II.   . Eu cu mine, prin voi

 

Florin ajunsese în țară. Avea ultima înfățișare la proces. Corina ar fi vrut să împartă bucuria evenimentului lansării cărții cu el. Viața nu era de aceeași părere. Fiecare, în colțul lui de lume, gândea pașii celuilalt. Astăzi îl va ține pe Andrei în brațe. Va fi fericit alături de el.

– Te vei întoarce în familie dacă îți cere copilul? îl întreba Corina cu două zile înainte.

– De ce întrebi asta? Chiar nu m-am gândit. Este o situație dificilă. Îți imaginezi că mi-aș dori să-mi sărut copilul înainte de culcare! Dar lucrurile sunt mult mai complicate. Nu ține numai de mine reunificarea familiei. Dumnezeu știe ce vom mai avea de făcut! Maturii pot trăi și singuri, doar cu experiențele lor. Pruncul este un dar de preț, este responsabilitatea cuplului până la maturitate.

– Așa este! Mulți copii și-au ratat startul din cauza îngustimii părinților. Nu oricine este pregătit pentru misiunea asta.

- Ea are deja un iubit, șopti el. Mi-a spus Andrei când am venit la înfățișarea trecută.

Corina simțea o tristețe în vocea lui. Să nu fie bulversat după o conviețuire de treisprezece ani? Prima iubire nu se uită niciodată. El deschisese ochii pe ea. Nu avea cum să îi ignore existența. Florin și Irina au fost prieteni de copii. Au avut apartamentele față în față, într-un bloc comunist a cărui sonorizare era perfectă. Știau tot unul despre celălalt. Când sufereau, când se bucurau. La joacă erau împreună, la școală împreună. Liceul și facultățile, separate, dar timpul liber, comun. De la douăzeci de ani au trăit în același apartament.  La douăzeci și unu a apărut băiatul. Vârtejul locului de muncă i-a distrus familia. El venea seara târziu, pentru că așa îi era programul. Ea era mai mult singură acasă. Viața lor împreună, unde era? Un lung turnir de așteptări, de dorințe neelucidate, de frustrări duse la paroxism. Copilul nu era doar al ei. Ca să îl simtă pe Florin părinte doar de weekend, nu îi convenea. El nu se simțea cu nimic vinovat. Pentru ei se zbătea. Nu avea ce face. Cu penuria asta de joburi unde putea să se ducă? Doar peste graniță. Dacă va lucra în străinătate tot singură ar fi rămas. A stat mult și a gândit soluția. Era una. Să se lase în voia destinului.

Într-o seară, când venea de la serviciu, a găsit în cutia poștală un plic. I se cerea să se prezinte la Tribunal, pentru că i s-a intentat acțiunea de divorț. A intrat în casă. Irina și Andrei nu mai erau. La telefon a primit informația că se vor întoarce  numai dacă va părăsi el domiciliul. Florin a mai rămas ceva timp în apartamentul lor, momente în care a căutat o portiță de a pleca dincolo de graniță. Când a găsit-o nu a mai stat pe gânduri. De acum lăsa soarta să îi scrie povestea. Era atât de trist, încât nu îi trebuia nimic pentru viitor. I se părea  suficient un salariu minim ca să supraviețuiască. La ce îl ajutase că a muncit robește pentru femeia vieții lui? Pentru mlădița care se înălța din rodul lui? El era condamnat să trăiască singur.

Laptopul a rămas unicul lui prieten. El îi umplea puținul timp liber. La noul lui loc de muncă, își petrecea ziua, de dimineața până seara târziu. A lucrat cu devotament. Rezultatele au apărut la un timp de la venirea lui. Într-un an a reușit să adune suficienți bani ca să cumpere  o afacere mică.  Era îndemânatic, era deștept, era vizionar. Câțiva lucrători care i-au rămas alături, l-au ajutat să se dezvolte financiar. Și au fost și ei răsplătiți pe măsură. Cu timpul au fost puși în punctele cheie ale instituției lui.

Astăzi, Corina și Florin se gândeau cum va decurge ziua. Florin se desprinsese sufletește de Irina. Nu se așteptase că îl va alunga cu atâta dispreț. Apăruse Corina. Era dulce, îl susținea în ceea ce făcea, îl iubea, era înțeleaptă, știa că era la fel de ocupată ca el, că nu îi cerea socoteală pentru timpul lui, dar totodată erau împreună. Mai bine zis aveau la cine se gândi.

– Cred că o iubesc, își spunea el la un moment dat. Merită. Tare și-ar fi dorit să o cunoască. Clipa este cel mai mare dușman al omului. Și anii. Corina este minunată dar ce poate face cu o femeie mai bătrână ca el? Ce barieră  între ei doi! Nu și-ar fi dorit-o. Anii se scurg repede. În curând, ea va fi femeia de 50 de ani. Va merge spre anii cărunteții și el? Ce va face el? Nu s-a înțeles cu o femeie de vârsta lui dar cu una cu un deceniu mai mare? Sigur  este ridată, și are suficiente deficiențe care ar trebui să mă facă să o țin departe. Spre ce mă îndrept? A fost suficient imaginarul dintre noi. Trebuie să revin în realitate și să-mi fac un viitor. Ne-am ajutat reciproc. Putem să rămânem prieteni pentru scris. Dar atât. Dacă Irina mă va accepta, mă voi întoarce la ei. De ei îmi este un dor nebun. Dacă nu, îmi voi reface viața cu altcineva tânăr, de care să-mi fie drag. Poate voi mai avea un copil ca să îmi bucure bătrânețea… Corina are o sumedenie de probleme nerezolvate. Mama ei bolnavă, doi copii mari care trebuie îndrumați spre casele lor, boala… Ce caut eu acolo?  Și ea? Doar o poveste…

De data asta, când voi reîncepe să flirtez, trebuie să fiu foarte atent pe cine aduc lângă mine.

Unde o voi cunoaște? se frământa Florin. Probabil, unde am cunoscut-o și pe Corina. Am atâtea prietene în lista de Facebook… Și sunt atâtea site-uri de socializare. De ce mă  neliniștesc? Am să încep să socializez cu cât mai multe femei. De care nu-mi va plăcea, mă voi debarasa. Cea care va corespunde tuturor punctelor mele de vedere, aceea va fi femeia cu care mă voi întâlni.

Procesul a decurs normal.

- Nu s-a mai putut face nimic, îi comunică Florin, Corinei, prin telefon. Am obținut doar  ca, din când în când, să îmi pot lua copilul la mine. Așa că sunt liber. Tu cum te descurci?

Cum să se descurce? gândea ea. Fără el va fi dificil. Vocea lui își schimbase modulațiile. A realizat că  Florin nu mai era aceeași persoană de până acum. Sufletul ei nu putea fi mințit.

Cu toată zarva gândurilor, momentul îi voia împreună. În felul acesta inima lui şi-a lipit urechea de zbuciumul  inimii ei. Voia să o ajute pe Corina să-și învingă tracul înainte de lansarea primului ei volum de poezii.  Clipe de contopire în vis, în vaporii de spaime, în aburul celei mai frumoase părţi din ei doi. Fluturii alergau spasmodic pe clapele clipelor de taină. Era o binecuvântare de sublim şi celest, un văl care proteja creaţia. Ielele deveniseră prinţese asimilate de o dragoste-dorinţă parfumată de metamorfoze.

Imposibilul devenise posibil, trauma se transformase  în tihnă, visul în realitate. Surâsul mângâia ochii trişti ai neparticipării lui fizice. Corina l-ar fi vrut lângă ea. Ar fi dorit să spună tuturor: "El este omul din spatele trăirilor mele! El este visul unei femei cu suflet de copil! El  este  şarpele care s-a încolăcit pe trupul meu şi mi-a pictat pe chip bucuria! El este mărul din care am muşcat în Grădina Edenului ca să îmi satur foamea de necunoscut!"

Au băut împreună din cupa plăcerilor astrale şi valsul îngerilor i-a adormit în curgerea lui. Cuvintele pluteau în sala în care auditoriul era fascinat de mângâierea lor. Timpul nu mai avea formă, nici sens, nici importanţă. Doar ei doi se strecurau printre  mese, ea prezentă fizic, el prezent prin ea, deși se afla la sute de kilometri, aduceau orizontul în braţele cititorului, soarele şi luna se iubeau într-un spaţiu închis, până atunci impersonal, şters.

Trecutul, prezentul şi speranţa conturau acum visul. Vântul schimbărilor cânta pe buzele paharelor în care parfumul fructelor se contopea cu cel al plăcerilor. Umbrele căpătaseră contur, iluzia era vie, circula pe străzile realităţii cu ochii deschişi fără să îi fie teamă că va fi înghiţită de trecut. Viitorul era plămădit în mâinile dibace ale prezentului.

Şi peste tot petale de flori  şi mere coapte, invitaţie la dragoste, la plăceri subtile, la dezmorţirea simţurilor încătuşate de zei în cămările lui Bachus. Spiritele levitau în spaţii excedentare, fără bariere, fără reproşuri, fără contracţii.

Cei doi mutaseră munţii din realitate, în visul lor flămând.

Au aruncat ghemul pe derdelușul scrisului. Nu era o zăpadă proaspătă ci una bătătorită. Greu să lași dâre și cei care vin după tine să nu ți le confunde cu ale celorlalți. Am apucat să mă ridic și să mă țin de un deget al creației, mâine am să-i iau întreaga mână. Nu prea știu cum am să o fac dar voi persevera. Nu este un moft ci o misiune. Mi-o voi asuma. Acum el este lângă mine, mâine se poate întoarce la ale lui. Și-a făcut jocul incipit. Am câștigat amândoi. Fiecare cât a fost dispus să primească.

În viață, urci, cobori, o vrajă între două puncte. În desfrâul drumeţiilor întâlneşti entităţi. Gândeşti să îţi apară, apoi le atragi.  Bune, rele, sunt ziduri de care te izbeşti. Uneori te fac să cazi, alteori te ajută să te înalţi. Suntem protagonişti în propriile noastre spectacole. Trişti, veseli, venim cu rolul învăţat, ne etalăm talentul pe o scenă mică într-o piesă uneori fadă, alteori valoroasă, cu minţile împovărate de frica unui eşec al rolului. Nişte frustraţi care dorim perfecţiunea. Ea nu apare şi orbecăim în faţa unei cortine vechi pe care o tragem la început şi la sfârşit de spectacol. Aplauzele uneori frenetice, alteori absente ne propulsează într-o meditaţie astrală în care regândim un alt rol, pe o altă scenă, unde tragem o altă cortină îmbătrânită de clipă.

– Comunicarea dintre noi s-a răcit, Florin. Încet, încet, se va stinge de tot. (Acest lucru s-a întâmplat începând cu ziua a doua de la acea lansare.) Îți înțeleg perfect visele. Eu voi continua să scriu, să te iubesc prin cuvânt, pentru că iubirea nu este cămașa pe care o arunci când te-ai plictisit de ea. Neșansa mea, în viața asta, a fost că eu am iubit și bărbatul ales, nu. Am alergat toată viaţa ca să nu ajung ultima la finish. Am luptat să fac lumină unde știam că este întuneric. Am forţat vederea ştiind că ochiul meu nu poate să vadă, am urcat trepte chiar dacă trupul nu ajunsese un înţelept, am forţat uşa din faţă văzând-o pe cea din dos deschisă, mi-am întors liniştea pe dos ca să plac celor care nu aveau ce căuta în viaţa mea. Când m-am plictisit să mai obosesc,  Vocea  mi-a şoptit că de-abia acum sunt pe drumul cel bun.

Corina priveşte afară pomii, pământul, viaţa ei. Totul este acoperit de un mare fulg de nea. I se face frig. Frig în trup, frig în minte, frig în suflet, frig în viaţă. Totul este prea alb, prea mat, prea clar, nesperat de clar. Culege florile iernii cu mâna înfierbântată. De ce îi este frig? Simte că ceea ce este foarte frumos nu este etern? O lacrimă îngheaţă în colţul ochilor. Este fericirea transformată în punct. Îi e dor. Da, foarte dor de Florin... Un dor cu ochii trişti, cu mâinile rupte. Nu poate uita clipa în care el i-a umplut existenţa. Nu îi mai poate atinge chipul cu privirea, nu îi mai poate săruta ochii veseli, nu îi mai poate auzi inflexiunile vocii. "Hai, nu fugi! Ţine-mă strâns! Nu îmi abandona trăirea în gheaţă! Sau vrei să faci din ea pat, pentru castelul tău de cleştar în care să te refugiezi în zilele tale de singurătate?" se amăgea în sinea ei. 

Corina îşi aşeză neputinţa pe scaunul redefinirii. Cu greu putea accepta că,  undeva, el a lăsat o fisură ca să poată să se strecoare în caz de incendiu. Ar vrea să îl urască dar gradul ei de înțelepciune nu o lăsa. Ştia că nu are voie decât să-l iubească. Oricât ar vrea  să îl alunge, sufletul îl cantonează în căsuţa din pădure şi nu îi dă drumul. Degeaba încearcă mintea să îi explice că bătălia e pierdută. Sufletul ştie că nu e doar o bătălie ci  un război.

Corina a privit cerul. Dacă își încheia în clipa asta războiul cu viaţa, nu i-ar fi părut rău. O luptă a contrariilor îşi desfășura taina la masa tratativelor. S-a privit nedumerită în interior. Cum, până atunci, totul părea că nu mai are sfârşit şi acum, castelul ei este năruit? A desenat totul cu atâta grijă...

Se ridică şi merge nervoasă prin casă.  Se priveşte în  oglindă. Asta era. Prea înaltă, strivită de timp... Nu oferea nimic interesant. Nici măcar libertatea de a bate cu piciorul în podea şi a-i comunica lui Florin faptul că nu e de acord ca el să distrugă tot. A tăcut, a  plecat, a murit în ea. Acum a îngheţat. De! Nu te uiţi pe geam? A venit iarna.

Mult timp, Corina a încercat să se mintă că era doar senzația ei că el a plecat. Da, a plecat. În lucrarea lui. Fiecare are planurile lui de viață. El se zbate acum să se adune și să găsească soluția cea mai bună, ca să își împlinească misiunea. Ea avea  copiii. Sprijinul ei. Și bătrâna care dusese toată povara casei când ea a fost bolnavă. Nu voia să mai știe de nimeni și nimic. O invadase o boală fabricată de tristețe. Simțea nevoia să zacă. Se simțea mai rău ca după operații.

El va rămâne prezent în viața ei, cu toată absența lui, îl va iubi și îl va povățui zilnic, așa cum o făceau ei înainte, numai că nu va mai suna nimeni la telefon, contul Skype va fi șters și, cu toate forțele sus, studiu până la epuizare și familia.

Ca să nu fie deranjat în intimitatea lui, distrusese și el toate firele care îi legau. Doar mesageria rămăsese neatinsă. Inițial s-a bucurat de ea, apoi vederea chipului îi traumatiza liniștea. Toată iubirea se transformase în ură sau ea a luat-o razna? Dacă Florin i-ar fi spus că vrea să se retragă, i-ar fi mulțumit pentru sprijin și ar fi blocat orice fel de comunicare. Era mai corect așa.

Corina încerca, din felul cum juca el pe Facebook, să vadă ce intenții are. Așa s-a împiedicat de el în diferite situații care îi sugerau ei  că drumul lor împreună a luat sfârșit. Din momentul acela s-a dărâmat tot eșafodajul. Aceasta este menirea unei femei la o anumită vârstă. Pentru ea, el nu mai exista fizic. Doar ca muză. De multe ori ar fi  tăiat toate firele care ar fi putut-o lega de amintirea lui.

Nu a plecat nicio clipă de lângă el. Tot ce scria era un continuu dialog. I se confesa în proză sau versuri. De fapt, era un dialog ea cu ea. Cu acest imaginar și-a continuat viața literară.

- De ce pulsul meu este tot timpul mai accelerat decât al tău? îl întreba Corina într-o seară, când obișnuiau să se găsească la o vorbă. Cuvântul meu trebuie să conţină mai multă informaţie  ca al tău? De ce eu trebuie să spun trei fraze şi tu una sau să uiţi că ţi-am scris vreodată. De ce atunci când te iubesc tu  uiți să o faci? Sau... Ai făcut-o în felul tău? De ce nu ţi-ai arătat trăirea? Îţi era ruşine de ceea ce simţeai? Nu ai gândit o clipă că nimic nu este veşnic, dacă nu vrem să-i 
dăm eternitate?  Vei rămâne cu iubirea omorâtă, între gene? Cum să-ţi iubesc ascunzişurile, subterfugiile? Mă agăţ cu ele de gât şi pendulez de la plus la minus infinit ca să văd viaţa ta câte lecţii ţi-a predat. Nu te doare însingurarea în tristeţe? Sau există doar iluzia pe care vrei să o creezi? Lasă-mă să te ating! Eşti tu, cel de la marginea Universului care mi-a fost oferit să călătoresc prin imperiile anotimpurilor? Şi te iubesc cu milă şi cu groază, nimic din ce este al tău nu ai lăsat să-mi pulseze în tâmple, m-ai urât, te-am iubit, te-am căutat, te-ai furişat după fustele florilor în căutare de mine. Cusăturile lor ne-au forfecat sufletul până ne-au desfiinţat existenţa. Nu ai crezut, nu ai fost sincer, ai chemat între noi vrajba, invidia, le-ai aşezat cu noi la masă şi ne-au mâncat trăirile. Le-ai lăsat să se ducă, despuind frumuseţea ca să fie arătată cu degetul pe stradă. Nu mă privi cu dispreţ! Nu ai niciun drept! Nu ai jucat   corect,  ţi-a plăcut să şutezi cu minciuna în ziduri, ea ne-a înnegrit sufletele când s-a dezintegrat. E trist, e adevărat, se tulbură timpurile, de ce să nu fim în ton cu ele?

Aştepţi ascuns şi mă priveşti de la distanţă cum sufăr. Iubirea mea urlă prin toţi porii. Nu sta prea departe! Nu se ştie cine îndrăzneşte să se apropie mai mult şi se va îmbăta de aburii ei.

Anul trecut de Ziua îndrăgostiților, Corina se juca în scris. Lui nu îi plăcea să îl iubească, în văzul tuturor, doar în acea zi.

- Dacă iubești, iubești necondiționat, repeta el de câte ori aveau loc astfel de situații. Tot timpul. Iubirea nu are reguli. Ca să se comporte atipic, în loc să îl lase pe el să îi facă declarații, îi  scria ea fără teamă:

- Unde eşti tu, bărbatul visurilor mele, întruchiparea nepământeană a dorurilor de vieţi, a dorinţelor de clipe, a mângâierilor cu şoapte, a îmbrăţişărilor cu flori, a gândurilor fâstâcite de atâta trăire, a privirilor languroase topite pe două trupuri de lapte şi miere, a săruturilor cu petale pe buze. Te sublimez, iluzie, atingându-ţi ochii cu lacrimile dimineţilor! Sorbeam din căuşul frunzelor sufletul anotimpurilor, chirceam  sub tristeţea obrazului tău viforul iernilor, îmblânzind în trapul calului, urletul fiarelor. De ce apari şi dispari ca aburul în perlele vieților? Închizi talerele scoicii ca să îţi protejezi visul şi în fiecare viaţă ataci energetic făptura mea neprotejată, distrugându-mi aura şi abandonând-o în traumă.

Corina simțea că Florin  citește tot ce scria,  tot  ce-i scria, dar răspundea foarte vag mesajelor ei, rareori deloc. Corina răbda cât răbda, uneori răbufnea. Prin ceea ce îi înșira pe mesagerie, de fapt, simțea nevoia să se certe pe ea că nu avea forța să se desprindă. Simțea că lui ar fi trebuit să-i fie rușine că se apropie de femei, le manipulează și apoi le abandonează. Ar fi vrut să îi spună asta în gura mare, dar se abținea. Era alegerea lui, felul cum se comporta.

După o traumă fizică, pe care Corina a reușit să o stopeze printr-o  internare în  spital, și-a luat inima în dinți și i-a lăsat pe mesagerie un text:

- Strânge-mă de mână şi  du-mă pe poteca dorului! îi spunea  ea lui Florin. Boala şi moartea îşi împreunează existenţa în ograda trupului meu. Tu ştii să mă faci fericită cum nimeni altul nu o face mai bine.

De multe ori ea se ferea să îl anunţe cât de bolnavă era, pentru că îi era teamă că el se va plictisi şi o va părăsi. Numai că el o asculta în tăcere şi participa telepatic la suferinţa ei. Întotdeauna i-a oferit toată blândeţea, bunătatea, răbdarea şi confortul ca ea să poată  continua misiunea de a scrie. Corina îşi scălda irisul în liniștea creată de puţinele lui cuvinte, spuse cu grijă ca să nu deranjeze, să nu jignească. Pentru ea, el devenise jumătatea care completa întregul. Îi spunea de multe ori pe zi că îl iubeşte şi era adevărat. Ea punea atâta patos în ceea ce făcea, încât se gândea să nu îl sperie. Dar cuvintele curgeau firesc, ea simţea nevoia să le spună. Le considera hrană pentru sufletele amândurora. Nu înţelegea de ce aproape toți oamenii pronunţau aşa de rar aceste două cuvinte când ele  conţin atâta energie? Chiar unii dintre ei au acută nevoie să fie mângâiaţi cu ele. "Să nu şi-o ia în cap!" se auzeau voci din mulţime. "Iubirea se simte, nu se spune."

Cum oameni buni? Şi dacă eşti mai puțin intuitiv şi nu înţelegi toate subtilitățile trăirilor celuilalt, trebuie să se piardă energia pură, dintr-un orgoliu? Când iubeşti, iubești! Nu rănești, nu plictiseşti, doreşti să socializezi cât mai mult şi cât mai profund. Nu ai la îndemână carnea celuilalt ca să o mângâi, să îi simţi mirosul, să simţi atingerea lutului, eşti ascuns după o sticlă care nu te ajută decât să te privești în ochi.

În cazul acesta, care este dezastrul că îi spui celuilalt “te iubesc”? Pur şi simplu îl inviţi să se aşeze la masa trăirilor tale, ca pe un oaspete important, ale cărui sentimente  se rezumă la vorbe şi mai  puţin la fapte. Acelea poate lipsesc de tot din cauza depărtării. Aşa că vă invit să vă anunţaţi partenerul că îl iubiţi pentru că riscaţi să îl pierdeţi.

Și uite așa intra Corina prin poarta visului, cu ochii închişi neştiind că în grădina zborului o să îl găsească pe el, floare cu un spin în care, obosită de atâtea căutări, își va înţepa clipa. A fost o suferinţă dulce, buimacă, însiropată cu fluturi, flori, şoapte, fără să își imagineze că florile pier, clipele se evaporă şi rana îşi va închide suferinţa în paharul cu gânduri. În pijamale, speranţa a plecat să-şi odihnească supunerea în patul iluziei.De data aceasta, nicio lebădă nu-și mai odihnea liniștită subterfugiile.

– De ce stai acolo și cu mine nu vrei să vorbești? De ce te-ai izolat de tot? M-ai alungat și încerci să te amăgești că îți este bine? Te găsesc pe postări și te simt. Nu îți este bine.

El ar fi vrut să-i povestească despre planurile lui dar îi era teamă să nu o jignească, să nu o dezamăgească. Îi răbdase multe toane și nu voia să o rănească.

Timpul curgea prin inima ei, în infinit. Ce oboseală s-a cuibărit în trupul fără odihnă! Îl simțea ca pe o nucă. La fiecare lovitură de ciocan îi schimba grimasa până ceda. Coaja ei a renunţat să se mai opună urii și loviturilor. Cu câtă  respingere a fost încovoiată! Trecerea era simplă. Somnul în altă dimensiune era dulce! Degeaba s-a bucurat că a îngenuncheat-o! S-a înjunghiat singur. 

- Te voi aştepta în cer, îi spunea lui, gândindu-și moartea. Așa că nu te grăbi! Voi merge să pregătesc venirea ta! Dacă aici este locul prea strâmt, acolo este loc pentru toţi. Fată frumoasă cu părul de cânepă, în baldachinul senzaţiilor, îngropi pornirile unei omeniri. Fulger de zgomote va topi construcţii monumentale, văruite cu laptele adâncurilor.

Tu vei amesteca porniri carnale cu traume, topind văzul în auzul negândirii. Te vei prelinge în strigătul efemer al lebedei, în zborul ei spre alte lumi. Vei cânta, vei râde şi vei plânge, aburind pahare de şampanie, eclipsate de lumini incandescente. Vălul tău ascunde porniri incipiente, desăvârşite de şarpele care-ţi împlineşte formele. Nuri conturaţi de priviri flămânde se vor umple de arome bezmetice. Vei descuia lacăte în care o simplă cheie nu are nicio valoare.

Iubești, urăști. Iluzii. Neşanse. Raportări greşite ale trupului la suflet. Aprinzi, stingi, aprinzi, stingi o infinitate de becuri. El tot orb este, deşi lumina îi divide privirea. Vei muri în umbra sub care dormi de o viaţă fără să  te descalţi la intrare. Probabil îţi este teamă că ţi-au putrezit simţurile.

Zile după zile treceau și o găseau pe  Corina visând să ia obtuzul de un  unghi ca să fugă cu el în Nirvana. Lua un capăt de infinit, zborul ei îl părăsea pe al lui, păstrând imaginea unui înaripat care dezvolta imagini şi le rătăcea pe drum. Crea altele şi trecea din una în alta, până se pierdea în propria opacitate. Era jocul cu flacăra din ea, când trupul băţ voia să-şi aprindă catranul. Ce va face decât să ardă până se va stinge şi va  trece pragul vieții către moarte? Nu va mai privi înapoi, oricum, el nu mai voia să existe în viața ei.

Fereastra spre el era deschisă dar ușa încuiată. Tot timpul scria ca și cum ar fi fost ultimul mesaj. Era tăcut, mult prea tăcut pentru câte clipe de poveste petrecuseră împreună. Uneori îl simțea agresiv. Poate chiar o ura. Era o mască pe care o arăta tuturor. În spatele ei, găseai un om dulce, iubitor, afectuos și foarte vesel.

- Am înţeles! Nu sunt ca tine! Nici cum sunt celelalte. Trebuie să îți accept masca expusă, dar nu pot. Pentru că  te iubesc prea  mult. Este prea dură lecţia  şi  n-o pot învăţa. Mai bine îmi exilez existenţa ca să nu mai ştiu nimic de tine. Comportamentul tău mă deprimă, mă anulează. Decât să simt ura în momentul în care mă apropii, mai bine fug. Pot să te uimesc? Îmi voi şterge identitatea ca să nu mai ai cum să mă atingi cu răutăţile tale neexprimate. Ți le simt până în mădulare chiar dacă nu m-ai atins niciodată. Citesc în tine ca într-o carte tot timpul deschisă. Va fi o zi când mă vei căuta. Nu mă vei mai găsi niciodată. Voi fi mereu o alta iar tu tot timpul acelaşi.

Dacă ar fi toate femeile în standardele manechinelor, atunci unde și-ar mai găsi bărbații neveste? Cum s-ar mai întemeia familii? Toate și-ar aroga drepturi.  Îndatoriri ar avea numai ei? Cine ar mai procrea? S-ar duce de râpă specia. Ar fi  cu toții pe străzi. Ar fi spațiu doar pentru prostituție. S-ar desființa maternitățile, s-ar schimba bordurile, li s-ar  oferi supremație. Ar fi toate ale femeilor. De ce nu, să se înmulțească stilistele! Doar trebuie să arătăm bine pentru ochii hămesiți de plăceri ai bărbatului. Pe seceta asta de joburi, ar rămâne doar câteva dive fericite. Ele și-au însușit băieții aceia frumoși, cu gulerașele albe. Și restul? Pentru ce ar cocheta cu strada? Ca să li se arunce, în silă, un bănuț? Femeia, la fel ca bărbatul, sunt minunați prin ținuta lor, la toate vârstele. Fiecare este unic în felul său. Fiecare dă culoare ambientului în care trăiește. Ce să fac eu, care nu mi-am propus niciodată să fiu ca tine? Nici unul nu atinge perfecțiunea. Ea  nu trebuie căutată în exterior. Exteriorul se modifică de la o vârstă la alta, în niciun caz în favoarea cuiva. Zâmbetul, lumina chipului, profunzimea din privire spun povești frumoase. Totul se transformă. Viața își cere tributul. Anii devin istorie. Măcar de-am fi în stare să scriem istorii adevărate!

Până a doua zi îi trecea supărarea pe el și iar îl iubea. Un du-te-vino fără sfârșit. Scria, scria fără oprire. Era singura modalitate ca să fie aproape de el. Numai așa îi însoțea triumful zilelor.

La streaşina pomului tău am adăpostit ploaia, apoi timpul, apoi viaţa. Am urcat fiecare creangă făcând umbrelă din frunze. Am potolit pofta cu fructe. Mi-ai oferit un pahar plin  cu seva ta, ca să arunc setea în pustiu, ai umplut ochiul de culoare şi mi-ai doinit în ceasuri de odihnă, jalea.

M-am îmbrăcat cu haina ta în anotimpuri. Îţi iubeam căldura. Doamne, ce bine era la sânul umbrei tale, pomul meu roditor! Ți s-au decolorat frunzele. Te voi urma, chiar dacă va trebui să rătăcim până la capătul tăcerilor... Ador să fug în ploaie cu braţele cruce. Să simt prin toţi porii picurii grei. Spăl oglinda care zace în mine, până străluceşte. În ea vreau să îţi simt chipul. Prin tine îmi voi cunoaşte lumina. Te păstrez în luciul ei, ca să te mângâi de câte ori mi se face dor. Joci riscant, înfrigurat tot timpul de îngrădiri. Te joci cu evenimentele până într-o bună zi în care constaţi... Ce constaţi? A meritat să risipești timpul? Sau ţipătul însingurării? A meritat nesiguranţa pasului sau frigul somnului? Pelinul ceaiului din ierni? Clipa nu se tânguie că a fost transformată în ieri, fără să o simţi? Întrebările le punem împreună. Tu trebuie să îţi dai răspunsurile. Numai ele îţi aparţin cu adevărat.

- Cât de seacă este viața fără iubire! Numai universul  poate să îl aducă înapoi, se agita Corina. Dacă nu cumva vrea să încerce trăinicia sentimentelor  lor. Probabil mă ține pe tabla de șah ca să învăț să iubesc sau, poate, să mă cunosc, să mă accept, să mă iubesc.

Știi, cititorule, universul mă cunoaște tare bine. Doar sunt fiica lui. De aceea mă trece pe tot felul de punți, mă aruncă în trenuri care nu mă reprezintă, mă dă jos între stații. Și totul ca să am timp să meditez și să mă înțelepțesc. Dar eu nu mă potolesc. M-am oprit la omul ăsta și îmi sufoc existența prin cuvânt. Cine știe! Ăsta o fi rostul meu în viața asta.

Eu eram pe un peron. Tu, la fereastra unui tren. Amândoi aşteptam să începem o călătorie. Am tresărit. Ne cunoşteam de undeva. Ne întâlnisem şi altădată. Privindu-ne, ochii şi-au povestit că au stat cândva, împreună, în faţa unui şemineu. Radiau căldură. Un fior a străbătut corpul. Ce păcat că acum trebuia să călătorim în trenuri diferite!

O dimineață începea așa:

- Deși ești așezat pe locul tău în sufletul meu, nu te mai simt cu aceeași forță. Te-ai detașat atât de mult, încât cuvintele pe care ai vrea să mi le comunici, desigur, când îți aduci aminte că exist, nu mai au forța să ajungă la mine. Probabil tu ești bogat în derizoriul pe care îl așezi lângă tine. Nu. Nu trebuie să te condamn că nu sunt eu aleasa în flirtul tău zilnic.

Răspunsul lui venea târziu, când ea nu se mai aștepta:

- Păşim într-un necunoscut alunecos, proptiți în tăcere. Închidem cuvintele în colivii. Le blocăm forţa de a se exprima și suntem mai săraci, fără vlagă, vitregindu-ne de energia lor. Încriptările cuvintelor nu mai au speranța că vor fi descuiate în timp. Așa se pierd vieţi, cu gurile ferecate...

- De scris, scriu mereu, Florin! Pentru că impulsul de a scrie este prea puternic. Informația din călimara tocului meu, conține reclame cu îngeri. În jurul lor, văpăi, ca să ardă noduri de vreascuri ale umbrelor la modă. Zeci de cârme părăsite în derivă pe mări aruncă valuri în nopţi vetuste. Sirene înmărmurite pe stânci înalţă cântări pe tonuri de taină aduse din cer şi îngropate în mare.

Mateloţi stoici ridică tâmplele spre cer, implorând protecție, știind că pasul din afund este strivit de un umăr morbid. Lupte între două culmi, cu ochii aţintiţi în hăul judecăţilor morale, cer argumentaţii în triminic.

- Uite-așa ardem mocnit în noi, Corina, fără să ne amintim că nu suntem singuri. Uităm să ne bucurăm, uităm să bucurăm, doar un fum ridicăm spre cer, plin de frustrări.

- Plângem, râdem mocnit, creând un univers interior, uneori curat, alteori încastrat în reguli în care ne pierdem vocile interioare. Ploaia de voci exterioare  este  mult prea sonoră și le absoarbe şi pe ale noastre. Zburăm prin ele în toate colţurile necunoaşterii, bătând la uşi blocate, suferind în neputinţă.

- Umbre peste ape, levităm în deşertul eului, hrănindu-l cu timpul aşteptărilor. Ascunşi, ermetici, suntem doar zburători prin vieţi, răspundea el detașat.

Și uite-așa! Clipele libere treceau înfiorător de repede. Degete pe taste. Balet, cu o coregrafie bine gândită, îţi absoarbe prin firescul energiilor eliberate, simţurile. Orbit, înnebunit de trăiri-boboci sau flori la maturitate, îţi descătuşezi sufletul. Te laşi liber într-o fugă pe nisipuri mişcătoare. Îţi înghit aviditatea adunându-te în rod. Iluziile se înfruptă din trupul-timp, deformându-i conturul. Te pierzi într-un cumul de  stări, până-ntr-un mâine care te trezeşte şi tot spectacolul îţi creează traume.

În pomul de la marginea anotimpurilor, apar și dispar fructe. Nu toate odată. Pe rând. Pe verticală sau pe orizontală, în funcţie de percepţii, într-o aparenţă a timpului şi spaţiului, împingi imaginarul într-un paralelism ale cărui direcţii converg într-un punct. Opţiuni mai mult sau mai puţin concludente fac deliciul vieţii.

Mări învolburate poartă spre mal scoici şi alge. Cândva, vieţi. Plimbi tălpi pe plaja încărcată de poveşti. Și povestea ta va fi călcată, la un moment dat, de o talpă. Cumul de vise care, purtate de clipă, conturează istorii.

În capul tău, un continuu urlet. Gândurile se iau la ceartă. Un duel fără oprire, obositor, de cănd începi să îl conştientizezi, până se termină viaţa. Cu cât te implici ca să îi dai un sens, ea te răsplăteşte cu întrebări şi multitudine de răspunsuri. Fiecare răspuns, o stare. Se suprapun infinit. Nu obosesc niciodată. Vocea interioară creează scenarii, joci roluri la care nu te-ai fi gândit vreodată. Întotdeauna bun actor pe o scenă invizibilă. Un bal mascat plin de măşti şi un singur protagonist: tu cu gândurile tale.

La ceas de taină, tristeţile dor. Strâng pe ascuns infinitul. Extrag cu forcepsul adâncul. Picură lacrimi. Îmi udă grădina moartă demult. Nici bulbul nu mai are sevă. A murit în aşteptare. Amintiri năvălesc într-o luptă interioară. Cândva reuşisem să-i sting flacăra. Reapare. Ei i se suprapune prezentul. Mai puternic asaltul. Doar soarele îşi face de cap pe cerul ca  sticla. Să fie speranţa? Spre ce să păşesc? Poate în singurătate. Și cât am urât-o!

Ne-am legat inima de pomul trăirilor crescut între noi. Ieri era lujer şi abia se înălţa prin binecuvântarea divină. Noi, grădinari harnici i-am udat rădăcinile cu iubirea din noi până a devenit un pom falnic, plin de forţă, cu ramuri multe, fericite să-şi înalţe ochii spre cer. Sunt pletele lui bogate cu care mângâie chipul omenirii. L-am tuns cu grijă reîntinerindu-l de fiecare dată când asperităţile încercau să-i deseneze riduri pe chip.

 L-am plantat sus, cât mai sus, pe latura fertilă a unui munte, pentru a nu fi uşor accesat şi agresat de intemperii sau lucrat de negativitatea lumescului. Roadele lui au fost perle pentru care drumeţul obosit de atâta urcuş îşi bucura odihna de o clipă în călătoria lui prin Univers.

Ne-am creat și ne-am recreat prin pomul acesta, zi de zi. Și deveneam mai frumoşi, mai puri, mai uniţi în lucrarea pământeană.

Am contopit în tulpină conturul a două trupuri întărite de timpul neprielnic. Ne pregătea pentru marea dezlănţuire a întâlnirii noastre. Ne-am spălat chipurile cu lumina lui Dumnezeu care ne voia împreună, două entităţi asimilate una de cealaltă. Gânduri contopite, suflete legate de trăiri comune, simţăminte dezvoltate într-o baie de alb revărsau din ele spre ceilalţi toată frumuseţea unei iubiri.

Mână în mână, privire în privire, şoaptă lângă şoaptă, am udat paşii împreunaţi cu boabe de rouă din nesomnul plăcerilor ascunse.

Ne-am lăsat libere dorinţele iar ele au zburat păsări eliberate din cuşca orgoliilor. S-au hrănit cu toate bunătăţile pământului pe care i le-am returnat prin roadele iubirii noastre.

 Ascultăm vocea timpului. Nici el nu mai vrea să treacă pe lângă noi fără rost, mulţumindu-ne parcă pentru clipele dăruite, note scrise pe portativul paşilor mărunţi. Am împletit o coroană din toate florile ascunse în noi şi am aşezat-o pe ramurile pomului ca să-i strălucească existenţa emanată pentru posteritate. De câte ori ochii încearcă să ni se închidă, alt val de speranţe ni-i deschide, iar ei sunt mai luminoşi, mai dornici de cunoaştere şi profunzime, la fel ca în prima zi.

O regândire a unui Tot universal ne dă rotunjime prin informaţiile pe care le absorbim, avizi de a mai face un pas în Noul lumesc şi astral.

Numai trezvia ajută freamătul rădăcinilor să se regăsească să capteze întreaga iubire a Tatălui pe care am oferit-o şi o vom oferi apoi omenirii pentru evoluţia ei prin fructele dragostei împreunate.

O nouă zi, o nouă lucrare împletită pe un drum fără întoarcere...

- În sufletul meu, Florin, am lăsat să locuiască multe suflete, cu multe zâmbete și multe tristeți. Le-am plimbat și pământen, și în dizlocarea mea terestră. A fost un șir lung de experiențe din care m-am regăsit mai puternică, mai dornică de luptă, de a descoperi ce este dincolo de mine. Sunt avidă să cunosc  cum arăt dincolo de mine. La un moment dat te-am simțit că voiai să mă cauți ca să vezi care este locul tău. Dacă ai vrea să pleci în lume să mă cauţi, ţi-aş  spune că  nu sunt departe. Nu-ţi irosi forţele! Sunt chiar aici, lânga tine... Uneori sunt norul care-ţi spală păcatele, sunt porumbelul ce-ţi îndumnezeieşte trupul, sunt prietenul adevarat care nu te înşeală niciodată, sunt somnul care îţi plimbă spiritul prin alte existenţe, sunt candela veşnic aprinsă a sufletului tău, sunt copilul din tine care nu te lasă niciodată să îmbătrâneşti, sunt informaţia care îţi solicită mintea să fie într-o continuă evoluţie şi-ţi potoleşte foamea de cunoaştere. Alteori sunt vulcanul care erupe fără încetare ca să anestezieze ura omenirii cu iubire, sunt acoperişul care-ţi asigură tihna odihnei. De ce nu femeia, eterna consoarta, iubită, amantă, soţie şi mă ofer toată ca să-ţi satisfac poftele, sunt credinţa care te scoate din hău şi te aduce pe cale, sunt Dumnezeul din   tine  care-ţi îmbracă existenţa în aura înţelepciunii şi te rog, nu mă uita în tine! Salută-mă zilnic pentru că-ţi vei uni pulsaţiile inimii cu cele ale Universului pe care ţi-l ofer în dar.

Bărbații care intră și ies din viața unei femei lasă, în urma lor, ușa închisă sau deschisă. După plac. Cei care o trântesc sunt frustrații, pe care nu ți i-ai fi droit niciodată prin preajmă. Cei care ferecă ușa, îți ferecă și inima, iar cei care lasă ușa deschisă… ca și cum nu au trecut pe la tine. Bietul suflet! Un infinit de oameni, un infinit de stări. El colectează tot balastul din vieți și se zbate să fie tot timpul purificat pentru următorul pas.

De aceea m-aș prăbuși cu capul în jos, în viaţă, despicând marea sufletului în două. Să uit şi să nu mai am control cât să cobor. Să mă afund în adâncuri ca să aduc la lumină nisipul din scoica nemuririi.

Pietrele străfundurilor îmi vor zgâria trupul trăirilor dar nu o să iau în seamă durerea. Voi sângera dar alerg, alerg spre lumina finalului trăirilor unde mă va întâmpina infinitul dulceţii.

Călătoria prin mine îmi va aşeza în mâini floarea de lotus pe care o voi oferi iubitului meu din lumină, călăuzitorul meu din întuneric. 

Destinul mă va îmbrăca în haina iubirii, transparentă ca Universul dar plăcută aidoma lui. Totul în jurul nostru va  înălţa un cântec al luminii, al iubirii, al înţelepciunii târzii.

Când un bărbat iubește, poate fi fericit cu orice femeie. Dualitatea apare în momentul când ești îndrăgostit. Acest sentiment pământean cere reguli, disciplină, se tocește la rutină. Iubirea nu caută chipuri și forme. Circulă între suflete, le limpezește privirea, locuiește veșnic în intimidate. Nu își etalează pantofii cu toc, costumele la patru ace, cuvinte bipede, derivate din sufocarea minții. Iubirea își ia fără să întrebe, inimile care sunt pregătite să o găzduiască.

Iubirea mea pluteşte îmbătată de libertatea cu care tu o mângâi, cu care tu o săruţi prin cântec. Iubirea mea este fericită că este partitura de pe care tu îţi citeşti trăirile și cu care tu îţi susţii examenele existenţei... te învăluie în misterul ei, te dezmiardă dincolo de căldura buzelor, acompaniindu-te în cântec, îţi răsfaţă viaţa. Iubirii mele îi strălucesc ochii pentru că ai scos din ea toată frumuseţea pitită cu atâta grijă din alte lumi. Eşti început și sfârşit, eşti aici şi acolo, eşti acum şi atunci. Eşti universul plinătăţii mele sentimentale şi spirituale.

Femeie, nu ți s-a întâmplat niciodată, bărbatul dorit să lase locul lui gol lângă tine? Câți au încercat să ocupe acel loc? Și cât de repede? Nu-i așa, că ai realizat, că sunt unii care se furișează lângă tine imediat? L-ai acceptat lângă tine? Atunci de ce te lauzi că iubești? Hai, recunoaște-ți că acela care a plecat ți-era doar drag! Recunoaște că doar aspectul fizic a fost important în ochii tăi. Că numai latura pământeană ți-a luat mințile. În iubire nu există leac. Nu există trecut, prezent și viitor. Există pași în doi, dincolo de imaginar.

Numai când iubești poți să asculți vocea din ochiul celui căruia îi pictezi tot universul. Nu ai nevoie de cuvinte, nici de atingeri, este suficient să-i citești privirea, apoi să te scufunzi în ea și să faci o baie de alb. Închipuiește-ți, cititorule, că, la un moment dat, cei doi petreceau câteva clipe pe Skype. El povestea iar ea se ascundea în ochii lui, ca într-o apă veselă de munte, plină de informații în amonte, curate ca lacrima, încât ai fi vrut să o bei pe toată, fără să te ostenești prea mult. Alteori se scufunda într-o cadă cu apă fierbinte, plină de săruri și spumant de baie, relaxantă, îmbietoare, în care ai fi dorit să tragi un pui de somn, așa o îmbrățișa de dincolo de sticlă. Deseori o invita într-un lac plin de nuferi într-un concert al culorilor și notelor. Niciodată monotonie. Călcai în lumi pe care nu ți le pusese niciodată nimeni sub picioare. Cum să nu te încarci cu toată iubirea universului când ea râdea prin cei doi iriși. Sorbeai nectarul trupului, nectarul sufletului din paharul eliberărilor totale.

- Scuză-mă, ți-ai așezat piciorul peste piciorul meu literar. Vrei să îmi sugerezi ceva? Tocmai îmi intrase semnul exclamării în ochi și am fost nevoită să pun punct unei discuții.

– Cred că ne cunoaștem dintr-un timp, în care semnul întrebării făcea furori în existența mea. Voiam să te cunosc mai bine și am intrat la prieteni, cu un nume fals.

– Probabil eram fericită în ziua aia și am făcut concesii.  Nu  obișnuiesc  să  privesc  pași necunoscuți.  M-am obișnuit să am în prag, doar pantofi nedezlipiți. Nu îmi place să ajung des la cizmărie. Știi, nu prea ies din casă. Ăsta este defectul meu.

 

 

Vizualizări: 33

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am trecut la capitolul II, prin urmare.
Aceeași lirică în proză. Scrierea pare a fi de caracter ficțional, însă pasaje întregi ne pun pe roata realului, cu punerea în mișcare, chiar dacă e puțină, a personajelor. Autoarea folosește procedee şi mijloace artistice cu mult lirism în scopul transmiterii sentimentelor sale, dar și portretul bărbatului cu simțămintele lui. Deși recunoaște răcirea lui sentimentală, continuă să se agațe de un fir subțire pentru a-și putea continua viața cu multitudinea problemelor. Un suflet de copil într-o femeie matură, cum singură recunoaște. Trăirile sunt internautice, teoretice, am putea spune, dar dramatice în intensitatea lor, de una singură în multe cazuri, în timp. S-a îndrăgostit de un vis plăsmuit de mintea sa, pe care l-a întrupat în Florin. Dacă ar fi în realitatea curentă, dură s-ar mai destrăma vraja. Desigur, atunci când îți construiești un tablou perfect ajungi să-l venerezi.
Concluzia cea mai vizibilă care se desprinde din tot ce ne-a prezentat Carmen Popescu, aici, este dragostea ei pentru a scrie. Febrilă uneori, prin frazele scurte pe care le folosește. Îi e teamă că mâna o va lua înaintea gândirii. Nici o frază incompletă, fără repetiții, deși se pare că spune același lucru, însă informația emoțională este mereu altfel descrisă, fluxul curge neîmpiedicat de nimic, firul narativ se ghicește, nu este prezentat cursiv.

Eu cu mine, prin voi - cea mai edificatoare concluzie.
Am citit cu plăcere și interes,
Sofi

Mă fascinați prin felul cum vă alăturați culturii feministe, de multe ori hulită, rareori recunoscându-i-se plinătatea forței creatoare. Într-o lume a bărbaților, cum să i se dea spiritualității feminine câștig de cauză, când ei aparțin materialității, văzutului, palpabilului? Femeia este muzica universului, ea îndulcește viața. Acestă înnobilare a lutului deranjează. Vă mulțumesc!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Ovidiu Gligu a contribuit cu răspunsuri la discuţia 1. Potopul a utilizatorului Ovidiu Gligu
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Terțină a lui Rădița Răpeanu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog RUGACIUNE a lui Mihaela Danila
cu 8 ore în urmă
Mihaela Danila a contribuit cu răspunsuri la discuţia EMMA a utilizatorului Mihaela Danila
cu 13 ore în urmă
Mihaela Danila a contribuit cu răspunsuri la discuţia EMMA a utilizatorului Mihaela Danila
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog croitor de iluzii a lui gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog RUGACIUNE a lui Mihaela Danila
cu 14 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia EMMA a utilizatorului Mihaela Danila
cu 14 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia EMMA a lui Mihaela Danila
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihaela Danila
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Danila îi place postarea pe blog Timpul a lui Eftimie Gheorghe
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Danila îi place postarea pe blog Terțină a lui Rădița Răpeanu
cu 18 ore în urmă
Mihaela Danila a postat o discuţie
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog rugă a lui Mihaela Popa
cu 18 ore în urmă
Eftimie Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Timpul a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 19 ore în urmă
Eftimie Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dorințe a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Dorințe a lui Eftimie Gheorghe
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Terțină a lui Rădița Răpeanu
cu 20 ore în urmă
Postare de log efectuată de Rădița Răpeanu
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Dorințe a lui Eftimie Gheorghe
cu 22 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor