Dormi în pace, tanti Leana Capitolul II

[Exemplu de Titlu]

Cap. II

Pe holul Serviciului Investigaţii Criminale al poliţiei judeţene este mare forfotă, ofiţerii de poliţie aleargă de acolo-colo agitaţi ducând în mâini dosare mari şi voluminoase, din birouri se aud telefoanele sunând strident, doi-trei arestaţi purtând pe mâni cătuşele nichelate sunt escortaţi pentru audieri, mirosul de cafea proaspătă străbătând din spatele uşilor închise îţi gâdilă în mod plăcut simţurile, totul arată o dimineaţă frumoasă a unei zile normale de muncă.

Intr-un birou mic, înghesuit de maldărul de dosare ce le are de soluţionat tânărul inspector de poliţie Daniel Antonescu încearcă cu greu să desluşească tainele unei fapte oribile comise cu puţin timp înainte pe raza judeţului, care a dus la decesul unei tinere nevinovate. Seful său, îl presează, familia victimei cu avocaţii nu-i dau pace, lipsa de experienţă îşi spune cuvântul, toţi, toţi sunt ocupaţi şi nu are cui să-i ceară un sfat.

„Greu! Foarte greu să fii poliţist!” se gândea uneori Daniel Antonescu...

De când a terminat şcoala de ofiţeri, în urmă cu 5 ani, paşii l-au purtat pe la mai multe compartimente, dar acum a reuşit, în sfârşit, să fie repartizat la pasiunea vieții sale, compartimentul omoruri al inspectoratului judeţean de politie.

Viaţa în această specialitate nu este uşoară: Cazuri peste cazuri, violenţa este din ce în ce mai des întâlnită pe străzile oraşelor. Şi mai nou îşi face simţită prezenţa şi prin satele altădată liniştite. Ce să-i faci, este o urmare a dezvoltării societăţii, a pătrunderii influenţelor din afara graniţelor ţării.

Deodată, Daniel căzu pe gânduri, singurătatea pe care a îndurat-o de la repartizarea sa, îl face să se gândească tot mai des la copilărie, la viaţa trăită alături de părinţi. Nu reuşise

să se căsătorească, munca de poliţie răpindu-i mai tot timpul, pasiunea pentru aceasta l-a făcut să se izoleze. Singura sa familie, este colectivul, colegii cu care împarte bucuriile şi tristeţile, cu care împărtăşeşte succesele şi eşecurile. Părinţii săi sunt departe, la Brăila .

La început a fost foarte supărat. A plecat de lângă casa părintească luându-se la trântă cu necunoscutul, în creierul munţilor, în inima Ardealului, departe de căldura căminului părintesc, „dar, dacă datoria te trimite unde este nevoie de tine, te duci, că asta e meseria”, s-a consolat el până la urmă.

Supărarea i-a trecut destul de repede. A fost primit cu căldură încă din primele zile a activităţii sale de ofiţer instructor având în îndrumare mai multe posturi de poliţie din zona de munte. Se simte bine în acest oraş. Ardelenii sunt oameni cumsecade, primitori, cu frică de Dumnezeu şi cinstiţi, dar uneori îl apasă dorul de meleagurile copilăriei, de mama sa, de tatăl  şi de fraţii săi cu care a făcut destule prostii in copilărie, că biata mamă, nu ştia cum să facă să nu afle tatăl lor, că ar fi fost vai şi amar. Din când în când se mai vizitează, însă distanţa este mare, mijloacele de transport costă mult, aşa că se mulţumesc doar cu conversaţii reci la telefon, sau prin intermediul web-cam-ului instalat la calculatorul personal.

Amintirile îl năpădesc cu totul. Părinţii lui sunt oameni harnici şi modeşti, gândul îi fuge la tatăl său, un om sobru, serios, care foarte rar zâmbea. Probabil din cauza că avea patru copii de crescut, vremurile acestea tulburi te fac să te gândeşti permanent la ziua de mâine. Dar în ciuda greutăţilor îndurate, el şi fraţii lui au fost crescuţi cum trebuie, cu respect faţă de oameni, cu conştiinţă. Educaţia primită, şi-a lăsat adânc amprenta în comportarea lui Daniel.

Băiat sensibil, el pune suflet în tot ceea ce face, relaţia sa cu oamenii de rând este una deosebită. El respectă deopotrivă şi pe omul cinstit, si pe cel cu care viaţa a fost mai dură, şi cu cel care greşeşte uneori cu voie sau fără de voie.

– Antonescule! se auzi pe hol vocea dură şi puternică a şefului serviciului aducându-l din nou cu picioarele pe Pamânt, în biroul său.

– Ia dosarul ăla cu fata moartă si vino urgent la mine! tună în continuare şeful său.

Trezit brusc la realitate, Daniel Antonescu s-a speriat puţin, dar apoi imediat şi-a revenit şi luând dosarul cu pricina, a plecat de îndată.

– Să trăiţi, domnule comisar șef! salută el politicos, la intrarea în biroul şefului.

– Ia loc, te rog, spuse comisarul şef Popovici, șeful Serviciului Investigaţii Criminale, luând dosarul din mâna lui Antonescu.

– Spune-mi te rog, continuă şeful, în timp ce răsfoia dosarul, mai mult pentru a-şi face de lucru decât pentru a verifica munca ofiţerului în care avea încredere, cam cum stă treaba cu dosarul ăsta, că deja a cam trecut timpul şi noi nu prea ştim mare lucru. Inspectorul şef e foc şi pară, presa e călare pe noi toată ziua, noi ce le spunem? că nu ştim nimic? Nu se poate, Daniele! Nu se poate! ceva, ceva, trebuie să fie acolo! Ce ne scapă?

Din tonul folosit de către comisarul sef se vedea de departe că este puţin cam supărat. E! era şi de înţeles, că şi el săracul, dă multe explicaţii tuturor.

– Domnule comisar sef, începu Antonescu... pot să vă spun, că zilele trecute am primit o informaţie de la un om de încredere şi acum o verific. Dacă este reală, s-ar putea ca în maxim 5 zile să rezolvăm treaba, spuse el cu mândrie.

– Bravo, Daniele! exclamă comisarul şef. Mă gândeam eu că tu vii cu vreo idee. Dar fii atent! Nu spui la nimeni că ai vreo informaţie, că dacă, Doamne fereşte, nu se confirmă, o să avem destule discuţii cu presa sau cu şeful cel mare, că nu facem nimic, că ştim cine este autorul, că nu luam măsuri, că suntem mână în mână cu el, şi alte chestii din astea, pe care deja le-ai auzit şi tu de multe ori. Las-o aşa, şi apoi când o fi momentul sărim şi noi cu ştirea în primă audiţie, şi i-am spart pe toţi, nu?

Ofiţerul Daniel Antonescu plecă din biroul şefului său, având pe faţă întipărit un zâmbet care însemna triumful său. Seful serviciului, privi în urma sa cu admiraţie, având un respect deosebit pentru el.

Pe hol, Daniel se întâlni cu alt ofiţer, coleg de şcoala cu el, om însurat, la casa lui încă dinainte de a deveni ofiţer.

– Te salut, Daniele! ce mai faci?

– Ce crezi? răspunse Daniel... Am fost la sefu' cu dosarul ăla cu fata moartă... m-a beştelit de mama focului că nu l-am terminat! dar cum să îl termin aşa de repede ? e greu, ştii şi tu ce înseamnă un dosar din ăsta! Daniel se opri, nu a vrut să continue discuţia amintindu-şi ce a zis şeful său, să nu spună la nimeni.

– Las-o încolo de muncă reveni celălalt... Deseară e meci de fotbal, vii la mine să îl vedem împreună? Mai stăm la o vorbă, mai bem şi noi o bere, face nevastă-mea nişte chiftele de te lingi pe degete. Ce zici, vii ?

– Eu ştiu? Nu aş vrea să deranjez , spuse Antonescu uşor jenat. Tu ai familie, ai intimitatea ta, cum să vin?

– Hai, mă! lasă prostiile, că şi aşa, noi poliţiştii nu prea avem prieteni. Măcar între noi să ne înţelegem bine.

– Bine, zise Daniel Antonescu, am să vin deseară la opt. Dar, te rog, să nu te pregăteşti în mod special pentru mine!

La ora stabilită, cu punctualitatea-i caracteristică şi ţinând într-o mână un buchet mare de flori pentru soţia prietenului său şi în cealaltă o sticlă de vin din cele mai bune pe care le cunoştea, Daniel Antonescu îşi onoră invitaţia acasă la prietenul său.

[Sofia Sincă]

Încă de la început este vizibilă o îmbunătăţire a textului. Cel puţin arată literar. Însă mai ai de lucru la fineţuri... Nararea se face în cel mai simplu mod, deşi primele fraze promit mai mult. Însă pe parcurs nivelul scade... Te contrazici sau este tactica poliţienească: Daniel nu este ''beştelit'' foarte tare de şef, dimpotrivă mi se pare chiar rugat de către acesta. ''Ia loc, te rog, Spune-mi te rog, Bravo, Daniele!''

Dar mersul romanului este bun, ne introduce în acţiune, pe lângă frazele ce cuprind amintirile tânărului ofiţer de investigaţii, Antonescu şi plecarea lui de acasă, prin meserie.

Am scos aici nişte expresii care mai trebuiesc lucrate:

- în biroul său.şeful său. şefului său, având pe faţă întipărit un zâmbet care însemna triumful său. - repeţi prea mult pronumele posesiv său şi în general uzezi mult de pronume. Nu! Mai scoate-le! Se poate fără: biroul şefului, însemna triumful. Repetiţiile devin agasante.

dar apoi imediat şi-a revenit, - dar apoi devine pleonastic. Ori dar, ori apoi.

E! era şi de înţeles, că şi el săracul, dă multe explicaţii tuturor. - după semnul exclamării se pune literă mare. Şi eu aş scoate din, că şi el săracul, - pe săracul. Nu ştiu dacă e potrivit cu asemene om de rang înalt, comisar şef sau ce este el, în poliţie, acest termen de compătimire. Eu aş folosi termeni mai tonici, mai duri, mai bărbăteşti. Tu eşti cu stilul blândeţii... într-un roman poliţist, cred, scris de un bărbat.

5 zile, - numeralele se scriu cu litere, de preferinţă - cinci -

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea.

Sofy

[Sofia Sincă]

Dragul meu Marius Aurel, pe mine nu mă interesează ce se întâmplă în realitate prin birourile voastre. Poate să fie şi ficţiune... nu mă interesează pe mine. Eu iau doar ceea ce citesc, ceea ce face parte din roman. Iar dacă am zis că nu prea l-a beştelit, înseamnă că nu ai fost destul de convingător în context. Trebuie să concluzionăm din ceea ce scrii, nu să te contrazici singur şi nici să explici prin comentarii, ci trebuie să convingi prin fraze... acolo în text, să simţim noi, să tragem noi concluziile, nu să ni le spui tu.

Deci, sărăcuţul şef, nu prea pică bine, oricum, într-un text poliţienesc... sau mă rog... aşa o fi la tine.

[Sofia Sincă]

Bineînţeles că nu m-am supărat. Nu sunt eu aşa supărăcioasă, doar ţi-am explicat punctul meu de vedere. Desigur pana este în mâna ta şi tu scrii cum doreşti. Noi doar citim şi comentăm.

Succes!

CSENGER MARIUS AUREL a spus :

Nu vă supăraţi, discutăm doar, îmi spun şi eu părerea încercând să obţin rezultate cât mai bune. Aşa simt eu şi aşa am scris. Voi rescrie puţin.

Sofia Sincă a spus :

Dragul meu Marius Aurel, pe mine nu mă interesează ce se întâmplă în realitate prin birourile voastre. Poate să fie şi ficţiune... nu mă interesează pe mine. Eu iau doar ceea ce citesc, ceea ce face parte din roman. Iar dacă am zis că nu prea l-a beştelit, înseamnă că nu ai fost destul de convingător în context. Trebuie să concluzionăm din ceea ce scrii, nu să te contrazici singur şi nici să explici prin comentarii, ci trebuie să convingi prin fraze... acolo în text, să simţim noi, să tragem noi concluziile, nu să ni le spui tu.

Deci, sărăcuţul şef, nu prea pică bine, oricum, într-un text poliţienesc... sau mă rog... aşa o fi la tine.

[Chris]

Am parcurs şi eu acest fragment, mai ar trebui modificat puţin, după cum a observat şi Sofia sunt multe lucruri care se repetă, dar este mai bun decât primul.

compartimentul omoruri al inspectoratului judeţean de politie. - litere mari

Vă rugasem să puneţi un font mai mare. Pentru noi, cei care cititm mult, fontul acesta mic devine obositor pentru ochi. Mulţumesc,

[gina zaharia]

de acolo-colo = de colo-colo

Pământ -  eu aş fi folosit litera mică

Subiectul devine interesant. Îmi place numele de Daniel Antonescu. Aştept urmarea.

Cu prietenie,