Țestoasa pe stâlp
Într-un oraș aglomerat, tânărul Victor stătea pe o bancă dintr-un parc central, privind în gol. Era dezamăgit de tot ce vedea în jur – politicieni corupți, legi absurde, decizii care păreau să sfideze logica. Fusese concediat recent, iar știrile care rulau pe telefon îi accentuau sentimentul de neputință.
Lângă el, un bărbat mai în vârstă, cu o pălărie uzată și o privire ageră, își mângâia bastonul. După câteva momente de liniște, bătrânul spuse:
– Greu, nu-i așa? Să trăiești printre atâtea contradicții.
Victor întoarse capul, surprins că cineva îi citise gândurile.
– Ați spus-o bine. Totul e... greșit. Parcă nimeni nu mai face nimic bun. Politicienii sunt niște păpuși ridicole care doar complică viețile oamenilor.
Bătrânul râse ușor.
– Politicienii... Îmi amintesc o poveste despre o broască țestoasă pe un stâlp. Ai auzit-o?
Victor clătină din cap.
– Nu.
– Imaginează-ți o broască țestoasă, undeva, în vârf de stâlp. Nu are ce să caute acolo, nu a ajuns singură și nici nu poate face nimic util. Doar stă acolo, încurcând lucrurile. Ce crezi că ar trebui făcut?
Victor râse, fără entuziasm.
– Să fie coborâtă. Ce altceva?
– Exact. Dar, băiete, asta nu înseamnă că trebuie să arunci broasca de pe stâlp. Înseamnă să găsești cine a pus-o acolo și să schimbi lucrurile din temelii.
Victor privi în jos, gândindu-se. Bătrânul continuă:
– Nu toată lumea ajunge pe stâlp pentru că merită. Unii sunt pur și simplu împinși acolo, iar alții... se strecoară.
– Și noi, oamenii de rând, ce putem face? Suntem doar spectatori.
Bătrânul își aprinse o țigară.
– Nu ești spectator decât dacă vrei să fii. Întreabă-te: ce ai putea face tu, chiar acum, să schimbi ceva?
Victor rămase tăcut. Ideea părea simplă, dar grea de aplicat. După câteva minute de reflecție, bătrânul se ridică să plece.
– Ai grijă, băiete. Uneori, cea mai mare schimbare începe cu cel mai mic gest.
În seara aceea, Victor se întoarse acasă cu un gând diferit. În zilele următoare, își folosi timpul liber pentru a documenta schemele de corupție ale companiei care îl concediase. Câteva luni mai târziu, un reportaj exploziv zguduia orașul, dezvăluind neregulile firmei și implicarea câtorva politicieni.
Victor nu devenise un erou peste noapte, dar începuse să vadă ceva ce alții ignorau: stâlpii nu sunt veșnici, iar broaștele țestoase pot fi coborâte, una câte una.
Într-o dimineață posomorâtă, Victor se trezi cu telefonul zbârnâind. Reportajul său devenise viral, iar televiziunile îl căutau pentru interviuri. În timp ce-și sorbea cafeaua rece, citi comentariile:
-- Bravo, dom’le, uite că mai sunt oameni cu coloană vertebrală! scrisese cineva.
-- N-ai făcut nimic! Doar vorbe! Tot corupți rămân!, replicase altcineva.
Victor ridică din umeri. Într-un fel, ambele aveau dreptate.
Pe stradă, lumea îl recunoștea. O bătrână îl oprea să-l binecuvânteze, un tânăr în hanorac îi ceru o poză, iar un domn bine îmbrăcat îl trase deoparte.
– Tinere, ești băiat deștept, începu acesta, mișcându-și degetele ca un pianist ratat. Dacă vrei, putem să te ajutăm să „urci”. Știi, pe stâlpul tău...
Victor râse sec.
– Mulțumesc, dar prefer să merg pe jos.
Domnul, zâmbi misterios și dispăru într-un taxi negru.
Până seara, Victor realiză că începuse un nou joc. Firma dezvăluită de el dăduse faliment, dar alta îi luase locul, de parcă bătrânul din parc avusese dreptate: stâlpii se schimbau, însă broaștele țestoase rămâneau.
Hotărât să meargă mai departe, Victor lansă un podcast numit „Țestoasa pe stâlp”. Acolo, analiza situații absurde din politică, economie și viața de zi cu zi.
-- De ce trebuie să avem trei ministere care fac același lucru?
-- De ce avem legi care par scrise de oameni care n-au citit nicio lege?
-- Și, mai important, cine pune țestoasele pe stâlpi?
Podcastul deveni un fenomen. Ascultătorii trimiteau mesaje cu „țestoasele” din viața lor: șefi incompetenți, birocrați leneși, vecini care parcaseră mașina pe două locuri. Victor începu să primească invitații să candideze la funcții publice.
– Fără mine, spunea el în emisiune. Eu doar povestesc. Voi trebuie să coborâți țestoasele.
Dar într-o zi, un plic gros ajunse la ușa lui. Înăuntru, erau poze cu el pe bancă în parc, vorbind cu bătrânul.
Un bilețel scurt:
„Țestoasele vorbesc între ele. Ai grijă să nu ajungi tu pe un stâlp.”
Victor izbucni în râs. În adâncul sufletului, știa că bătrânul ar fi fost mândru.
Victor, totuși, nu putu să ignore mesajul. Privindu-l mai atent, observă că literele păreau decupate din ziare, o metodă aproape comică pentru o amenințare modernă.
-- Serios? murmură el. Asta e cea mai bună strategie a „țestoaselor”?
Dar ceva îi rămase în minte. Bătrânul. Cine era el, de fapt? Și de ce conversația aceea îi schimbase traiectoria atât de brusc?
Victor începu să caute. Vizită parcul de câteva ori, dar bătrânul nu mai apăru. Întrebă prin zonă, dar nimeni nu părea să-l cunoască. Era ca și cum fusese doar o fantomă urbană, un profet obscur al vremurilor moderne.
Între timp, podcastul „Țestoasa pe stâlp” devenise atât de popular încât primea sponsorizări. Victor refuza multe dintre ele, dar acceptă una de la un mic producător de ceaiuri, motivând că „într-o lume plină de absurdități, măcar să fim calmi.”
Dar succesul său atrase și alte priviri. Odată, un email anonim îi trimise o listă de nume. „Aceștia sunt cei care au pus țestoasele pe stâlpi. Dacă ai curaj, investighează.”
Victor oftă. Încă o dată, era atras într-un joc mai mare decât el. Totuși, nu era omul care să se dea înapoi.
În episodul următor al podcastului, Victor spuse:
-- Azi vorbim despre cei care construiesc stâlpii. Nu sunt invizibili. Sunt peste tot. Și poate că nu-i putem dărâma pe toți, dar putem începe cu unul.
Ascultătorii reacționară imediat. Comentariile curgeau:
-- Dă-le numele! Vrem să știm!
-- Ești nebun? O să te termine!
-- Nu te opri, Victor!
Dar în aceeași zi, un nou mesaj anonim îi ajunse în inbox:
-- Ți-am zis să ai grijă.
Victor știa că trecuse o linie. Nu mai era vorba doar despre podcasturi și broaște țestoase. Era vorba despre un sistem care nu-i suporta pe cei ce trăgeau perdeaua.
În noaptea aceea, își strânse câteva lucruri, laptopul și microfonul, și plecă din oraș. Nu avea un plan clar, dar știa că trebuie să continue.
Pe drum, la un han, găsi o altă bancă, un alt parc liniștit. Și acolo, ca un déjà vu, un alt bătrân, de data asta cu o pălărie diferită, îi spuse:
-- Greu, nu-i așa? Să trăiești printre stâlpi.
Victor izbucni în râs.
-- Bineînțeles. Spune-mi, ce fel de țestoasă ești tu?
Bătrânul îl privi pe deasupra ochelarilor.
-- Eu? Eu sunt cel care sapă la baza stâlpilor. Dar nu te teme, băiete, stâlpul tău abia începe să se clatine.
Victor își sprijini spatele de bancă și râse din nou, dar râsul lui avea un soi de oboseală ascunsă în el.
– Sapă, zici? Până acum am întâlnit doar stâlpi și țestoase. Niciun săpător. Ești primul.
Bătrânul își aprinse o pipă mică, cu gesturi lente, aproape ritualice.
– Asta e problema. Săpătorii nu ies la lumină. Dar noi suntem aici, băiete. Mereu am fost. Și mai suntem și alții care au început ca tine: cu furie, cu întrebări, cu dorința de a răsturna totul. Unii au obosit, alții s-au pierdut pe drum. Tu? Ce o să faci?
Victor privi în zare. Se gândea la tot ce l-a adus până aici: pierderi, câștiguri, frică, curaj.
– Aș putea să merg mai departe. Dar simt că e inutil. Stâlpul meu e mic. Stâlpii lor sunt uriași. Și, până la urmă, poate oamenii nici nu vor schimbare. Poate le place țestoasa acolo, sus.
Bătrânul îl privi lung.
– Nu te gândi la stâlp ca la un dușman. Gândește-te la el ca la o provocare. Nu ești singurul care-l vede, iar dacă sapi suficient de bine, s-ar putea să atragi alți săpători.
Victor oftă.
– Și dacă mă dau bătuț? Dacă mă mulțumesc doar să povestesc?
Bătrânul trase un fum din pipă și îl lăsă să iasă lent, ca un nor care ascundea ceva mai profund.
– Dacă renunți, e doar alegerea ta. Dar să știi un lucru, băiete: fiecare stâlp se dărâmă mai repede decât pare. Nu pentru că ești tu special, ci pentru că ei, cei care le construiesc, nu știu să le facă solide.
Victor tăcu, iar bătrânul se ridică încet, își scutură haina prăfuită și, înainte să plece, spuse:
– Nu uita, băiete: nu toți trebuie să fie pe stâlp. Unii sunt făcuți să fie jos, să sape. Iar cei care sapă... controlează terenul.
Rămas singur, Victor rămase pe gânduri mult timp. În zilele ce au urmat, podcastul său deveni mai mult decât o platformă de critică. Oamenii începuseră să trimită soluții, idei, metode. Grupuri locale se organizau spontan, să „coboare țestoasele” – unele cu succes, altele cu eșecuri spectaculoase.
Dar într-o zi, Victor primi un alt plic. De data aceasta, în loc de amenințări, era o invitație:
-- Vino să vezi un stâlp dărâmat. Să înțelegi că e posibil.
Adresa era într-un sat izolat. În ciuda reticenței, Victor se duse. Acolo, în fața unei mici clădiri administrative, un grup de localnici sărbătoreau. Fuseseră victimele unui primar corupt, dar cu ajutorul ideilor din podcastul său, îl înlăturaseră.
– Asta-i doar începutul, îi spuse unul dintre săteni, strângându-i mâna.
Victor zâmbi pentru prima dată cu adevărat. Își dădu seama că bătrânul avusese dreptate: uneori, cel mai mic gest sapă la temelie mai mult decât pare.
Și astfel, Victor continuă să sape, cu fiecare episod, cu fiecare poveste. Stâlp cu stâlp. Țestoasă cu țestoasă.
Victor simțea că destinul îl chemase înapoi la punctul de plecare: firma care îl concediase, locul unde începuse să vadă stâlpii ridicați peste noapte și țestoasele cocoțate acolo fără merit. Hotărât să sape mai adânc, își făcu un plan.
Se deghiză într-un simplu livrator de documente, profitând de haosul obișnuit al unei zile la birou. Înarmat cu un microfon ascuns și o cameră minusculă, reuși să pătrundă în clădirea imensă. Se simțea ca un spion amator într-un film de mâna a doua, dar știa că trebuia să încerce.
Ajunse la etajul executiv, unde foștii săi șefi obișnuiau să se plimbe cu aerul de regi corporatiști. Dintr-un birou întredeschis, auzi o conversație care îi atrase atenția.
– Și contractele cu statul? întrebă o voce gravă. Nu putem justifica acele achiziții.
– Nu contează, răspunse altcineva. Totul e acoperit. Dacă cineva întreabă, îi trimitem la contabilitate.
Victor începu să înregistreze.
Câteva minute mai târziu, găsi într-o cameră de arhivă mai multe dosare etichetate cu "Confidențial". Cu mâinile tremurând, fotografiă pagini care indicau clar licitații trucate, fonduri deturnate și comisioane uriașe către politicieni.
Brusc, ușa camerei se deschise.
– Ce faci aici? întrebă o femeie cu o privire tăioasă, îmbrăcată în costum gri.
Victor își păstră calmul.
– Am livrat niște documente și... m-am rătăcit.
Femeia îl măsură din priviri, dar înainte să mai spună ceva, telefonul ei începu să sune.
Profitând de moment, Victor ieși rapid din cameră și coborî pe scări. Nu se opri până nu ajunse afară, cu inima bubuind în piept.
Ajuns acasă, începu să analizeze tot ce capturase. Erau suficiente dovezi pentru a demonta întreaga firmă și pentru a implica oficiali de rang înalt.
A doua zi, publică primul episod al unui nou serial pe podcast:
– Astăzi vorbim despre adevărul din spatele unei firme care m-a concediat. Dar nu e vorba doar despre mine. E despre noi toți, despre cum suntem furați de cei care se ascund în spatele hârtiilor și a stâlpilor lor.
Episodul deveni viral în câteva ore. Știrile preluară povestea, iar autoritățile, sub presiunea publicului, fură obligate să demareze o investigație oficială.
Victor știa că își asumase un risc uriaș. Dar, în sfârșit, simțea că reușise să dărâme un stâlp important.
Pe măsură ce investigația avansa, Victor începea să primească semnale îngrijorătoare. Mesaje anonime îi umpleau căsuța de e-mail: „Oprește-te cât mai ai timp” sau „Țestoasele își apără stâlpii”.
Într-o seară târzie, întorcându-se acasă, simți că cineva îl urmărea. Se opri brusc pe o stradă întunecată, întorcându-se să confrunte necunoscutul. Un bărbat cu o figură neutră, îmbrăcat într-un palton lung, îi tăie calea.
– Domnule Victor, spuse calm, parcă recitând un text învățat pe de rost. Cred că ați intrat prea adânc în jocul ăsta.
Victor înghiți în sec, dar nu arătă teamă.
– Dacă am intrat, e pentru că vreau să scot adevărul la lumină.
– Adevărul, râse bărbatul. Adevărul nu contează, contează doar cine îl spune primul. Și uneori, cei care îl spun... dispar.
Victor strânse pumnii.
– Sunt doar un tip cu un podcast. Dacă mă atingi, toată lumea o să știe cine e de vină.
Bărbatul îi aruncă o privire rece, apoi îi întinse un plic.
– Un mic „cadou” de la cineva care preferă să nu te mai implici. Citește-l înainte să faci ceva prostesc.
Fără să aștepte răspuns, bărbatul dispăru în întuneric.
Ajuns acasă, Victor deschise plicul. Înăuntru, găsi o scrisoare cu litere decupate din ziare:
„Țestoasele cad uneori de pe stâlp. Dar și cei care le împing pot cădea. Alege cu grijă următorul pas.”
Lângă scrisoare, era o fotografie. Era el, în fața firmei, cu câteva zile înainte.
Victor își aprinse laptopul, dar mâinile îi tremurau. Se simțea prins într-o capcană. Își aminti vorbele bătrânului din parc:
„Nu toți trebuie să fie pe stâlp. Unii sunt făcuți să sape.”
Inspiră adânc și începu să tasteze. Își înregistra ultimul episod, fiecare cuvânt plin de determinare:
– Dacă ascultați asta, înseamnă că am făcut ce trebuia, indiferent de consecințe. Țestoasele pot cădea, dar cei care sapă nu vor fi opriți. Povestea mea nu e despre frică, ci despre curaj. Acesta e doar începutul.
Publică episodul, închise laptopul și privi pe fereastră. Pe stradă, o mașină cu farurile aprinse era oprită, motorul mergând încet. Victor zâmbi.
„Să vină. Am început să sap, și nu mă voi opri.”
"Această poveste este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, evenimente sau organizații reale este pur întâmplătoare.”
Cuvinte cheie :
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2025 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor