Cotul lui Manea

 

            Vremurile se schimbă uşor, oamenii se transformă mai greu sau deloc.

            Manea era un om oarecum ciudat. Pipernicit de felul lui. Dacă ar fi să facem trimitere în lumea plantelor, am putea spune că era un bonsai uman, cu puţin pământ la rădăcină, cu puţină apă, cu puţin aer şi soare. Îl vedeai mereu preocupat, mereu cu grijile pe umăr de credeai că asta i-a ros din statură. Mersul târşâit şi grăbit, fruntea plecată, ca şi cum toate gândurile omenirii îşi găsiseră sălaş acolo, îl făceau, nu de rare ori, să fie ţinta sarcasmelor. Nu s-ar fi însurat pentru nimic în lume. Femeia e o pacoste la casa bărbatului. Copiii, nişte balauri. N-ar fi băut o garafă de vin plătit cu bani din buzunarul său de s-ar fi întunecat soarele. Dar nici de pleaşcă nu căuta. Avusese cândva un butuc de vie păsărească ce se lăfăia vara la soare pe un bolovan nemăsurat de mare, însă nişte lifte i-au pisat cu o piatră tulpina şi acum sfânta pască o lua cu apă. În mintea lui chircită se vedea om ajuns: avea o casă micuţă înfiptă în coasta satului, cu pereţii goi şi crăpaţi, humuiţi o singură dată, cândva la începutul lumii. Mândria lui era bordeiul. Pus cu anasâna într-un colţ lăturalnic de obşte, pe un povârniş îngăduitor, presărat cu bolovani imenşi, care stau gata să se prăvale, şi cu fagi bătrâni, mai bătrâni ca veacul, mezdriţi de el la rădăcină ca să se usuce pentru a nu mai ţine umbră ideii de grădină din preajmă, a atras doar la început atenţia câtorva invidioşi. Acolo, în cuibul lui agăţat în clina sură, pur şi simplu vieţuia. Excepţie făcea şirul de sărbători din miezul iernii, când îşi aducea în sat caprele, de obicei două la număr, şi pe suratele lor – cele trei-patru mioare, însoţite de o căţea jigărită. În restul anului, în casa aproape abandonată, mai făcea câte un mic popas în drumul său la biserică şi atunci când se întorcea de la biserică, deoarece nu se cădea să treacă prin faţa locuinţei sale ca prin faţa unei hrube părăsite. Pe fratele lui, rămas în căminul părintesc, nu-l vizita fiindcă îi era peste mână, iar despre soră-sa, măritată în plasa cealaltă, chiar că nu mai ştia nimic. Oarecine ar fi putut să spună că i s-a subţiat sângele, dar nu era aşa. Pur şi simplu, la bordeiul singuratec se simţea el bine. Nu-l deranja nimeni. Nimeni nu-i cerea ceva, nici măcar o cană cu apă, căci izvorul era la poartă.

            Pe lângă siliştea şi pământul din preajma bordeiului, dar şi a unei palme de ogor din ţarina satului, Manea mai avea un petic de fâneaţă. Fâneaţa era peste vale de bordeiul lui. Ar fi putut lesne să o vadă din prag dacă celălalt mal, mai prăvalnic şi mai înalt, n-ar fi fost împădurit. Doar iarna zărea printre copacii goi o parte din ea. Vara, perdeaua de frunze i-o răpea şi o înstrăina privirii lui. Asta nu însemna că nu privea mereu într-acolo, fie vară sau iarnă, fie seară sau dimineaţă, ca spre casa unde i-ar fi şezut drăguţa. Accesul la această sprânceană de fâneaţă se făcea, ca pentru oricine, pe drumul căruţelor. Drumul se închega în mijlocul poienilor de pe tăpşanul vast cât un aeroport de provincie; cobora, după un timp, un pripor abrupt, săpat în stâncă, pentru ca apoi să treacă apa printr-un vad lat de unde îşi urma ţelul, singurul de altfel, cel de a ajunge în sat. Pentru Manea, drumul era util doar până ce trecea vadul, de acolo el apuca, în amonte, poteca însăilată de picioarele lui şi bătătorită de jivinele nopţii. Traseul acesta îl făcea de neştiute ori într-un an. Toamna mai ales, când trebuia să aducă fânul în cârcă, îl parcurgea şi de zece-cincisprezece ori pe zi. Nu se ştie dacă ar fi avut cu ce să plătească un cărăuş, dar gândul că va consimţi prezenţa cuiva, timp de un prânz bun, îl înnebunea. Şi-apoi nici nu-i era de mare trebuinţă. Uneori trecea apa prin dreptul bordeiului, se căţăra pe malul pieziş şi împădurit, dând aproape în fâneaţa sa. Această cale i se părea mult prea obositoare şi periculoasă, căci şisturile din albia râului erau tăioase şi oricât de bătătorită era pielea din talpa picioarelor lui, tot risca să-i fie sfârtecată; unde mai pui că râul, ca un voinic vânjos şi rebel ce era, îşi tot modifica fundul albiei, colmatând sau golind cariile, întinzând astfel capcane la tot pasul, oferindu-l fără nici o şovăire şuvoiului puternic ce îl putea duce în vreo bulboană fără fund. Dacă ar fi făcut o cărare, poate şi o punte…

              De-ar fi avut mai mult noroc, Manea nu şi-ar fi pus bordeiul peste moldă. Ar fi defrişat bucuros din „apărătura” lui, din colţul său de pădure pe care îl ocrotea şi îl exploata ca megieş ce se afla, însă fâneaţa îi era la marginea tăpşanului. De acolo se întindeau prăpăstii acoperite cu arbori găunoşi, iar pe unde putea să tragă el coasa nu s-a îndurat să facă odaia, că şi aşa nu prisosea obrazul neted al luminişului.

              Nu ştiu cum leagă Dumnezeu lucrurile, că multă bătaie de cap îşi pricinuieşte uneori. Poienile acelea, din care făcea parte şi fâneaţa lui Manea, nu erau mai de soi ca alte poieni.                                                                                                            Înconjurate fiind de munţi împăduriţi, având o singură cale de acces, se făceau uşor de stăpânit şi, în consecinţă, erau râvnite de mulţi. Ochii popii tânjeau de mult timp după ele şi tot de mult timp acesta începuse capturarea lor. La început, cu bani şi cu duhul blândeţii, dar nu se sfiia să ducă la notar câte un proprietar beat criţă şi, în schimbul unei butelcuţe cu rachiu, să treacă la el în cadastru proprietatea nefericitului beţiv, chiar dacă acestuia îi mureau plozii de foame în cerdac. În câţiva ani acaparase mai mult de jumătate din poieni, însă tot nu avea somn. Cei mai refractari proprietari se dovedeau a fi tocmai cei din fundul platoului, cei de la poala pădurii. Ei nu cedau nici la rugăminţile popii, nici la afuriseniile lui. Totuşi, el găsi şi pentru aceştia un mijloc de constrângere – le interzise, cu vrăjmăşie, să-i mai calce proprietatea. Fie chiar şi cu piciorul. Degeaba au protestat cei vizaţi de aceste restricţii, degeaba au făcut apel la cutumele obşteşti că preacucernicul nu s-a înmuiat. Dimpotrivă, când afla că cineva avea să se ducă să-şi aducă fânul acasă, el trimetea panţirii săi ca să le distrugă căruţele, să le rănească animalele de tracţiune, iar dacă cineva se împotrivea, risca să fie călcat în copite de cai. Uneori, ca să nu piardă prea mult timp la pândă, panţirii răsturnau căpiţele, şi a doua zi se auzeau ţipete de obidă prin poieni.

             Fie că Cel de Sus încearcă prea des lumea, fie că l-a delegat cândva pe diavol s-o mai conducă şi el din când în când, că prea multe rele se adună câteodată: ţara nici nu scăpase bine de război, că venise peste ea, să troneze cu silnicie, seceta şi foametea. Popa nu putea să scape tocmai această oportunitate. Pentru o baniţă-două de grăunţe pretindea terenuri, pretindea vite. Decât să-şi sacrifice vita şi s-o facă pastramă uscată în fum, omul prefera s-o vândă pe mai nimic. Doar pe Manea nu-l interesau nici banii, nici grăunţele popii. Îl speriau, ce-i drept, afuriseniile acestuia.

             Ambiţia e mormântul înţelepciunii. Cu nimic nu-l deranja pe mândrul popă neînsemnatul petic de fâneaţă al lui Manea. Totuşi, încăpăţânarea acestui om mărunţel şi neînsemnat îi făcea ficaţii mari şi negri. Ajunse până într-acolo încât, într-o zi, îşi luă inima în dinţi, urcă pe calul alb şi nărăvaş, cal cum nu exista altul mai mândru nici măcar în visurile geambaşilor, şi plecă spre bordeiul ignorat şi de duhurile bune şi de cele rele. Îl găsi pe Manea în grădină, muşcând dintr-o turtă de secară şi din frunza verde de usturoi. Surprins de această vizită, Manea ascunse turta în sânul cămăşii de cânepă şi năvăli slugarnic pe poartă. Grăbit, sărută cizma cu carâmb înalt şi bine lustruit ce ieşea de sub sutană, prinse dârlogii bătuţi cu ţinte de argint şi se aşeză în patru labe, aproape de calul plin de spume. Popa, preţ de o secundă, poposi cu toată greutatea pe spatele bietului Manea, apoi păşi pe grumazul cărării unde îl aşteptă ca să-i dea binecuvântarea, după ce i se priponea mândreţea de cal abraş:

            – Dumnezeu să ne ierte, că tare nu ne iubim semenii!

             – Păcătos sunt, părinte…

             Din câţiva paşi, popa ajunse în pragul bordeiului şi aşteptă ca uşa să-i fie deschisă. Manea nu îndrăznea să-l invite pe luminatul său oaspete înăuntru. Vroia să rezolve totul repede şi, dacă se putea, în pragul umilului său adăpost. Ca să nu mai prelungească aceste momente, popa izbi uşa de perete şi, aplecându-se mult, intră în bordeiul întunecos şi rece:

              – Binecuvântează, Doamne, această casă şi pe roobul tău păcătoos!

              – Sărut dreapta, părinte! zise Manea, prinzând mâna popii şi sărutând-o cu evlavie, cu nesaţ.

              Popa îşi trase repede dosul palmei, dându-i de înţeles lui Manea că nu-i demn de o aşa cinste, apoi se aşeză nepoftit pe laviţa de la perete ce ţinea loc de pat:

               – Adu-mi nişte apă rece de la izvor, dar vezi de spală bine ulcica! mai apucă musafirul să poruncească în urma lui Manea. Rămas singur în răcoarea bordeiului, popa încerca să îşi regleze suflarea, privind în gol. Nici nu-l observă pe Manea că stătea în faţa lui cu ulcica plină ochi. Îşi scoase batista de borangic din buzunarul tunicii şi îşi tamponă cu ea fruntea transpirată. Abia acum, când puse batista la locul ei, văzu ulcica şi pe Manea: Fiule, nu prea vii la sfânta biserică! se arătă ferm popa, lăsându-l pe Manea să aştepte.

               La aşa remarcă, Manea rămase mut. Cum adică nu mergea la biserică? Ba mergea! Nu era duminică lăsată de la Dumnezeu să nu ia parte la sfânta slujbă. Chiar şi la marile praznice împărăteşti de peste an era prezent. E adevărat că în ultimul timp se cam ferea de ochii popii care, din altar, îl căutau insistent şi-l priveau mustrători. Mai remarcase bietul Manea, că în colţul unde se aciua el, popa nu venea cu cădelniţa să tămâieze. Parcă şi ceilalţi enoriaşi observaseră faptul acesta şi se arătau stânjeniţi de apropierea lui timidă.

              – De ce nu-ţi iubeşti duhovnicul, păcătosule?!

              Manea, aproape că scăpă ulcica din mână când glasul popii tună în pricăjitul de bordei.

              – Taci! Nici pe Mântuitorul nostru nu L-au iubit toţi apostolii. Vrei să fii Iuda, vânzătorul pe arginţi?!

              – Păcatele mele… şopti Manea.

              – Vinde-mi blestematul ăla de pământ şi să terminăm odată!

              – Da’ la ce vă trebuie pacostea aia?

               – Vreau ca toată poiana să fie a mea şi numai a mea!

                – Da’ cu nimica nu vă încurcăm…

                – Ba da! Spune-mi cât să-ţi dau!

                – E moşioara mea…

                – Cutezi să mă înfrunţi!?

                – Nu, Doamne iartă-mă.

                – Trei oi cu miei, scoase din iernat. E bine?

                – Da’ v-am mai spus…

                – Zece oi, spurcatule! urlă popa, spumegând de furie.

                – Iartă-mă părinţele, dar nu-l înstrăinez.

                – Să te iert, slugă a diavolului ce eşti!? Stârpitură! Sterpule! Să te iert, zici?! La mine să nu vii la împărtăşanie. Nu-ţi dau! Te afurisesc!

                 Dacă Manea nu s-ar fi ferit din calea popii, cu siguranţă s-ar fi adunat de pe jos.

                 Calul ridica praf în galopul sălbatec.

                 – O cană cu apă rece, părinte? întrebă timidul gospodar spectrul popii care încă bântuia bordeiul.

                 În acel an, Manea se apucă de cosit mult mai devreme. Seceta topea şi paiele crescute din gerul uscat al iernii. Degeaba se apăsa el pe coasă, degeaba trăgea coasa de două-trei ori prin acelaşi loc, pas de se închega brazdă de iarbă cosită. I se făcea rău de la stomac doar când îşi amintea că în anii buni îi trebuiau trei-patru zile ca să ducă fânul la bordei, pe când acum, în anul acesta blestemat, câteva curse îi erau suficiente.

               Din momentul excomunicării sale, Manea evitase să-i mai calce proprietatea popii. Chiar şi în biserică nu înainta dincolo de prag, din moment ce acesta era prezent. Când putea, venea foarte de dimineaţă, ca să-l găsească doar pe ţârcovnic fonfăind în strană. Atunci săruta icoanele şi ieşea repede în pridvor. Altădată, când întârzia şi popa era deja în altar, se oprea în pragul bisericii. De acolo asculta slujba, de acolo îmbrăţişa în gând icoanele, acolo se ruga pentru iertarea păcatelor. Totuşi, în seara aceasta avea să calce pământul hainului. Abia acum şi-a dat seama că trebuia mai întâi să fi făcut cărare pe malul abrupt şi să fi aruncat o punte peste apa învolburată. Ar fi putut, pe moment, să lase fânul căpiţă cât timp îi lua înjghebarea cărării, dar se temea că vântul uscat i-l va dijmui, ori că slugile popii i-l va răsturna, aşa că, seara târziu, legă un maldăr bun de fân cu funia din păr de capră, se înhămă la el şi, ca un fur, plecă spre gura priporului, mai căutând fereală de la tufani, mai căutând întunericul din pulpana pădurii. Se vede treaba că doi dintre panţiri îl pândiseră toată ziua, căci în scurt timp, Manea se lăsa purtat pe sus înspre pripor:

               – Stârpitură, credeai că ne păcăleşti? întrebă amuzat unul dintre paznicii hotarelor. Ori nu ştii ce pământuri calci?

               Manea găsi cu trebuinţă să nu răspundă şi nici să riposteze în vreun fel. Funia ce lega fânul şi care fusese petrecută peste piept se îngropase de un deget în beregata sa, ştrangulându-l rău de tot. Ajunşi în botul priporului, panţirii îl lăsară jos, dându-i speranţa că va fi slobozit, însă, făcându-şi unul altuia semn cu ochiul, îl năpustiră cu toată forţa la vale. Manea se rostogoli de câteva ori cu fân cu tot, apoi alunecă pe burtă ca un melc hidos cu o bizară cochilie. Zdruncinat de căzături, cu sângele curgându-i pe faţă, se cumpăni greu pe picioare, apoi o luă la fugă spre vad, apelând la ultimul strop de energie rămas. Genunchii zdreliţi simţiră ca pe o binefacere divină răcoarea apei. Doar după ce trecuse vadul îndrăzni să privească înapoi. Putea să spună că avea noroc – zdrahonii nu se luaseră după el. „Dar dacă s-au dus să pună foc fânului?” Acest gând îl trăsni ca o măciucă drept în moalele capului şi abia acum începură să-l doară toate încheieturile, toate mădularele. În noaptea aceea cu lună plină reuşi să ducă fânul la bordei. Dimineaţa era cât pe ce să-l surprindă panţirii culegând paiele pierdute pe pripor, însă de data aceasta i-a surâs molcom soarta.

             Timpul trece punând borne între ieri şi azi. Unele sunt grele, altele sunt de neluat în seamă. Popa fu convocat la Consiliul Popular. Intră mândru şi sigur de sine în biroul mare cu ferestre înguste, dar înalte. Zâmbetul îi pieri când observă că locul icoanei – singurul reper sacru în lumea aceasta laică – a fost luat de un steag roşu, imens, având cusut pe el, cu fir de borangic galben, o seceră şi un ciocan, încadrate de nişte frunze de laur. La masă tronau câteva persoane străine. Singurul cunoscut era Toader T. Deşi nu i se dăduse nici o atenţie, popa rosti cu glas puternic, dar cordial:

               – Dumnezeu să vă binecuvânteze, fiilor!

               În loc de răspuns, unul dintre necunoscuţi îl fulgeră cu o privire aspră. Ca să nu se arate intimidat, popa îşi drese glasul în pumn:

                – Am fost invitat…

                 – Ai răbdare, cetăţene, nu vezi că muncim?

                  Popa se retrase în demnitatea sa, atâta cât a mai rămas, şi încerca să desluşească ceva din discuţia ce se purta în şoaptă. Nu i-a fost greu să realizeze că tot spectacolul din acea cameră îi era adresat.

                  – Cetăţene, binevoi unul din prezidiu să i se adreseze, avem aici dosarul dumitale. Cam greu. Multe plângeri, multe!

                  – Uneori, ca să aduci păcătosul pe calea cea dreaptă, nu ajunge doar vorba bună chiar dacă e, cu bunăvoinţă, repetată.

                   – Înţelepte vorbe. Pentru dumneata, ca să te aducem pe calea cea bună, trebuie să folosim ocara sau vorba bună?

                    – Nu înţeleg…

                    – Pe scurt, cetăţene – pentru că noi muncim nu sugem, ca trântorii, vlaga poporului – renunţi, de bunăvoie, ori la preoţie, ori la moşie?!

                    Uite-aşa urgia colectivizării călca şi peste acele coclauri. Manea nu vroia să se înscrise în ruptul capului la colectivă. De fiecare dată când îl căutau autorităţile pe acasă, pe la bordei, reuşea să se pitească, ori să scape cu fuga. Îşi lucra singur peticul de fâneaţă, cu aceeaşi dragoste ca până atunci. Primăvara, timpuriu, aduna pietrele şi crengile, împrăştia muşuroaiele de cârtiţe şi de furnici, smulgea mugurii de ferigă. Nu-i păsa că restul poienilor nu mai sunt ale popii. El îşi vedea de moşioara sa. De cosit, cosea noaptea la lumina felinarului legat la brâu. Aştepta, ascuns prin tufişuri, ca iarba cosită să se usuce. Gata uscată, o făcea maldăre şi o ducea la bordei, tot noaptea, la lumina lunii sau a felinarului, pe cărarea dosită de pădurea abruptă. Punctul cel mai spectaculos de pe acest traseu era puntea aruncată deasupra unui şuvoi ameţitor. Acolo găsise Manea doi bolovani uriaşi, aşezaţi parcă de o mână binevoitoare. El se folosi de aceşti bolovani ca de nişte adevărate picioare de pod şi-i uni cu nişte trunchiuri de copaci, obţinând astfel o punte relativ sigură. Şuvoiul năvalnic se potolea la vreo patru metri de punte, într-o bulboană foarte adâncă. Aici râul întâlnise o stâncă dură şi, neavând putere să o spulbere, o ocolea, făcând un cot.

             Unii îi ziceau deja „La cot, la Manea”.

             Nu mult timp le-a luat activiştilor să realizeze că prea lăudata colectivizare nu dă roade în zonele de munte, aşa că, sub numele de comasare a loturilor combatanţilor din război, retrocedară ţarinile foştilor proprietari de dinainte de foamete. Se auzeau iar chiote şi cântece în poieni. Manea era tot cu un pas înaintea celorlalţi. Când ei coseau, el aduna; când el punea fânul la adăpost, ceilalţi abia îl adunau. În seara aceea, rezemat în coada furcii, megieşul său îl abordă:

              – Bre, moş Manea, de ce nu duci fânul pe unde îl duceai până mai ieri? O să-ţi rupi gâtul pe râpa asta, sau o să aluneci de pe prăpădita aia de punte şi-o să te găsim în bulboana de la cotul râului! Azi dimineaţă, grăbindu-mă, am trecut pe puntea matale şi era să alunec, să cad în bulboană… Nu-mi mai trebuie câte zile oi trăi ca să trec pe ea! ...Acum pământurile sunt iarăşi ale noastre!

              – Nu se ştie. Nu se ştie… mustăci Manea plecând grăbit spre gura cărării, în speranţa că va termina de transportat fânul în seara aceea.

                Cele două maldăre de fân rămase pe fâneaţa lui Manea avea să le spulbere vântul toată iarna…

Vizualizări: 177

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 «Vremurile se schimbă uşor, oamenii se transformă mai greu sau deloc.» - un mare adevar!

Am citit cu mare placere!

Cu prietenie MHT

De fiecare dată când termin de citit o povestire a ta, mă încearcă un adânc sentiment de părere de rău. Aş vrea întotdeauna să mai fie... 

Am fericirea să vieţuiesc acolo unde au trăit ori trăiesc încă eroii povestirilor tale. Pe o parte dintre aceştia am avut privilegiul să-i cunosc. Reuşeşti excelent să transpui realitatea în cuvinte. Personajele tale sunt atât de vii...

Despre condei, ce să mai zic? FERMECAT.

Toată preţuirea, L.

Descrieri minunate,  comparatii superbe, personaje bine conturate, crampei de istorie aprins in imaginatia cititorului.

Am citit cu placere.

Cu prietenie,

Aceeaşi plăcere nemăsurată mă încearcă, ori de câte ori citesc un text de al tău, Ion da Coza. Te-ai născut pe pământ binecuvântat, unde s-au născut şi scrierile tale. Fiecărui colţişor i-ai găsit vrajă, magie albă sau neagă... mai mult albă. Aşa s-au întărit mocanii, moşnenii cum le zici tu. ''Aşa s-a călit oţelul''.

Deliciul descrierilor prin folosirea termenilor vrânceni acoperă cu frumos întrega proză. Descrierea îndeletnicirii locuitorilor constituie adevărate documente ale vremurilor şi al locului. Mă uimeşte cât de multe ştii, tehnic vorbind, ca şi cum tu ai cosit, tu ai lucrat pământul, tu ai locuit în bordei, tu ai fost cel colectivizat. Nu mai vorbesc de făurirea caracterelor protagoniştilor din text. În câteva fraze instaurezi groaza, panica dacă e cazul în alte câteva lejeritatea. Asta se numeşte artă literară.

Aici ai construit un fel de Hagii Tudose vrâncean, un chip înapoiat prin naştere şi gândire, un om al pădurilor, dar  care-şi iubeşte, îşi idolatrizează puţinul avut, o biată poiană de pe care lua fânul necesar celor câteva capete de animale ce-i asigurau traiul. Bietul nevolnic renunţa la orice pentru a-l păstra, acceptă chiar şi afurisenia preotului, cea de care se temea cel mai mult.

La celălalt pol, construcţia merge la capătul de sus al obştii, la preotul îngâmfat şi nesătul care nu se abţine din a umili enoriaşii când e cazul presupus de el şi nu se dă în lături de a practica orice pentru a-şi spoi averea. Noroc cu ''secera şi ciocanul'' că l-a mai egalat cu restul satului, o pedeapsă divină până la urmă.

Proză a lui Ion Lazăr da Coza, scrisă ca la carte, o proză ca şi celelalte ale lui în care te încearcă sentimentul de regret că s-a sfârşit. Dar şi asta face parte din farmecul scrierilor acestui autor.

Cu deosebită preţuire, Sofy!

Semnul tău de popas mă onorează, MHT

Mihai Hafia Traista a spus :

 «Vremurile se schimbă uşor, oamenii se transformă mai greu sau deloc.» - un mare adevar!

Am citit cu mare placere!

Cu prietenie MHT

Mihaela, citatele scoase de tine îmi plac. Ştii de ce? Fiindcă-s scrise de mine! Hi, hi, hiii!

Mihaela Popa a spus :

"Timpul trece punând borne între ieri şi azi. Unele sunt grele, altele sunt de neluat în seamă."

"Manea nu vroia să se înscrise în ruptul capului la colectivă. De fiecare dată când îl căutau autorităţile pe acasă, pe la bordei, reuşea să se pitească, ori să scape cu fuga."

ce-mi fu popa, ce-mi fu colectivizarea, pentru Manea totuna! nocorc că

" Nu mult timp le-a luat activiştilor să realizeze că prea lăudata colectivizare nu dă roade în zonele de munte" ..."Manea era tot cu un pas înaintea celorlalţi. Când ei coseau, el aduna; când el punea fânul la adăpost, ceilalţi abia îl adunau. În seara aceea, rezemat în coada furcii, megieşul său îl abordă:"

 

am citit, cu plăcere, file de istorie frumos brodate din condei.

semn de plăcut popas,

Mihaela

 

Să înţeleg faptul că îţi place zona? Aşteaptă să vină iarna când urşii vor căuta pe la şuri şi coteţe...

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

De fiecare dată când termin de citit o povestire a ta, mă încearcă un adânc sentiment de părere de rău. Aş vrea întotdeauna să mai fie... 

Am fericirea să vieţuiesc acolo unde au trăit ori trăiesc încă eroii povestirilor tale. Pe o parte dintre aceştia am avut privilegiul să-i cunosc. Reuşeşti excelent să transpui realitatea în cuvinte. Personajele tale sunt atât de vii...

Despre condei, ce să mai zic? FERMECAT.

Toată preţuirea, L.

Mulţumesc, draga noastră Corina, pentru cuvintele spuse!

Corina Militaru a spus :

Descrieri minunate,  comparatii superbe, personaje bine conturate, crampei de istorie aprins in imaginatia cititorului.

Am citit cu placere.

Cu prietenie,

Parcă mai contează? :)))

Ion Lazăr da Coza a spus :

Să înţeleg faptul că îţi place zona? Aşteaptă să vină iarna când urşii vor căuta pe la şuri şi coteţe...

Scumpă Sofia, la mai bine de o lună îţi mulţumesc pentru comentariu. Asta nu spune nimic despre caracterul meu, ci doar despre timpul meu. Te îmbrăţişez!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Sub unduiri de sălcii dunărene a lui Gabriel Cristea
cu 20 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 41 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 45 minute în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut discuţia Reguli pentru despărțirea în silabe a lui Ioan Muntean
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat o discuţie la grupul
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Batmindru Lucia
cu 3 ore în urmă
Lui Bidulescu Constantin i-a plăcut discuţia Reguli pentru despărțirea în silabe a lui Ioan Muntean
cu 5 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Lui Ioan Muntean i-a plăcut discuţia Reguli pentru despărțirea în silabe a lui Ioan Muntean
cu 6 ore în urmă
Ioan Muntean a adăugat o discuţie la grupul
cu 6 ore în urmă
Ioan Muntean a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 7 ore în urmă
Ioan Muntean a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 8 ore în urmă
Ioan Muntean a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 8 ore în urmă
Ioan Muntean a adăugat comentarii în grupul DESPRE SCRIERE ȘI SCRIITORI - DEZBATERI al utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 8 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inculpata de cristal - pamflet a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 9 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inculpata de cristal - pamflet a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 9 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog IV. Redescoperirea ancestralului - fragment din poemul ,,Ecouri neolitice'' a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 9 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne vedem la primăvară! a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 9 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor