Degradare umană

[Pop Dorina]

Degradare umană

„Nimic nu este mai rău decât prostia agresivă.” - Goethe

 

     Mi-ar fi plăcut să cred că sosirea zăpezii, cu inocența ei sclipitoare, va împrăștia, în citadela zbuciumată ca o junglă, tihnă și bucurie. N-a fost să fie. Astăzi, de exemplu, după căderea primei zăpezi mai serioase decât anemicele ei surate din zilele precedente, am ieșit să savurez puțin din bucuriile iernii. Și le-am „gustat” din plin.

 

 

     Pe trotuarul de vis-a-vis, vreo cinci năzdrăvani cu microfoane în glăscior aruncă de zor cu bulgări de zăpadă într-o bătrânică. Femeia, în loc să-i tempereze cu argumente că nu fac bine, mai rău îi incită. Cu o tonalitate în glas ca a puștanilor, aruncă în gerul aspru, spre ei, cuvinte care nu-și au locul nici în dicționar. Să iau atitudine? Mă cam strânge haina și nu-mi permit. Toți sunt violenți, iar calmitatea mea ar pica ca o zăpăceală și ar fi posibil să devin victimă colaterală. Îi las să-și limpezească singuri apele și ofer  bocancilor mei posibilitatea  să scârțâie în voie pe trotuarul necurățat (încă) de promoroaca care se transformă încet, încet într-o pojghiță de gheață.   

     Ajung la semafor aproape ca un urs polar, fiindcă am uitat să precizez că fulgi dolofani valsează nervoși în toate direcțiile. Mă opresc, nu neapărat din cauza culorii roșii a indicatorului, ci datorită faptului că undeva în dreapta mea, pe șoseaua devenită patinoar, două mașini s-au unit degradant. Șoferii, în loc să sune la 112, au preferat să concureze într-o scenetă de genul „cine-i mai tare în mușchi și injurii” că doar, de, nu degeaba strada a primit apelativul de circ. În spectacolul tragi-comic impus de cei doi, restul pasagerilor, zgribuliți și nepăsători, asistă fără să plătească bilet de intrare. Eu, un amărât care pur și simplu a ieșit la o plimbare, cu ce-i pot ajuta? Să sun la poliție? A sosit deja! Să mă bag în seamă, dezvăluind oamenilor legii că individul în pulovăr roșu a început scandalul, cui i-ar folosi? Cert este că două mașini tamponate din pricina lipsei soluției antiderapante vor sta pe dreapta pentru câtva timp. Și cine-i vinovatul? Cei doi că s-au bătut și și-au aruncat cuvinte grele sau autoritățile „luate pe nepregătite”? Ambele tabere ar răspunde în cor: „Ce iarnă prăpădită!”  

     Scutur neaua instalată pe umeri, îmi trag puțin fularul pe gură și în dorința mea de a depăși rapid nervozitatea cotidiană, grăbesc pasul spre parcul din cartier. Liniștea mă cuprinde în brațe invidioasă, fără a fi capabilă însă să topească prezența brutală a fulgilor care insistă, nărăvași, să descopere calitatea din stofa paltonului meu. Să fac un om de zăpadă? În loc de răspuns un zâmbet răsare pe fața mea încintată. În imediata mea apropiere, pe o bancă pufoasă și plină de promoroacă, doi adolescenți se șterg reciproc cu zăpadă pe îmbujorații obraji. Chiar degustă din frumusețea albă, simulând gălăgioși un gust afrodisiac. Iubire? Prosteală pe față! Ce vor face când vor ieși din transă? Cu pantalonii umeziți în partea dorsală (căci n-au binevoit să șteargă inițial zăpada de pe lemnul băncii) și fața supusă la un îngheț iminent cum vor scoate cămașa? Îi așteaptă multe ceaiuri fierbinți cu lămâie și miere. Sub plapuma călduroasă, aroma ceaiului va concura cu sentimentul de acum – dulce-acrișor. Așa să fie dragostea? Îi las să-și topească iubirea după bunul lor plac și încerc să-mi contabilizez gândurile. Ușor, ușor înserarea bate la ușă. Nu mai ninge, însă frigul lasă o amprentă dură peste întinderea albă.

     Ies din parc tânjind spre căldura din camera mea. Îmi aduc aminte că frigiderul meu plânge după fructe, lapte, ouă. Pentru a-i tempera lacrimile, cotesc spre supermarket. În spatele ușilor rabatabile, fosta minunăție albă, transformată în mocirlă, îmi sugerează faptul că oamenii, în loc să se bucure de prezența anotimpului alb, s-au refugiat aici pentru a acumula alimente. Nu greșesc deloc, căci la casa de marcat, o coadă imensă mă determină să mai fac o raită printre rafturi. Detest cozile impuse!  

     De aproape zece minute am lăsat iarna să-și facă mendrele în natura îmbrăcată cu o pătură albă, dar rece. Am debarcat bananele, portocalele, laptele și ouăle pe bufetul din bucătărie. Pornesc radioul și îmi pregătesc o omletă cu șuncă și cașcaval. În duet, din micuțul aparat, două voci calde afirmă că: „Iarna ne-a surprins îndrăgostiți”. Îmi hrănesc sufletul cu melodia lor și finalizez omleta. Iau și un pahar cu lapte și mă retrag în sufragerie. Pornesc concomitent și televizorul, și laptopul. Pe un post de televiziune național, descopăr fără să vreau conflictul din parlament iscat între doi deputați, dar sătul de această degradare umană opresc sonorul și tastez pe laptop versul care-mi tot sună în cap, asimilat de la radio. Vocea Elenei și a băieților de la Bere Gratis învăluie încăperea, lăsându-i pe cei doi parlamentari să-și consume în surdină disputa.  

 

 

     Ce „magie albă” la „o cană cu ceai”! Se pare că ne întreținem existența în lumi paralele. Pe de o parte e furtuna verbală care ne cuprinde zgomotoasă și ne învăluie în dorința sa de a-și multiplica prezența în viața noastră și pe de altă parte e iubirea care se consumă în tăcere și se bucură de fiecare fulg de nea.

     Într-adevăr, așa cum afirmă și melodia, iarna ne surprinde de fiecare dată. Să gustăm zi de zi bucuria fulgilor și liniștea unui colind, lăsând celor care se plictisesc... violența.

[Sofia Sincă]

Mi se pare cam mult exagerat titlul, degradare umană, din cauza a două întâmplări nefericite pe care le descrii. Dar da, se mai poate adăuga una, adică cea de pesimism voit, debordant, abordat de autorul narator: Să iau atitudine? Mă cam strânge haina și nu-mi permit. Chiar emfatic. Și la următorul caz, din nou se asistă doar, parcă din plăcere, se caută momentele de gâlceavă. Dar, îndrăgostiții care au uitat să dea zăpada de pe bancă, jos, ce vină au? Cât s-au degradat?

încintată. - adică? poate încântată...

Semnul meu,

Sofi

[Pop Dorina]

Nici eu nu sunt prea mulțumită cu titlul, doamnă Sofy, însă bucuria primei zăpezi împletită cu dorința de a scrie un text despre violență (de la care am deviat puțin) m-a determinat să aleg acest acest titlu (poate provizoriu). Aveți dreptate când afirmați despre cei doi îndrăgostiți că „nu fac parte din filmul acesta”, însă va apărea totuși o degradare și-n cazul lor când se vor ridica... (umezeală la „popou” și posibil urmată de răceală).

Titlul l-aș putea schimba în: „Aglomerația primilor fulgi” sau mai simplu: „Prima zăpadă nervoasă”. Mă mai gândesc.

Vă mulțumesc pentru popas și sugestii. Părerea dumneavoastră, doamnă Sofy, pentru mine contează.