi trăbă ficior aci, nu popă să cânte!” zicea el. „Las-o dracului de școală, că avem de coasă, nu de buchisât.” Traian, sau Trăienuț, următorul născut, era o fire bolnăvicioasă. Costeliv, tras la față, tăcut aproape tot timpul, îl auzeai tușind prin fundul curții sau prin grajd, la oi. Îi plăcea mult să umble cu oile. Tac-su, Nea Ion, a văzut că nu poate avea nici o nădejde în copilul ăsta, și l-a învățat la oi. L-a trimis într-o vară la stână, la ciobani, să stea acolo, să deprindă meșteșugul oieritului. Toamna, târziu, l-a chemat acasă, că oile trebuiau băgate-n strungă, la împerecheat.

            Petre era cel de-al treilea fecior. Favoritul mamei. Îl alintau Petrică. Nouă ani, înăltuț, voinicel, mereu cu un zâmbet în colțul gurii. Aneta îi semăna bine. Erau nedespărțiți la treburile gospodăriei. Nea Ion, când îi vedea le zicea că: „Unu-i cea iar altu-i ho!”, făcând aluzie la cei doi boi care se-nhamă la car, la muncile câmpului. Zamfira, mama, îl alinta Petrică. Întotdeauna îi punea deoparte un colț de mămăligă cu un dumicat de brânză. Iar Petrică îl împărțea frățește cu Aneta. Ultimul născut era Vasilică. Trei anișori. Un boț de copil, neastâmpărat. Favoritul tuturor, că era cel mai mic. Inclusiv gemenele Aurica și Adelina îl iubeau la nebunie. Mama Zamfira l-a înțărcat târziu pe Vasilică. Din cauză că era ultimul. Nea Ion și-a certat des muierea: „Mai lasă, tu muiere, copchilu șela și vezi șî de ăilanț, ca amu vine sara și nu-i gata mâncarea!” Zamfira se lua si trebăluia toată ziua prin curte, cu copiii după ea. Noroc cu Aneta și cu Petrică, care o ajutau cam la toate. Pe Aurel îl trimitea tac-su dis de dimineață la ogor, Trăienuț era dus cu oile, și toate treburile gospodărești cădeau în sarcina femeii. 

      Nenea Ion a lui Mătrăgună muncea cu ziua la gară. Mergea cu bicicleta, dis-de-dimineață, cale de 7 kilometri până-n gara orașului. Avea o bicicletă veche, și mai tot timpul meșterea la ea. Îi cădea de multe ori lanțul, se rupea, iar Nea Ion suduia de toți sfinții și de toți dumnezeii. Trebuia să meargă pe jos, pe lângă bicicletă. Era hamal, descărca și încărca trenurile de marfă. Își rupea spinarea, avea șapte copii acasă, trebuia să muncească. Îl dureau tare șalele, venea acasă de multe ori îndoit de durere, trăznea și înjura: „Tu muiere, ia fă-mă cu unsoare d-aia de-a ta, futu-i ’mnezăii mamii ei de...”  „Taci mă omule, nu mai sudui de cele sfinte!, încerca femeia să-l potolească cu vocea ei blândă, ungându-l pe spinare cu o cremă primită de la o femeie în vârstă din satul vecin. „Tu muiere, tu, să usucă otava, tu, că io nu-s acolo s-o cosăsc, amu trăbuia să fiu colo pe deal…” „Lasă, mă ticule, zicea Aurel, feciorul cel mare, hotărât, „că mă-nham io să mă duc, șî cât pot cosî, cosăsc, cât nu, cosăsc mâne...”  Când lucra de noaptea îi era cel mai greu lui Nea Ion. Chiar dacă nu avea atâtea trenuri de descărcat și încărcat. Mai fura câte un ceas, două de somn, că era tare ostenit după o zi de lucru pe câmp. Dimineața, când se-ntorcea acasă, nici vorbă să se poată odihni. Copiii tăbărau pe el, făceau gălăgie, iar el înhăma calul, îl lua pe Aurel și se duceau pe unde aveau treabă.

           Când a avut 22 ani, Nea Ion s-a înrolat cătană. Regimentul 4, Roșiori, grupul 52, cercetași. Nu s-a înrolat ca ar fi vrut, a făcut-o pentru că o fost musai, zicea el. „O fo’ musai ca de voie bună”, povestea el, râzând, copiilor. A ajuns taman la Cotul Donului, cu Armata a 3-a română comandată de generalul Petre Dumitrescu. A căzut prizonier la ruși. Șapte ani a stat într-un lagăr rusesc de pe lângă Volgograd. Acasă, în sat, după ce s-a sfârșit războiul, s-a dus vestea că e mort. Ai lui i-au făcut slujbă de înmormântare la biserică și părăstasuri. Singurul lor fecior. Într-o zi târzie de toamnă, s-au trezit cu el în curtea casei. Umblase pe jos sute de kilometri. O arătare schiloadă, osoasă, palidă, tras la față, cu ochii înfundați în orbite. Nu l-au recunoscut, mamă-sa, Marița, a strigat la el ca la un câine vagabond să iese afară din curte, iar el, s-a pus jos, în fund, și a început să plângă. Plângea ca un copil, cu sughițuri. Plângea și dădea cu pumnii în pământ. Avea părul lung, năclăt, încâlcit și soios, o barbă imensă care-i acoperea fața, era murdar, desculț, plin de păduchi și mirosea a grajd. Mamă-sa la recunoscut după cum plângea. După hohote l-a recunoscut. S-a așezat lângă el și a început și ea să bocească. S-a strâns lume în curte, ca la mort. Plângeau toate muierile adunate acolo, iar unii oameni ziceau că e minune de la Dumnezeu, că s-a întors feciorul ăla a lui Mătrăgună din morți. A înviat ca Isus, ziceau ei. Au încălzit un cazan mare cu apă, l-au luat, l-au spălat, l-au tuns și bărbierit, iar hainele de pe el le-au ars, acolo, in mijlocul curții… De atunci, Nea Ion, când apucă la băutură, e om rău. „Își chierde mințile”, așa zice Zamfira, muiere-sa. Odată, în război, în timpul unui asalt, a trebuit să se ascundă într-o groapă mare de obuz. Fundul gropii era plin cu apă, stătea ghemuit in apă, să nu fie dibuit de soldații ruși. La un moment dat un soldat rus, împușcat în cap a căzut în groapă lângă el. Fața îi era desfigurată. Corpul încă îi era cuprins de spasme. Au trecut câteva minute până ce spasmele au încetat și rusul a murit de tot. Toată noaptea a tremurat și a dârdâit de frică să nu cumva să atingă cadavrul soldatului, că e semn rău. Uneori își amintea de lagăr și de ce a pățât acolo. Îl loveau tare cu bastoanele în cap. Îi scoteau dezbrăcați, iarna, afară-n curte, pe un ger cumplit și îi puneau să alerge-n cerc. Noroc că era tânăr și rezistent și nu a făcut vreo boală de plămâni acolo. „I se urcă beutura la cap”, le povestea în surdină, Zamfira, copiilor. „Ghisează noaptea soldatul ăla mort că vine la el, că vrea să-l omoare. Și zâce că-l doare rău capu. Foarte tare-l doare. Și atunci el tăt mai bea, ca să nu-l mai doară”, continuă, cu tristețe, femeia.

      Aneta era fata lui tata. Prima născută de stirpe feminină. Pe ea o ținea Nea Ion pe genunchi, și o alinta „prințesa mea”, iarna, dinaintea sobei, la căldura molcomă a focului, la osteneala tot mai grea a omului care adormea cu capul căzându-i în piept, cu răsuflarea tot mai grea, șuierată, horcăită din adâncul pieptului... „Tu mică, ui la el!” rostea Aneta, speriată către mamă-sa, văzându-și tatăl adormit. „Lasă-l, draga mamii”, răspundea femeia, „e ostenit rău tatăl ăsta al vost... E tare ostenit omul meu

       Într-o iarnă cruntă, Nea Ion a lui Mătrăgună căzu de tot la pat. Făcu o aprindere de plămâni urâtă și se curăță în trei zile. Au vrut să-l ducă la oraș, la spital, dar Nea Ion n-a vrut. „Io vreu să mor acasă-n patu meu, zicea el. A simțit că i-a sosit ceasul cel de pe urmă. Aurel, ficiorul ăl mare a tot insistat: „Hai mă ticule, să te pui în căruță, să te duc la tren. Hai mă ticule...” Bătrânul dădea din cap că nu, nu vrea, că lui i-a venit sorocul, că el vrea să se ducă repede, nu să chinuie pe un pat de spital. Și se duse repede. Atât de repede încât Aneta nu apucă să-i spună cât de mult a crescut ea, prințesa lui. Avea 16 ani împliniți deja. Aurel tocmai ce se însurase, în anul ăla, cu o fată cumsecade din satul vecin și se duse să-și facă rostul lui în lume. 

          Zamfira, văduva, și-a plâns ea ce și-a plâns bărbatul, dar s-a resemnat într-un târziu. Era muiere tânără și aprigă, așa ziceau oamenii de prin sat. Chiar dacă a născut opt copii. Trebuia să vadă în continuare de gospodărie și de copii. Avea o pensie amărâtă de văduvă după defunctul Nea Ion, dar banii ăia nu le ajungeau sub nici o formă. Traian, cel de-al doilea fecior era dus cătană, în armată, departe, taman în celălalt capăt de țară.

        Era greu cu școala. Greu de tot. Aurel, feciorul cel mare, a făcut doar opt clase, patru clase la școala din sat și celelalte patru în oraș. Orașul era la șapte kilometri de sat. Nea Ion, tat-su, mergea cu bicicleta, la gară, la serviciu, atunci când lucra. După ce s-a pensionat, la 55 ani, bicicleta o folosea Aurel. Era veche bicicleta, dar n-avea ce face. I-a tot zis lui taică-său să cumpere măcar o bicicletă nouă, pentru el și pentru Traian. S-o folosească cu schimbul când merg la școală, la oraș, dar Nea Ion ridica din umeri. Că n-are bani, că abia ajung banii, ce bicicletă nouă le trebuie lor? S-o folosească pe aia veche până se strică de tot... De cele multe ori se duceau la școală pe jos, el cu încă câțiva copii din sat. Vara le era ușor. Era răcoare dimineața. Se adunau devreme, pe la orele șase jumate, în fața bisericii și porneau fericiți și gălăgioși. Cântau, fluierau, râdeau, le trecea timpul ușor. În două ore erau deja în curtea școlii. Trăienuț, celălalt frate, abia reușea să se târâîe după fratele cel mare. Era mai bolnăvicios de felul lui, mai plăpând, iar Aurel, de multe ori, își lăsa fratele mai mic să se suie pe bicicletă, iar el venea alene, pe jos, fluierând. Iarna le era cel mai greu. Plecau noaptea, pe întuneric, pe un ger cumplit, de multe ori. Unii mai norocoși mergeau cu cei mari cu căruțele, la târg, și mai prindeau câte un loc în vreuna. Aveau la ei lămpașe cu petrol, ca să-și lumineze drumul, chiar dacă-l cunoșteau ca-n palmă. Bătrânii ziceau că umblă haitele de lupi flămânzi în diminețile cele mai geroase. Dar lor nu le era frică. Erau tineri, și se aveau unii pe alții. Ce-i drept, drumul era destul de întins, cu puține suișuri și coborâșuri. Primăvara oamenii din sat semănau porumb pe o parte a drumului, iar pe cealaltă parte orzoaică sau grâu. Toamna, când începea școala era cel mai frumos. La întoarcerea în sat se mai opreau în lanul de porumb să fure știuleți. „Merem la furat de cucuruz”, zicea Aurel, vesel nevoie mare. Se opreau apoi pe un capăt de hotar, făceau un foc și coceau porumbul. Le plăcea la nebunie, așa, copt, pe spuza jarului. Oamenii din sat știau că ei fură porumb, dar închideau ochii. Nimeni nu se supăra pentru câțiva știuleți lipsă.

         Era o veselie mare, toamna, la începerea școlii. Aneta și Petrică începeau clasa întâi, la școala din sat. Nea Ion, Dumnezeu să-l ierte, râdea de sărmana muiere, de Zamfira, cum pregătea copiii de cu seară înainte. Le făcea baie, îi spăla pe cap cu petrol, ca să moară păduchii, zicea femeia. „Tu, muiere”, râdea de se prăpădea Nea Ion, „cum să speli copii pe cap cu gaz?” Zamfira nu-l băga în seamă și continua să frece sârguincioasă capetele celor doi copii cu lichidul gălbui, iar copiii urlau că-i ustură și că-i arde pielea capului. Amândoi, dezbrăcați la pielea goală, în cazanul ăl mare, de rufe, plin cu apă fiartă. Mama îi săpunea bine, să se curățe și de păcate, zicea ea. Că așa a zis și părintele Rodion la sfânta biserică, că apa și săpunul curăță păcatele și-l ține departe pe Necuratu’ de om… A doua zi Zamfira trimitea copiii la școală, mândră nevoie mare. Ar fi vrut să meargă și ea cu ei, să fie acolo, să-i vadă, dar n-o lăsa Nea Ion. „Un’ să mei, tu, muiere?”, o certa el. „Și cu ăilanț copii ce te faci? Îi cări după tine prin sat? Să te râdă lumea?” Femeia tăcea, atunci, blândă și supusă, iar bărbatul se ducea-n treburile lui. Tare s-ar mai fi dus, Zamfira! Cu fetițele, gemenele, după ea, s-o țină de fuste, și cu pruncu ăl mic, cu Vasilică-n brațe…

      Pe Petre și pe Aneta i-au dat împreună la școală, chiar dacă fata era cu un an mai mică. Că așa a zis și învățătoarea, doamna Luiza. Să-i dea împreună, că le e mai ușor. Chiar și preotul, părintele Rodion, i-a zis femeii, lui Zamfira, că așa vrea și bunul Dumnezeu. Iar Zamfira era o femeie cucernică și nu ieșea din cuvântul preotului. Pe Nenea Ion greu îl duceai la sfânta  biserică, la liturghie. Foarte greu. Mergea doar de Paște, la Înviere și de Crăciun. Foarte rar la vreo altă sărbătoare. Zicea că el „l-o chierdut de tăt pe Dumniezo acolo, în lagăr”… Degeaba încerca Zamfira să-i spună că pe el Dumnezeu l-a salvat și l-a adus acasă, că omul nu stătea să asculte. Părintele Rodion a încercat de nenumărate ori să-l aducă pe Nea Ion pe calea cea dreaptă, dar el refuza, de fiecare dată. „Apăi, dom’ părinte”, zicea el, „dac-ai și fost și dumitale colo-n lagăr cu mine, îl chierdeai de mult pe Dumniezo. Dumniezo n-ar și-ngăduit să să-ntâmple așe ceva pe lumea aiasta...” Părintele-l lăsa pe om cu durerea lui, și își vedea de treburile sale.  

         Copiilor le plăcea la școala din sat. Le plăcea mult. Nu erau mulți, erau cam douăzeci, amestecați. De la clasa întâia până la clasa a patra, la grămadă, într-o singură sală de clasă. Învățătoarea, doamna Luiza era singura învățătoare din școală. Se ocupa de grupele de copii în parte. Cei din clasa întâi erau în primele bănci, iar ceilalți în băncile următoare. Le dădea teme la fiecare, pe rând. Când făcea o lecție nouă cu cei din clasa a doua, celorlalți le dădea de citit sau de făcut câte un exercițiu sau o compunere. Locuia în satul vecin, venea zilnic la școală pe o bicicletă nouă, mai modernă. Copiii se minunau de bicicletă, ziceau că e cea mai frumoasă bicicletă din sat, că nimeni nu are așa ceva. La școală mai era o secretară, o femeie tânără din sat și pe Nenea Iorgu, care făcea orice de trebuință. Se pricepea la toate, Nenea Iorgu, repara băncile, cosea iarba din curte, iarna aducea lemne pentru soba din sala de clasă. Nenea Iorgu era tare iubit de copii. Se urca în podul școlii să le aducă pui de turturică, să-i vadă. Băga puii grijuliu în pălăria de paie și cobora încetișor pe scară. Copiii îl așteptau nerăbdători jos, pe hol, lângă piciorul scării. Scotea câte un pui speriat din pălărie și îl arăta copiiilor, să-l mângâie pe cap, ușor. Apoi se urca iarăși în pod, să pună puii înapoi în cuibul lor. 

      Aneta era premiantă, cu coroniță. Doamna Luiza, învățătoarea, era foarte mândră de ea, o dădea exemplu în clasă, la ceilalți copii. Îi plăcea mult să citească lui Aneta. Se tot ruga de Nea Ion să-i aducă de la oraș cărți, dar Nea Ion zicea că n-are timp să meargă-n centrul orașului, la librărie, să-i cumpere cărți, că, cărțile numa bătaie de cap îți dau. Iar ea, Aneta, să facă acolo, opt clase, „să nu șie bâtă de proastă cân s-o mărita, că ăl de-o hi s-o ieie de muiere să n-o batjocorească și s-o țâie cu cinste cum am țânut-o și io pe mumă-ta...”  Noroc cu doamna Luiza, care-i dădea cărți cu împrumut să le citească.  Alea din biblioteca școlii erau foarte puține, erau vechi, rupte, cu pagini lipsă și trecute prin multe mâini. Îi aducea cărți de acasă, învățătoarea. O îndrăgea tare mult. Era singură, doamna Luiza. Locuia doar ea cu mama ei. Soțul i se prăpădise repede, la nici trei ani după măritiș, de o boală urâtă, la plămâni. Nu apucaseră să facă copii...

       Cel mai mult îi plăcea Anetei toamna, când se culegeau viile. Era cea mai frumoasă sărbătoare din sat. Era atât de plină de fericire, de bucurie și de voie bună în zilele alea, de n-o mai recunoșteai. Pământul își fremăta toamna, oamenii se bucurau de dezmățul acestui anotimp, satul devenea el însuși un templu al comuniunii cu natura...                        
         De cu o săptămână înainte, Nea Ion împreună cu Aurel și Trăienuț pregăteau buțile cele mari de lemn. Le umpleau cu apă și le lăsau afară-n soarele toamnei la încheiat, ziceau ei. Să nu curgă, să se umfle lemnul în cercurile de metal, să fie strâns cum trebuie. Uneori mai dădeau cu rășină buțile alea, să fie bine încleiate și bune de folosință. Urmau la rând ciuberele, și butoaiele cele mari. Spălau bine butoaiele pe interior, cu apă clocotită, prima dată și dup-aia cu apă rece. Le lăsau, apoi, câteva zile, pline cu apă, să le încerce, să nu curgă, să nu dea pe dinafară. Urmau să bage mustul în ele, și trebuiau să fie bune de folosință. Iar la final, pregăteau șaităul. Teascul de stors strugurii. Trebuiau să-l spele bine, să nu fie urme de rugină, să-l frece cu peria de sârmă și să șmirgheluiască bucățile mari de lemn care presau strugurii în interiorul lui. Ca să fie netede, fără asperități. „Să nu zgârie struguru’. Că struguru’ are suflet și inimă, și nu trăbă să ne batem joc de el”, obișnuia să zică, cu patimă, Nea Ion. Munca era destul de grea, iar Nea Ion își cam pierdea răbdarea, și își ieșea repede din fire, iar Aurel îl lua blând de după umeri: „Lasă mă ticule, că fac io și cu Trăienuț. Meri dumitale de te hodine, stai oleacă și trage-ți sufletu’ ”… Urma, la rând, carul. Roțile carului să nu scârțâie, să fie unse bine cu păcură, iar cercurile de metal în care erau prinse să fie bine strânse, să nu joace în mers, și să nu se desfacă. Drumul era destul de anevoios, la urcare, viile erau toate situate pe un deal mare, deasupra satului. Când ploua mult, se făcea noroi, iar roțile carului se împotmoleau de multe ori, și trebuiau să împingă toți carul de la spate, să-l urnească. „Bat-o Dumniezo de ploaie și de chină!”, suduia bărbatul, iar femeia căuta să-l domolească cu vocea ei blândă: „Lasă, mă omule, că ploaia-i sfântă de la   Domnu' Isus, nu te mai mânia atâta...”
         Nea Ion se ducea de cu o seară înainte la colectivul sătesc, să împrumute o pereche de boi. Întotdeauna îi plăcea să ia cei mai mari și mai frumoși boi. Pe atunci colectivizarea era deja în floare, oamenii nu aveau voie să țină prin bătătură mai mult de o vacă de lapte, iar boii sau taurii erau predați Colectivului sătesc. De obicei existau doi sau trei tauri buni, ținuți doar pentru montă și prăsilă, iar restul erau castrați și puși la jug. Iambor și Bodor, așa-i plăcea lui Nea Ion a lui Mătrăgună să-și numească boii. Îi erau dragi boii, tare dragi. Îi plăcea să vină agale, acasă, pe lângă ei, după ce-i lua de la Colectiv, și să-i mâne, ușor, cu corbaciul. Un bici, cu mâner de lemn, făcut din funii subțiri, împletite atent, lucrat doar de dumnealui, de Nea Ion. Ca să nu rănească animalul. Că animalul e mai bun ca omul, că are suflet mai mare, zicea întotdeauna dumnealui. Când ajungea cu ei acasă-n bătătură, îi băga-n grajd și le pregătea lucernă pusă la uscat din vară și fân aromat. Erau ca și copiii lui, îi plăcea să-i mângâie cu palmele pe spinare, să le pieptene vârful cozilor, și să le curețe de ciulini și de scaieți. Le dădea să mănânce din mână știuleți de porumb, cucuruze, cum le zicea el. Și boii fornăiau de plăcere, și Nea Ion era fericit, și îi mângîia pe cap și le zicea „copiii mei”, și avea ochii umezi, și se bucura că nu-l vede nimeni cum lăcrimează… Se închidea cu ei în grajd, iar Zamfira, femeia căuta prin bătătură după el, iar Trăienuț o oprea și o liniștea: „Ticu-i în grajd, cu boii, lasă-l, tu mică, c-o vini el când le-o găta ce are de povestit...”         
      Femeile pregăteau de cu o zi înainte mâncarea și coceau pâine în cuptorul cu lemne. Făceau rar pâine. Grâul era al statului, zicea Nea Ion, cu ciudă. Aveau puțină făină de grâu. „Pita e mâncare de domni”, obișnuia să zică el. „Io am crescut de mic copchil cu mămăligă, șî ui că      n-am murit”, continua bătrânul. Fiindcă erau mulți, aveau dreptul la două pâini odată de la magazinul sătesc. Cooperativa de Consum, sau bolta, cum îi ziceau oamenii din sat. Pâinea era raționalizată. Magazinul era aprovizionat cu pâine, adusă de la oraș, doar de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta. Când sosea IMS-ul răblăgit care căra lăzile cu pâine, și aproviziona magazinul din sat, copiii satului îl vedeau și-i auzeau pârâitul de departe și începeau să alerge voioși prin sat: „vineee mașina cu pităăăă, vineeee mașina cu pităăăă!” Cum îi auzeau pe copii, muierile lăsau orice treabă de prin gospodărie și se pregăteau să meargă spre boltă, să stea la rând la pâine. Cele care ajungeau primele o ajutau pe gestionara magazinului la descărcat lăzile de pâine, știind că vor cumpăra pâinea fără să mai stea dup-aia la coadă.
       Mâncarea era bună și multă, zicea Aneta. Că erau mulți și ei. Nea Ion tăia o oaie întotdeauna, de culesul viilor. Oaia cea mai chilavă și mai bătrână, și care nu mai dădea lapte.  Că nimic nu-i mai bun, după cules, decăt zama de curechi cu carne și seu de oaie și cu mămăligă aburindă, și tocană de oaie cu grumbene și cu castraveți înăcriți, cum îi plăceau lui Nea Ion. Și o vadră mare de vin de anul trecut, păstrat într-un ultim butoiaș, special pentru această ocazie.
      Traista cu merindele de dimineață o pregătea Zamfira. Era prima care se trezea, înainte de răsăritul soarelui. Întotdeauna viile se culegeau sîmbăta și duminica, cu dezlegare de la popă, de la Părintele Rodion, care nu mai ținea liturghia în acea duminică. Că-i o zi aleasă de la Dumnezeu, le zicea el oamenilor, ziua recoltei, ziua vinului. Ziua stabilită pentru cules o stabileau la biserică, la sfârșitul liturghiei de duminică, după ce cădeau de acord între ei bărbații satului. Ca să culeagă toți odată, să se bage toți în vie, că așa-i rânduiala lăsată de la ăi bătrâni și de la bunul Dumniezo. Nu să se trezească dup-aia, nuștiucare, că el n-a cules, că n-a putut, că n-a fost acasă sau n-a fost pregătit. 
       Îi plăcea mult vinul, părintelui. După cules, obișnuia să viziteze fiecare casă, să binecuvinteze recolta, și să plece cu o damigeană de must de la fiecare gospodărie. Strângea un butoi, două, părintele Rodion. Că-i dar de la oamenii din sat și de la bunul Dumnezeu, zicea el.
        Culesul începea sâmbăta dimineața devreme, iar cei ce nu isprăveau de cules, continuau și duminica. Zamfira pregătea pâinea coaptă-n țest, brânză de oaie frământată, ceapă, roșii, ardei și câte o bucată de carne de oaie rece, prăjită-n seu, ca să prinză putere copiii, zicea ea. Dup-aia se trezea Nea Ion. Se urnea greu, tușind și horcăind. Lua o gură de țuică dintr-un clondir numai al lui, pe care-l avea de la tătâne-său. De pe vremea războiului cel mare, zicea ăla bătrân. Când regele Ferdinand a mers pe front și dup-aia le-a dat pământ țăranilor. Un clondir din tablă zincată, de aproape un litru, astupat cu un dop făcut dintr-un cocean de cucuruz. Numa' bun de păstrat jinarsul în el, se lăuda de multe ori Nea Ion, arătându-l vreunui om din sat. Zamfira îl auzea cum tușește, dar îl lăsa în pace. Știa că omul ei e prea încăpățânat ca să accepte să meargă la doctor să se caute. Zicea că gura aia de țuică de dimineața e medicamentul lui, dar el vorbea vrute și nevrute și era morocănos și bombănea, și se ducea în grajd la copii lui Iambor și Bodor, să-i pregătească, să-i adape și să le mai dea un braț de lucernă. Apoi femeia trezea copiii.           Pe rând. Pe Aurel și pe Trăienuț, care dormeau amândoi în același pat. Aurel sărea imediat jos din pat, iar frate-său mai ofta și se răsucea-n așternut de două ori până ce trăgea mumă-sa de el, cu o voce blândă: „Hai mă, Trăienuțe, hai mă, scoală, mă, că, ui, răsaie soarele, mă, și noi încă  n-am plecat! Hai jos, dragu’ mamii…” Aurel se îmbrăca în grabă și ieșea în curte la ligheanul cu apă rece să se spele. Aneta dormea în altă odaie cu cele două gemene Aurica și Adelina într-un pat, iar într-un alt pat, mai mic, dormeau Petrică și mezinul, Vasilică. Aneta o auzea pe mamă-sa cum trăgea de frate-su cel mare să-l scoale, și se dădea jos din pat, și fugea desculță-n cealaltă odaie. Începea ziua ei pe care o aștepta tot anul. Își punea repede un cojocel în spate și țâșnea afară-n răcoarea dimineții de toamnă. Se oprea abia în fundul curții, la intrarea în grajd. Știa că Nea Ion e acolo, cu copiii lui, boii. Intra tiptil, se strecura până-n spatele lui Nea Ion care ședea gânditor pe o laviță, și i se cățăra omului în spate. „Io-te la ea! Ieduța lui tata!”, exclama taică-său, zâmbind. Se ridica alene în picioare, și cu copila-n cârcă țopăia bucuros prin grajd, iar copila chiuia de fericire... Era lumea lor, doar ei doi, și boii, și caii, și oile care dormitau cuminți afară-n staul, și soarele care începea să răsară și satul care se trezea încetișor la viață...

         Se urniră, într-un târziu. Carul cu cei doi boi, și familia, întreagă, pe deal, la culesul viilor. Nea Ion ședea în față, pe capra carului, mânându-și grijuliu boii, cu Aurel lângă el, iar în car ședeau Zamfira cu copiii. Cel mic, Vasilică, încă dormea, în brațele maică-sii, iar Aneta era în picioare, fericită și îl ținea pe tătâne-su de după grumaz, cu mâinile ei micuțe și reci...

      Nea Ion scoase ușor cuiele de metal de la jug ca să elibereze boii, să pască în liniște, pe lângă car, și le puse un balot cu lucernă uscată, și un ciubăr mic plin cu apă. Apoi intră și el în vie. Zamfira a așternut, la repezeală, niște repedeie pe jos, ca să aibe pe ce să se așeze, și, împreună cu Aneta, goliră traistele în care aveau mâncarea. „Treaba bună și oablă nu să face pe burta goală”, obișnuia să zică dumnealui, Nea Ion a lui Mătrăgună. Mâncară în liniște, fiecare cu gândurile în altă parte. Femeia îl hrănea încetișor pe mezinul, pe Vasilică, iar Aneta și Petrișor mâncau alene unul lângă celălalt. Gemenele, Aurica și Adelina au ciugulit puțin și s-au așezat spate-n spate să se încălzească. Soarele de octombrie se lăsa încă așteptat. Aurel mesteca grăbit, cum făcea de obicei, iar Trăienuț se uita în zare, pierdut, înfrigurat, așteptând și el să apară soarele. Doar Nea Ion se plimba printre vițe, luând în mână câte un ciorchine mare, cântărindu-l, și mormăind ceva neinteligibil, revenea la locul unde erau ceilalți, lua un colț de pâine, o bucățică de brânză, una de ceapă și se pierdea printre vițele de vie. Își iubea aprig pământul, Nea Ion. Vița de vie era pusă de dumnealui. În fiecare an planta cam zece, cincisprezece butași. Via era pe pari de lemn, și nu pe șpaliere de beton, cum văzuse el în alte părți. Că vița are viața ei, trebuie să respire, să trăiască, să se cațere pe parul de lemn, să dea strugurele bun, dulce și zemos. 

     După ce teminară de mâncat, Zamfira și Aneta adunară ce a mai rămas, iar omul, răsărit parcă de nicăieri, dintre vițe, dădu startul: „No, gata! Haidaț să-ncepem odată, că ne prinde aniaza tăt aicea!” Își luară fiecare câte o găleată mare, de tablă, câte un cuțitaș și începură să culeagă. S-au făcut mulți struguri anul ăla, a fost un an ploios în primăvară și unul fierbinte în vară. Nea Ion avea multe soiuri de struguri. Cel mai mult îi plăceau strugurii de busuioacă, cum le zicea el. Erau cei mai dulci și mai aromați. Îi punea deoparte, într-o coșarcă ce a adus-o pentru așa ceva. „Strugurii ăștia se mâncă, nu se bagă la jin”, zicea dumnealui. Se ducea înainte, printre rânduri, printre vițe, să adune strugurii cei mai frumoși și mai buni, să-i aibe de mâncare. Așa era tradiția, în fiecare an, păstrată din bătrîni. Busuioacă, izabelă, neuburger, pe toți îi punea în coșarcă. Avea și câteva vițe de țâța caprii, de care era tare mândru. Crescute și îngrijite de dumnealui. Îi plăcea tare mult în vie lui Nea Ion. Zicea că e doar el cu jia lui, acolo. În liniștea pământului moștenit de la ăi bătrâni. Ceilalți culegeau zgomotoși, fiecare în găleata lui, sporovăind unul cu altul, râzând, cântând, dar Nea Ion nu-i auzea. El auzea doar strugurii cum îi mulțumesc că au crescut mari și zemoși, și avea inima plină de o bucurie cum numai el o simțea...

       Fiecare găleată umplută o goleau într-un ciubăr rotund, cu fundul plat. Ciubărul avea două urechi de lemn, găurite, fiecare, așezate simetric una de alta. Prin cele două urechi se introducea un cui de lemn, cum îi zicea Nea Ion a lui Mătrăgună. Ascuțit la ambele capete. Fiecare capăt al cuiului era introdus perpendicular într-o rudă groasă, tot de lemn, găurită și ea tot la mijloc, care acționa ca o pârghie. Ca o osie. Când era plin ciubărul, Aneta, plină de bucurie striga către taică-său: „Hai mă ticule, ca iar s-o umplut ciubăru’! Hai odată! Pe une' tăt umbli?”  Nea Ion apărea, într-un târziu, și se înhăma la un capăt al ciubărului plin, apucând cu fiecare mână câte o rudă. La celălalt capăt venea Aurel. Ridicau grijulii ciubărul plin, și porneau încetișor spre ieșire, pe cărările înguste, printre vițele de vie. Odată ajunși la locul unde îi aștepta carul și cei doi boi, Nea Ion se suia pe oiștea carului, și pregătea moara. Moara era dispozitivul care zdrobea strugurii, care-i măcina, înainte să ajungă-n teasc. Era așezata, sus, peste una dintre cele trei buți mari din car. Aurel umplea căte o găleată cu struguri din ciubăr, îi dădea găleata tatălui său, iar acesta o golea încetișor în cuva morii. Când cuva era plină, Nea Ion învârtea de manivela care acționa cele două roti dințate din interiorul dispozitivului. Acestea se învârteau în sens contrar și striveau de tot ciorchinele de strugure. Zeama, adică mustul, cădea in butea cea mare, împreună cu coaja strugurelui și cotreanjul. Aurel se apleca, plin de bucurie, peste marginea buții, să-și umple cana cu must proaspăt, iar batrânul striga la el: „No nu be așe mult, mă copchile, că ț-o mere burta șî dup-aia te-oi vedea io!”  După ce se golea ciubărul, cei doi se întorceau la locul culesului, unde restul familiei îi așteptau deja cu gălețile pline. După ce terminau de cules în acel loc, Nea Ion inspecta atent fiecare viță, să nu fi rămas vreun ciorchine necules, și să nu fie boabe căzute pe jos. Dacă le găsea, le culegea atent, boabă cu boabă, că-i dar de la Dumnezeu, zicea dumnealui și-i mare păcat să rămână căzut pe jos, în țărână. Zamfira cu Aneta și cu Petrică culegeau gutui galbene și mari dintr-un gutui bătrân plantat de Nea Ion când era flăcău, iar Petrișor, Aurel și gemenele băteau nuci, cu un par lung, din nucul cel mare de la intrarea din vie. Aurel, mai sprinten s-a suit în nuc, ca să poată să bată și nucile de sus, din vârf, iar ceilalți le adunau veseli de pe jos. Nea Ion surâdea, mai lua câte o gură de țuică din plosca ce o ținea la brâu, și striga către vecinul Iorgu, care era și el la cules cu familia: „Faini struguri anu ăsta, bă Iorgule!” Iar Iorgu se oprea din cules și venea lângă Nea Ion, și lua și el o gură de tărie, și rostea: „Da, bă, Mătrăgună, faini șî mulți. O dat Dumniezo an mănos!”  „Apăi io am gătat de cules acilea, bă Iorgule. Iacă-tă-i aniaza, merem la jia ailaltă, s-o gătăm și pe aia..." „Dumniezo v-ajute, Nea Ioane!", răspundea Iorgu, și mai lua o gură de jinars din plosca lui Nea Ion. 

       Apoi, încetul cu încetul se urneau, se adunau și plecau spre „jia aia de jos, de din vale”, cum îi zicea Zamfira, părții sale de vie dată ca zestre de părinții ei când s-a măritat cu Nea Ion. Duceau ciubărul cu struguri la car, împreună cu restul bagajelor. Nea Ion înhăma boii la car, și porneau încet spre cealaltă vie care trebuia culeasă.

      Ajunși acolo, și fiind ora prânzului, au mâncat de prânz ce a mai rămas din mâncarea de dimineață și s-au apucat de cules. Când mai aveau puțin pâna la terminarea culesului, Zamfira, Aneta și gemenele, plecară grăbite spre casă, să pregătească masa. Să pună de mămăligă, să înfierbânte zama de curechi și tocana de oaie. Că vin bărbații flămânzi de la cules, și mai au treabă multă dup-aia. Trebuiau să dea strugurii prin șaitău, și, mai mult ca sigur că o să-i prindă noaptea lucrând.

     Carul cu boii intră greoi în curte, cu Nea Ion mergând agale pe lângă ei, iar feciorii, Aurel, Traian și Petre venind mai la urmă. Boii suflau greu, cele trei buți din car erau pline, iar Nea Ion îi lovea ușor cu palma pe gât, pe fiecare. Îi eliberă repede din jug și îi duse-n grajd, unde le puse un braț mare de fân și le umplu căldarea cu apă. Curând intrară în curte și cei trei flăcăi.          „No haidaț să mâncaț”, strigă Zamfira la ei. „Că să răcește mămăliga șî zama!”. Se așezară toți la masă, în bucătăria de vară, cu Nea Ion așezat în capul mesei. Aneta zâmbea fericită, și îi umplea tatălui său strachina cea mare și adâncă cu ciorba fierbinte, iar Zamfira le punea să mănânce băieților. Nea Ion îl trimise pe Trăienuț să aducă din beci o cantă mare cu vin roșu, de anul trecut. Și le turnă și băieților câte un pahar, și lui Zamfira și lui Aneta îi dădu să soarbă o înghițitură din paharul lui, și femeia zise tatăl nost’ și începură să mănânce în tihnă, cu toții...

 

Vizualizări: 27

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Proza... sau nu știu ce e, deoarece ni s-a prezentat fragmente, tu zici că e roman, scrisă într-un limbaj popular absolut, reprezintă mai mult o documentare, din punctul meu de vedere. Acțiunile sunt prezentate așa cum și le amintește autorul, amestecat, fără un timp cursiv, și, nici spațiul nu se prezintă. Doar putem intui, după expresii, că acțiunea se desfășoară undeva prin Ardeal.
Satul. Satul cu preocupările lui obișnuite, de zi cu zi. Până în prezent. Întâmplări comune, cu personaje comune, cărora li se prezintă caracterul sau îl putem ghici după povestiri.
M-a uimit cât de important era culesul strugurilor, fiindu-i dedicat aproape jumătate din fragment. Chiar și preotul îngăduie unele abateri, pentru el. Când te gândești că din struguri nu se făcea decât vin... consumat în gospodărie.
Literar și tehnic proza este de factură modestă. Sunt multe erori. Am cules câteva, deși știu că proza este pe hârtie, tipărită:
Înăltuță, pirpirie, frumușică. - nu se poate: ori înlătuță ori pirpirie. E o contradicție perfectă.
copilul ăsta, și l-a învățat, - eronat pusă virgula înaintea lui și. Sunt numeroase astfel de cazuri.
năclăt, - năclăit, este cuvântul corect.
al doilea fecior era dus cătană, în armată, - cătană, numai în armată putea fi dus. Pleonasm.
el cu încă câțiva copii, - cacofonie și nu e singura.
rți, că, cărțile numa bătaie - la fel cacofonie grosolană. Virgula putea fi înlocuită cu, deoarece.
Dar am citit cu plăcere,
Sofi

Mulțumesc mult pentru feedback!
Vă recomand cu drag întregul roman!
Vă rog să-mi scrieți adresa dumneavoastră ca să vă trimit un exemplar din romanul ,,Aneta". Cu prețuire din partea mea.
Vă mulțumesc!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
cu 15 minute în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Perenitate a lui Mariana Suciu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Inimi ruginii a lui Mariana Suciu
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a utilizatorului gabriel cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Ex nihilo (revizuită) a lui Reus
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 4 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vreau să-nmugurească cerul a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Rana pocăinţei a lui Gheorghe
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Pe o frunză de cactus a lui MARIA VASILESCU
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Ex nihilo (revizuită) a lui Reus
cu 12 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ex nihilo (revizuită) a utilizatorului Reus
cu 14 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inter-dicție lirică a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Inter-dicție lirică a lui Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a utilizatorului gabriel cristea
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a lui gabriel cristea
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog respirări a lui Dinca Valerian
cu 23 ore în urmă
Utilizatorului Marginean Liliana îi place postarea pe blog Peste sate a lui gabriel cristea
ieri
Lui Marginean Liliana i-a plăcut discuţia Drumul umbrelor a lui Grig Salvan
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor