DIHOTOMIE

[Exemplu de Titlu]

 

"Miosotis" era cuvântul care venea către el într-o muzică divină.
- Eu sunt Miosotis! îşi spunea fericit spiritul care se contura diafan în lumina necreată.
Chipul îi era numai frumuseţe şi zâmbet. "Tu eşti destinat iubirii!" îi mai spunea muzica celestă.
- Eu sunt destinat iubirii!
"Tu vei merge pe Pământ ca să experimentezi, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!"
- Eu voi merge pe Pământ, ca să experimentez, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!
În lumina necreată a apărut o mică sferă de culoare turcoaz, din care au plecat, ca o undă, cercuri concentrice din ce în ce mai mari. La un moment dat, cercurile nu au mai sporit în diametru şi au format un tunel prin care spiritul, în extaz, plutea condus de muzica sferelor. "Tu eşti prinţul fericit al tunelului turcoaz." îi cânta muzica. "Tu te vei împărţi în două fiinţe, dar nu vei şti asta!"
- Eu nu voi şti asta! repeta spiritul cu inocenţă, predat cu totul voinţei divine.
Tunelul turcoaz s-a bifurcat şi pe ambele ramuri a apărut plutind spiritul Miosotis. El nu a realizat că fiinţa lui s-a împărţit în două. La capătul celor două ramuri ale tunelului, a apărut o altfel de lumină, gălbuie, neavând frumuseţea şi blândeţea luminii necreate. "Vei intra în lumina creată, o, prinţ al luminii necreate! Îmi va fi nespus de dor de tine! Vei căuta mereu frumuseţea cerului, căci din cer ai plecat şi în cer te vei întoarce! În iubirea omenească vei găsi doar o fărâmă de cer..." i-a cântat muzica divină.
- Voi căuta mereu frumuseţea cerului...
"Intrând în lumina creată, vei intra în materie. Vei uita totul: cine eşti şi de unde ai plecat. Dar, când vei descoperi iubirea, ai să începi a înţelege câte ceva despre originea ta..."
- Voi uita totul... Dar voi înţelege cumva cine sunt şi de unde am plecat, când voi descoperi iubirea...
Apoi, cele două spirite au intrat deplin în uitarea de sine...

***

- Dimineţile primăverii sunt albastre, a spus Ella soţului ei, trăgând storul de pe fereastra dormitorului.
Lumina zilei a năvălit azurie, puternică şi proaspătă, ca o infuzie de viaţă şi de bună dispoziţie.
- Când ne-am iubit, am simţit ceva nou, deosebit... a continuat Ella.
- Ce anume? a întrebat Gilbert.
- M-am simţit pătrunsă de o energie care a venit ca un fulger din univers... Aşa am avut senzaţia. Mă simt mai împlinită ca femeie, sunt mai puternică acum. Sunt capabilă să dau viaţă unui copil!...
- Poate că acesta este începutul unei noi vieţi! a răspuns, uşor surprins, Gilbert. Eu văd o fetiţă. Îi vom pune numele drag mie: Eva.
Ella a venit spre el cu chipul transfigurat de iubire. El a privit-o surprins: părea mai frumoasă ca oricând şi a distins pe chipul ei o lumină maternă... A luat-o în braţe şi s-a aşezat pe fotoliul larg, care i-a primit pe amândoi în moliciunea lui.
- Comoara mea! i-a spus cu glas şoptit, încărcat de emoţie. Eşti tot ce am mai scump pe lume!
- Iubitul meu! Tu eşti sufletul meu pereche!
Se ţineau strâns îmbrăţişaţi, dintr-o nevoie fierbinte de contopire.

Tom şi Karina îşi petreceau weekend-ul în natură, într-un peisaj montan foarte frumos, la poalele pădurii. Zilele lunii mai erau frumoase şi călduroase, iar nopţile cu cerul senin, plin de puzderie de stele, erau splendide în mijlocul naturii. Se deplasaseră cu maşina şi rulota şi au ridicat cortul pe covorul molatec al ierbii.
Era zi deplină când s-au trezit şi s-au iubit.
- Niciodată nu a fost atât de bine! a spus Karina, bine dispusă. Am simţit că şi natura a participat la iubirea noastră.
- Aşa? a răspuns Tom zâmbind.
- Da! Am simţit cum mă energizează. Primeam energie ca un fluviu. Sau ca un fulger nesfârşit...
- Va trebui să mai venim, să repetăm experienţa! a spus Tom, la fel de zâmbitor.
Karina i-a sărit în braţe şi l-a sărutat îndelung, apoi i-a zis:
- Dacă concepem un copil aici, destinul lui va fi inevitabil legat de munte, de natură... Dacă va fi băiat, îi vom pune numele Silviu. Poate s-a întâmplat chiar astăzi!...

***

- Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pe care nu ai mai văzut-o şi să ai impresia că o ştii de multă vreme? m-a întrebat cel mai bun prieten al meu când eram pe o terasă, la un pahar cu vin. Impresia asta te năuceşte! a continuat el. Începi să investighezi misterul, şi el nu se lasă pătruns...
Atmosfera era propice unei astfel de discuţii. Era o seară frumoasă de sfârşit de septembrie şi puţină lume pe terasă. Pe trotuar, din loc în loc, trecătorii călcau pe frunze ruginii care anunţau sosirea apropiată a toamnei.
- Adică mă întrebi dacă am trăit vreodată impresia de déjà vu? i-am răspuns, uşor distrat.
- Exact!
- Am auzit pe unii explicând acest mister prin teoria reâncarnării. Adică, într-o viaţă anterioară, ai întâlnit acea persoană sau acele locuri care îţi par cunoscute. Cum să-ţi spun... eu nu sunt convins de validitatea acestei teorii. Poate că ar trebui să mai studiez chestiunea...
- Totuşi, ce altă explicaţie ai? m-a întebat, curios, prietenul meu.
- Ei, mie mi s-a întâmplat recent să întâlnesc o astfel de persoană. Sunt aproape îndrăgostit de ea. Am impresia că o ştiu de foarte multă vreme. O cheamă Cecilia. I-am mărturisit impresia de déjà vu şi am fost extrem de surprins să aflu că şi ea are această impresie... Suntem fascinaţi unul de altul şi, uneori, misterul ne face să tresărim când ne privim. Categoric, este vorba de o rezonanţă a fiinţelor noastre spirituale. Pentru că eu cred că o fiinţă fizică trăieşte în simbioză cu o fiinţă spirituală. Când fiinţa fizică moare, cea spirituală supravieţuieşte. Ea se dezvoltă odată cu fiinţa fizică. Desprinsă de cea fizică, nu se mai supune legilor spaţiului şi ale timpului.
- Da, mi-ai mai vorbit despre aceste năstruşnicii, a spus prietenul meu zâmbind.
- Cecilia este modelul meu de frumuseţe feminină. Un model pe care îl port în fiinţa mea. Cred că de asta îmi pare că o ştiu de multă vreme. Poate ca eu sunt modelul ei de frumuseţe masculină. Pare cam ciudată potrivirea aceasta, dar este credibilă...
- Deci asta ar fi explicaţia. Dar în ce priveşte locurile care îţi par cunoscute fără să le fi mai văzut, ce explicaţie ai?
- E mai greu! am recunoscut eu zâmbind. Poate încerci tu!
- Prin analogie, aş spune că sunt locuri care ne impresionează plăcut, pe care le purtam în imaginaţia noastră...
Am zâmbit amândoi, recunoscând că misterul este o interogaţie intelectuală, năucitoare dacă perseverezi în ea...

***

Oraşul de munte, în care s-a născut Silviu, este la vreo 250 km distanţă de oraşul de câmpie, în care s-a născut Eva. Cei doi au trăit fără să ştie unul de altul până la vârsta adolescenţei. Concursul de împrejurări al destinului făcea ca ei să călătorească spre acelaşi oraş pentru a da examen la facultate. Dorinţa lui Silviu era să devină inginer silvic şi afirma în glumă, către colegi şi prieteni, că la asta l-a predestinat numele său. Se afla într-un anturaj vesel, de tineri care călătoreau tot în vederea admiterii la facultate. Participa activ la atmosfera veselă, dar avea momente când devenea visător, sufletul fiindu-i plin atunci de o aşteptare luminoasă, care-l solicita din punct de vedere emoţional, aşteptare ce nu avea legatură cu examenul pe care urma să-l susţină. Îşi dorea să cunoască o fată frumoasă, cu care să se împrietenească, şi-şi imagina că fata aceea călătoreşte cu trenul spre acelaşi oraş, dar venind din altă direcţie. Cu fiecare kilometru parcurs, se apropiau tot mai mult unul de altul... Îl trezea din visare veselia gălăgioasă a celor din anturaj, care ocupau un întreg compartiment al unui vagon de clasa a 2-a.

Într-un compartiment al unui vagon de clasa 1, Eva privea tăcută şi visătoare la peisajele pe care trenul accelerat le lăsa în urmă. Gândurile îi stăteau la examenul care o aştepta, dar nu din teamă, ci datorită seriozităţii cu care era obişnuită să privească lucrurile. Îşi propusese să devină medic, ca şi mama ei, şi se pregătise îndelung pentru asta. Nu fusese cu adevărat îndrăgostită de vreun băiat până atunci, dar gândul că ar putea cunoaşte pe vreunul care să-i placă, cu ocazia examenului, a început să mijească în mintea ei, făcând-o să devină visătoare.

***

În a treia zi de stat în oraşul universitar, acelaşi concurs de împrejurări al destinului a făcut ca Silviu şi Eva să se afle, în cursul după-amiezii, pe aceeaşi terasă, în anturaje diferite. Terasa era plină de aspiranţi la studenţie, foarte veseli şi plini de viaţă. Umbrelele largi îi protejau de soarele puternic, iar băuturile răcoritoare erau un deliciu în căldura zilei. Silviu trecea prin aceleaşi momente de aşteptare visătoare, dar, ciudat, privirile lui nu o căutau printre cei de pe terasă pe fata aşteptată, ci se îndreptau distrate spre nicăieri, ca şi cum ea ar fi trebuit să se contureze magic în lumina zilei şi să vină către el...
Eva era în compania unor fete şi băieţi cu care se cunoscuse în timpul examenului. Se pregăteau de plecare când a zărit, la una din mesele apropiate, un tânăr frumos, a cărui înfăţişare a făcut-o să tresară puternic. "Ce deosebit eşti! De unde ai apărut? Cum de nu te-am văzut până acum? Ai ochii albaştri, ca ai mei..." Ceea ce o surprindea şi mai mult era impresia că-l ştie de undeva, deşi nu-şi amintea nicicum să-l mai fi văzut în vreo împrejurare. A mers către masa la care stătea el, dorind să fie văzută. Tânărul privea distrat spre nicăieri, dar a văzut cum, în lumina zilei, s-a conturat magic fata la care visa. Era superbă! "În sfârşit, ai apărut! Ce frumoasă eşti! În care viaţă ne-am întâlnit de îmi pari cunoscută?" Eva s-a oprit privindu-l zâmbitoare. Îi era imposibil să facă altceva. Tânărul, copleşit de prezenţa ei, s-a ridicat de la masă si a mers către ea.
- Bine ai venit! Eu sunt Silviu.
- Bine te-am găsit! Sunt Eva.
Şi-au împreunat instinctiv mâinile şi au avut sentimentul puternic şi extrem de plăcut al regăsirii. Cu ochii minţii vedeau cum un fluid de lumină feerică le scaldă fiinţa şi o pătrunde, unindu-i într-o trăire înaltă şi pură, care le dădea senzaţia de plutire celestă. Chipul lor radia frumuseţea nepământeană a acestei trăiri. O muzică a sferelor se auzea clar... "Miosotis, prinţ al luminii necreate, în lumina creată tu te vei împlini prin iubire!"
- Miosotis? Îmi pare cunoscut acest nume! a spus Eva.
- Şi mie. Poate că este numele pe care cerul ni l-a dat amândurora, a răspuns Silviu.
- Ca şi cum am fi o singură fiinţă?
- Poate că aşa suntem văzuţi...
Cei din anturajele lor nu au auzit această scurtă conversaţie. Au rămas cu impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme şi s-au întâlnit după o perioadă lungă, în care nu s-au văzut…

 

[Ion Lazăr da Coza]

Frumoasă şi această povestire. 

Autorul ştie ce vrea şi obţine ceea ce vrea.

da Coza

[Corina Militaru]

Mi-a placut! In afara de stilul pe care il apreciez, m-a incantat ideea. Suntem mult mai mult decat poate mintea noastra sa inteleaga.

Cu prietenie,

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări! Text transferat în Biblioteca de proză.