Cyrano iartă orice prostie

[Exemplu de Titlu]

„AMERICA ESTE CEA MAI BUNĂ

ȘCOALĂ

A SOLITUDINII”

−

Cum se împacă, la New York, „babilonul Lumii Vechi”

cu cel al „Lumii Noi”? Care este, după

atâția ani, petrecuți în marea metropolă, „gustul trecutului”?
− Așa cum am scris adesea, New York-ul e „capitala
dada
a exilaților”. Babilonul exilului biblic se asociază cu „globalizarea”

contemporană tot mai intensă, încât pe stradă întâlnești cam toată planeta. Marea metropolă găzduiește, deci, toate gusturile, inclusiv cel al trecutului, definit în multiplele sale meridiane și limbaje, dar și al viitorului, pe fețele adolescenților, fixate pe telefonul mobil, care îi conectează oriunde, ca și al prezentului, așa complicat și sucit, cum ni se arată. −
„Sunt doar un biet nomad”, scrieți oarecum resemnat. Nomad, da; dar de ce „un biet”?
− Biet −

pentru că nu mai am energia și trepidația unui nomad viguros și lacom de noutate. −
Ce înseamnă

viața ornată

cu „laurii exilului”? Ce să

înțeleg aici prin „lauri”?
− Laurii mi-au venit prin tot felul de distincții literare neașteptate, pen-tru care nu eram, în niciun fel, pregă-tit. Sunt, firește, lauri vremelnici, perisabili și încununează modest capul pleșuv al unui sceptic incurabil. −
Se spune că, în general, suntem mai pregătiți pentru plecări decât pentru întoarceri! Dacă

e adevărat, de ce oare?
− Nu eram deloc pregătit pentru plecarea din România, deși statul po-lițist în care lâncezeam mă tot instruia despre urgența plecării. Și n-am fost pregătit nici pentru întoarcere în pa-tria care m-a exilat de două ori (la 5 și 50 ani) și care nu murea de dorul meu. −
Despre contradicțiile României totalitare ați scris în
Întoarcerea huliganului
. Care credeți că

sunt cele ale României de azi?
− Contradicțiile României totali-tare se prelungesc și azi, suplimentate de cele ale prelungitei tranziții spre nicăieri, în care revin vechi împotmoliri, inclusiv cele dinainte de comunism, dar și vagi speranțe, în care nu știi dacă poți crede. Corupția își continuă inventivele jocuri, politicienii par încă mai caragialieni ca în trecut. Și nici măcar fotbalul nu-și mai împlinește terapia burlescă… −
De la moartea lui Mihail Se-bastian au trecut 70 de ani. Puteți de-talia, pentru lumea de azi, relația din-tre „adversitățile exterioare”

și „ad-versitatea interioară”? Privește a-ceastă

relație doar
sufletul evreului
?
− Am afirmat, nu odată, că evre-ul reprezintă o esențializare a umanu-lui, în calitățile şi defectele sale. Chiar și așa fiind, adversitatea exte-rioară − în cazul său − a atins și atin-ge performanțe stupefiante și azi, du- pă holocaust, când arabii se măcelă-resc între ei și măcelăresc orice „infidel” întâlnesc în cale, dar pe străzile Europei (să nu mai vorbim de Orientul Mijlociu) se scandează „o-morâți evreul”, nu mahomedanul, ca-re atacă (și) creștinătatea. Cât despre adversitatea interioară, aici Sebastian cita profeții și vehementul lor spirit autocritic, regăsibil în destule incisive auto-incriminări, în care se relaxează mereu activul spirit critic iudaic. Iisus însuși a fost o întruchipare a acestui spirit critic, exigent până la violența cu sine și ai săi. −
Vorbiți, în
Întoarcerea huliga-nului
, despre „banalitatea feerică

a normalității”. În ce sens poate fi banalitatea feerică? Cum ar putea arăta excepția de la această

stare?
− Banalitatea poate fi feerică, dacă tocmai ai ieșit din iadul unui lagăr de exterminare, în care banala hrană și banala căldură și banala conviețuire domestică erau abolite. −
Cât de greu/ușor e de purtat prin lume ceea ce numiți
casa melcu-lui
, limba ca „refugiu infantil al su- praviețuirii”, cum spuneți dumnea-voastră.
− Casa limbii natale, patria scriitorului, este refugiul în care mă regăsesc, și azi, cu toate tulburările pe care himera scrisului și agresiunea cotidianului ni le dăruiesc cu supra-măsură. Port cu resemnare și bucurie această

„casă” cu mine, în care, surprinzător, supraviețuiește cel care am fost și încerc să rămân. −
Care credeți că

sunt, în gene-ral,
bolile libertății
? Cât de bolnavă

este libertatea României de azi?
− Libertatea este, până la urmă, ce anume realizezi din ea; altminteri, rămâne o noțiune prea vagă și inconsistentă. S-au realizat mari progrese sociale datorită dezinhibării, dar și excesele s-au văzut și se văd. Destul să privim în jur la socie-tatea contemporană, și la noua ei ge-nerație, crescută în libertate, pentru a vedea unde și cum se întâlnesc igno-ranța, fudulia provincială, aroganța, candoarea culturală, arivismul, mito-cănia etc. Nu sunt invenții ale liber-tății, au existat dintotdeauna, doar că acum și-au găsit o nouă îndreptățire și impulsuri sociale inedite. În România, situată mereu la „mijloc de bun și rău”, carențele universale se combină cu cele pitorești, ale locului. −

Se poate învața singurătatea? Cum se vede ea de la New York? Poate fi, uneori, și intimitatea o formă

de singurătate mascată?
−

Se poate −

și viața este un pedagog tenace în acest sens. În
Întoarcerea huliganului,
relatez o discuție cu un diplomat italian, care îmi spune că America este cea mai bună școală a solitudinii. Probabil, pentru că aici comunicarea între oameni pare facilă și promptă, mascând ușor superficialitatea și efemerul. Intimitatea este continuu agresată de spiritul gregar al populismului și abundența clișeelor, care agresează individul. −
Cât ați pierdut și cât (ce) ați câștigat în anii exilului? Cum e să

fii „bogat în pierderi”? Cum e să

fii sărac în câștiguri?
− Pierderile sunt mari și tipice − dislocarea, disposesia, anonimizarea, înstrăinarea, dar și câștigurile pot fi mari, și au fost, în cazul meu. Necunoscutul și-a deschis pentru mine multe ferestre, o experiență pedagogică, aș zice, esențială, care te situează în lume și te învață multe despre tine însuți și despre ceilalți. Un transfer stimulant, în relativitatea existenței noastre terestre.
FLAVIA TOPAN

[Corina Militaru]

Interesant dialog, dar puțin cam dificil de urmărit datorită redactării. :)