de ziua soției

[paparuz adrian]

În sufletul soţiei mele întotdeauna am zărit acel ceva misterios, tainic, ce dăruieşte chipului şi gândului, inimii şi viselor, zâmbetului şi tristeţii sale o aură, un nimb aproape vizibil ce-ţi inspiră respect, o atracţie irezistibilă, dar şi o teamă neexplicabilă.

Dacă aş fi pictor i-aş putea reprezenta întregul, sub forma unui vulcan în pântecul căruia se zbate materia în stare de incandescenţă, gata să erupă, să arunce, nu cu lavă, ci cu lumină, o lumină atotcuprinzătoare, pură, menită să alunge acest blestemat întuneric din inimi...

Multă vreme nu am ştiut să păşesc în tainica ei lume, nu puteam intercepta sentimentele ei exact aşa cum erau, în stare nativă.

Această afinitate de a gândi şi de a exprima trăirile în stare pură m-au uimit şi mă uimesc şi acum.

În imaginaţia ei, dar nu, greşesc, nu în imaginaţie, căci Clara nu imagina niciodată nimic, ci dădea viaţă, formă universului ei, în care totul exista real, deci în realitatea ei, exista întotdeauna un adevăr necunoscut mie decât parţial prin ea, prin versurile şi scrierile sale.

Clara le numea „amintiri de acolo”, niciodată din viitor sau din trecut. Îmi scria scrisori, ca şi cum eu aş fi fost plecat undeva departe de ea, de sufletul ei înspăimântător de frumos.

- De ce faci asta? o întrebam privind-o, în timp ce îmi redacta o scrisoare de „acolo”...

- Îţi scriu pentru a-ţi putea aminti, vei avea nevoie de amintiri sigure pentru a putea să te orientezi, Rafael, iubitule, să ştii de unde vii...

- Unde, când, Clara? Unde voi fi eu fără tine? De ce aş fi?

- N-are importanţă Rafael, nu te întrista, sărută-mă şi dă Universul mai încet...e un joc pe care tu îl vei începe mai târziu. Scriu celui ce vei fi. Aceluia ce va trebui să adune TOTUL de la început.

Vino să ne scăldăm în soare, în marea fără ţărmuri. Atât de mult te iubesc, Rafael...

Am să continui altădată scrisoarea, mai avem atâta bucurie de dăruit...O cuprindeam în braţe şi alergam cu ea în imensitatea mării. Reuşeam să-mi şterg tristeţea care mă cuprindea, incertitudinea. Însă, uneori trăiam cu senzaţia că asupra mea pluteşte aşa un nor, un abur care încerca să mă protejeze de ceva, de cineva...Nicolo, Clara.

- Vino, vino Rafael! m-a strigat în ziua aceea, ziua ei, înainte de a apuca să arunc cât de sus am putut freziile pe care i le culesesem. Aşa îi placea ei să primească florile...

Ca o ploaie de vară caldă, pe umeri, prin păr.

- La mulţi ani, dragostea mea! Fericirea ta să dureze o veşnicie şi câteva minute peste...

- Sunt , Rafael, sunt fericită, la fel de fericită cum e floarea copacului în pârg, la fel cum e pruncul la pieptul mamei sale, precum credincioşii în ziua de paşte....

Vino trebuie să îţi citesc ceva, să-ţi spun, să îţi povestesc, să îţi vorbesc...eşti strălucirea întunericului meu, iubitule.Pentru tine răsare soarele în plină noapte, pentru tine sunt lacrimile mele, surâsul...

Eu doar prin tine exist iubitule, primeşte-mă ca ofrandă a iubirii şi aminteşte-ţi de mine atunci când vei porni de la capăt istoria.

Am strâns-o lângă inima mea bătând nebuneşte, minute în şir, până am simţit că se linişteşte. I-am sărutat ochii înlăcrimaţi şi am privit-o în suflet.

- Ce se întâmplă Clara?

- Nimic...numai că eu te iubesc mult prea mult...şi mă tem că tu eşti prizonierul iubirii mele. Că te sufoc cu dragostea mea, iar tu nu poţi să ajungi acolo, dincolo ...

Începu să râdă nestăvilit.

- Nu te întrista Rafael, e ziua mea, iartă-mi nebunia, să râdem dar.

„Dar din dar se face rai”. Tu mi-ai dăruit o ploaie de frezii şi viaţă în toate clipele inventate, iar eu aş vrea să îţi dăruiesc o legendă... Vino ursuzule!

M-a luat de mână şi m-a purtat parcă plutind, până în pavilionul din grădină...S-a aşezat şi mi-a aşezat capul pe pieptul ei.

- Până îţi voi citi, tu îmi vei asculta inima...să nu uiţi inima asta, Rafael..."

fragment din "Cum s-a nascut Dumenzeu "- pentru ziua soției mele, Luminita Paparuz