Cu sufletul în douăsprezece culori

[Carmen-Maria Mecu]

[fragment din ”novela” Aici sunt olimocși].

Halate albastre și albe, funde, mămici care uită sau nu pot să-și recupereze pruncii la sfârșitul săptămânii, săpun (de rufe!) la discreție, domnișoare pline de temperament, jucării roase de timp (dar prietenoase  - mari piese pentru construcții, căluți din lemn, păpuși cu fețe de porțelan și rochițe demodate, din tul etc. etc. etc.), ”mama” Ana –  gătește dumnezeiește, din orice,  și la nevoie aduce de acasă măcar mirodenii, camera neagră unde N. ar vrea sa-i închidă pe ”cei răi”, duminici printre țânci cărora le curge mereu nasul și cuburi risipite pe covorul uriaș din hol, grade didactice, descântece de deochi, ședințe, speranțe de măritiș, CFI-uri.

Învăț să comunic prin gesturi naturale, să mă încarc de sensurile contextului / contextelor, să trăiesc  într-un univers concret și simplificat. Învăț să-i fac să mă privească, mă străduiesc să-i surprind inventând mici scenarii -fur meserie de la educatoarele cu experiență.

Și vine ziua când privirile lor se încarcă de lumină și blândețe, așa cum mi se întâmplă în cele din urmă cu copiii de orice vârstă. Ceea ce este greu și întunecat în ei coboară prin rădăcinile tălpilor în pământ, și se face pământ. Ceva volatil se separă, urcă și ne învăluie, liniște încărcată de bucurie. Învățăm împreună ceea ce nu cuprinde nici o programă: să ne modelăm sufletele, mintea, unii  după ceilalți. Sunt silitori, pentru că -fără asta- ceva s-ar prăbuși ireparabil înăuntrul meu. O simt cu prospețimea celor care încă n-au uitat de unde vin, că pâlpâiri abia văzute ne leagă de alte lumi și – vrând-nevrând – pe toți laoaltă. Că nu există timp-vector, vârste, roluri, în clipa aceasta când învăț să aștept.

- Așteaptă! Spune Răducu. Are  mâna întinsă, cu palma îndreptată spre mine. Eram în impas…Trebuie să vorbim despre 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Am o părere cu totul personală despre această zi. La fel ca Ziua Africii Negre, îmi sugerează generozitatea proprietarului de colivii, care deschide ușile și ferestrele o dată pe an, având grijă – bineînțeles – să acopere grădina cu o plasă sigură dar aproape invizibilă. Precauție inutilă! Oricum bietele păsări n-ar avea timp să învețe să zboare prea sus.   Am o planșă confecționată convențional și decent, înnegrită pe la colțuri de palmele asudate ale șirurilor de educatoare care s-au folosit de ea. ”Noi vedem în acest tablou” o cameră unde totul este previzibil: masa sau măsuța, scaunul sau fotoliile,vitrina sau biblioteca, de la statut socio-profesional, la statut socio-profesional. Nici un pericol să te rătăcești în acest dreptunghi disciplinat. ”Mama” poartă o rochie didactică: nici prea lungă nici prea scurtă, nici prea strâmtă nici prea largă, nici prea roz nici prea bleu. Femeia așteaptă probabil să i se întâmple ceva, pentru că nu râde și nu plânge, nu șade și nu merge, în general pare a fi și a nu fi de acolo în același timp. ”Fata”, contur erodat de scurgerea inevitabilă a sute de unități didactice, îi oferă un buchet de flori neidentificabile.

Mintea mea e albă ca o coală proaspătă de hârtie pe care ți-e frică să așterni prostii. Răducu râde, se ridică de pe scăunelul lui (îi place să stea lângă fereastră) și-mi repetă: - Stai! Înțeleg că vrea să mă liniștească: acum n-are de gând să alerge prin cameră, să-și ciupească vecinul ori să picteze pe pereți. Să am răbdare, că știe ce face și n-o să regret. Accept. Toți au înțeles și-l privesc, curioși. E înăltuț și voinic pentru cinci ani, are părul șaten, pielea albă, obrăjori dolofani rozalii, ochi albaștri și un zâmbet pe care și-l recunoaște seducător. Se apropie hotărât de tablou, pătrunde în cameră și locul se cufundă într-un nor albăstrui. Dar pe măsură ce înaintează, ceața se risipește și femeia începe să semene cu mămica lui. E tare frumoasă mămica lui! Camera se lărgește, pereții strălucesc vopsiți în mai multe culori (roz-bej, lila, galben-pai, gri-bleu, alb-crem, verde-smarald). . .nici nu mai sunt patru pereți, e o cameră hexagonală, cum mi-am dorit toată viața! Una din fețe e acoperită cu un tapet ce reprezintă o grădină vie, în trei dimensiuni. Ori nu-i decât un geam uriaș, prin care se vede o grădină? Tufe de forsytia, albăstrele, ghiocei, toporași. Miroase a pământ proaspăt și a iarbă, zumzăie gâze și înmuguresc copăcei. Răducu aleargă spre mămica lui strivind în pumn cozile unui mănunchi de ghiocei – simt asta de parcă l-aș ține eu – ea îl ridică în brațe, îl sărută – văd urmele de ruj, îi aud cerceii lungi zornăind. Apoi așază florile într-un vas trandafiriu, pe o măsuță cu intarsii de sidef.  Răducu o zbughește iar spre grădină, nu-l mai văd…strig disperată: Întoarce-te! uitând că nu m-ar putea auzi, chiar dacă ar fi lângă mine. Mă ghicește, se întoarce cu fața, surâzător, și-mi face iar semn să aștept. Reapare în prim-plan, vine spre mine cu mânuța în care ține un ghiocel, arată spre mine și spre Ea că suntem ”la fel”, se înclină și-mi oferă darul ca un adevărat cavaler. Iau floarea delicată – devenită invizibilă în falia dintre lumi – o așez cu infinite precauții pe catedră, într-un pahar ”inexistent”. Mulțumit, băiețelul se așază pe scăunel, cu mîinile la spate și spinarea foarte dreaptă, așa cum o cer tovarășele.

Celorlalți le-a plăcut. Și pentru că în grădiniță mai totul se însușește prin imitație, mai ales când te-ai născut cu o disabilitate ca a lor, peste un sfert de oră recipientul devine neîncăpător.

Eu mă simt ciudat, ca și cum aș fi douăsprezece ființe semitransparente deodată și aș trăi douăsprezece feluri de iubire maternă, ca și cum ar trebui să mă mișc simultan în douăsprezece camere extrem de neasemănătoare cu tot ce știu eu…Văd lumea cu ochi de insectă, gata-gata să mă pierd.

- Ce se petrece aici? Ușa s-a deschis și a intrat d-na N. Pronunță cuvintele foarte rar, exagerat de pedant și are acel gen de figură pe care o capătă actorii când îmbătrânesc: cu multe, foarte multe ”riduri de expresie” ce îi trag fața în toate direcțiile. - Ce-ați făcut cu planșa? se zbârlește indignată. Constat cu stupefacție că are dreptate: lipsesc toți ghioceii din vas, ”fa-ta”nu se vede nicăieri, iar ”ma-ma” e vag-vag conturată. D-na N, educatoare de formație montessoriană – cum ne tot repetă, cu o vechime de treizeci de ani, nu poate fi păcălită. Ea știe că între universuri se pot deschide vase comunicante.

Plecăm privirile, vinovați: n-am finalizat. În grădiniță, orice activitate se sfârșește prin punerea la locul lor a materialelor cu care s-a lucrat. Reversibilitate, ordine și disciplină. Adunăm ghioceii și îi reintroducem în tablou. ”Ma-ma” își revine, ”fa-ta” îi întinde buchetul, încremenesc amândouă în așteptarea următorului 8 Martie.

Mă simt iar în pielea mea, doar ceva mai obosită. Copiii stau cuminți, N. ne laudă. Numai Răducu îmi face cu ochiul pe furiș, și am impresia că – pentru o fracțiune de secundă, prin imitație, ei învață totul prin imitație - face același lucru și fetița decolorată din tablou.

Share this:

[Corina Militaru]

„Învățăm împreună ceea ce nu cuprinde nici o programă: să ne modelăm sufletele, mintea, unii  după ceilalți.” Da, și ferice de cel care este în stare să învețe de la copii. :)

Multă gingășie în acest text. Am citit cu plăcere.