Dileme ( fragment 23)

[Giurgiu Silvia]

   Maria și Cristian ajunseră gâfâind extenuați, la locul în care se despărțiseră de Liviu, privindu-se descurajați de insuccesul căutărilor, când atenția le fu atrasă de mulțimea, ce se adunase în jurul cuiva, sau a ceva...Teama li se insinuă în suflet, asemeni unui șarpe viclean și se îndreptară cu inima strânsă către scena ce adunase atâția curioși. Zidul viu care-i împiedica să vadă, sau să înțeleagă, ce se petrece, le spori nervozitatea și neliniștea. Cristian își croi drum fără prea multă ceremonie, trăgându-și mama hotărât de mână, dar văzând cele două trupuri înlănțuite ce zăceau încă, pe caldarâm, îngheță de groază. 

   - Liviu... Lea!... strigă Maria, aruncându-se disperată asupra celor doi. Liviu acoperise cu trupul lui pe tânăra ce zăcea palidă ca ceara, imobilă și cu privirea golită de orice expresie, încercând parcă, să-i reanimeze sufletul ce paralizase. Deznădejdea Mariei îl readuse la realitate și se ridică în genunchi, strângându-și la piept copila, smulsă ca prin miracol din ghearele morții, legănând-o duios. 

   - E vie! șopti el cu un fir de voce. Hai să mergem acasă! Cristian îl prinse de un braț și Maria de celălalt, ajutându-l să se ridice cu povara-i prețioasă, pe care nu voia să o lase dintre brațele lui protectoare. Ignorară intenționat murmurele interogative ale mulțimii curioase și se îndepărtară încet, uniți și hotărâți să nu se mai despartă niciodată. În urma lor, viața își reluă cursul tulburat și întrerupt pentru câteva clipe din goana lui teribilă, de o dramă neconsumată, din fericire.

   Pașii lor se târau tăcuți pe aleile umbrite ale parcului și niciunul nu îndrăzni să spargă tăcerea grea ce le apăsa sufletele, prin care rușinea, vinovăția și neputința, tropăia fără menajamente. Pe Lea o instalară pe bancheta din spate, ca pe o păpușă inertă. Părea foarte bolnavă, absentă și toți o priveau îngrijorați și speriați. Maria o luă în brațe, strângând-o la piept, murmurându-i cuvinte de alint și dezmierdându-i, topită de dragoste și duioșie, părul răvășit și umed. În îmbrățișarea mamei, copila de altădată trecea prin toate etapele ratate ale unei vieți ce-i fusese furată și renăștea cu fiecare suspin, pe care pieptul ei lăsa să se elibereze, din menghina emoțiilor refulate.

   - Iartă-mă, fetița mea! se rugă mama vinovată. Nu am știut să redeschid lacătele grele ale durerii de a te fi pierdut pentru totdeauna și era să te pierd din nou! Iartă-mă că m-am resemnat cu absența ta și că nu am știut imediat, ce loc să-ți găsesc în viețile noastre! Știu că nu merit iertarea ta și a lui Dumnezeu, dar eu te rog pe tine, în numele iubirii ce nu am încetat niciodată să ți-o port, uită durerea ce ți-am pricinuit și iartă-mă! 

   Liviu și fiul lui ascultau crispați de emoție. Lea auzise și ea cuvintele răscolitoare ce-i curgeau în ureche și le răspunse cu o suavă strângere a degetelor mamei, ce le descoperi între ale ei. Nu era în stare de mai mult, deocamdată, dar speră ca gestul ei să fie simțit și înțeles. Încă mai rătăcea prin labirinturile teribile ale morții, care o atrăsese vicleană în mrejele sale și era încă, sub efectul șocului, din care încerca să iasă, agățându-se de promisiunile  familiei, care o acceptase, în sfârșit!

   Încrederea și pacea încolțiră îndrăznețe în sufletul ei și creșteau vertiginos, cu fiecare mângâiere ce risipea norii de pe fruntea perlată de o sudoare rece. Când fu capabilă să gândească iar, se simți rușinată și vinovată de slăbiciunea ei, dar se încăpățână să reducă la tăcere vocea conștiinței, care o asaltase cu atâta violență și o împinsese la gestul acela oribil și reprobabil. 

   Liviu plănuia pentru ea o lungă și susținută psihoterapie, pe care intenționa să o facă, chiar el. Era șocat de gravitatea rănilor ce mutilau sufletul fiicei lui și nu o putea încredința niciunul alt specialist. Va trebui să fie însă, o terapie mascată, pe care Lea să nu o perceapă, altfel se îndoia că o va accepta. Știa el cum să-și salveze copilul din ghearele implacabile și viclene ale depresiei! 

   Ajunși acasă, Liviu îi sfătui pe Cristian și Maria să nu pună nici un fel de întrebări Leei și să nu facă nici cea mai mică aluzie, la ce se întâmplase în ziua aceea. Experiența lui de eminent psiholog începea deja să reconstruiască piesă cu piesă, sufletul pe care trebuia să-l vindece. Știa foarte bine ce sentimente contradictorii devastau în acele momente, mintea Analisei lui și trebuia să evite să o pună în situații jenante, cum ar fi aceea de a explica, de ce a încercat să se sinucidă. Când treaba lui va fi terminată, va deschide ea însăși subiectul și va putea vorbi despre acest episod dramatic, care i-a marcat pe toți.