Copilarie mutilata (partea a 5-a)

[Giurgiu Silvia]

   Floarea aștepta cu sufletul la gură întoarcerea băiatului și scăpa câte un oftat adânc din când în când, frunzărind fără poftă prin strachina de ciorbă ce-i aburea dinainte. Bărbatu său mânca cu sorbituri zgomotoase, nepăsător la frământările ei și văzându-l așa grosolan și insensibil, ar fi vrut să-l bage cu capul ăla mare de vițel în strachina pe jumătate golită. Se abținu însă, căci nu avea a se aștepta din partea lui la prea multă înțelegere. Se mulțumea că reușise să-l facă să accepte dorința ei nebună de a înfia băiatul Ioanei, dar numai ca să scape de gura ei. Nu se prea omora el după copii și ar fi fost mulțumit ca lucrurile să rămână așa cum erau, însă nevasta se dădea de ceasul morții că nu îi binecuvântase Domnul cu un fiu.

  - Stai liniștită, femeie! mormăi omul privind-o pe sub sprâncenele stufoase. Se întoarce el! Stau și ei la masă, de-aia întârzie! Floarea tresări uimită de vorbele bărbatului. Deși părea complet prins cu ale lui, nu era străin de zbuciumul ei și asta o mai îmbună puțin. Era foarte greu să-i citească în suflet cineva, căci făcea tot posibilul să pară insensibil  și vorbea destul de rar.

 - Dacă se răzgândește? 

  - Cine, Ioana? Ea nu se răzgândește, stai tu liniștită! Copilul da, căci el o iubește mult. Te iubește și pe tine! rectifică el prudent când o văzu pălind, ascunzându-și plânsul sub colțul basmalei. Dar deh. e mă-sa, ce vrei!? Hai măi femeie, stai liniștită! Îți promit că o să ai copilul ăsta chiar de ar fi să-i plătesc mă-sii greutatea lui în galbeni! Floarea neobișnuită cu asemenea vorbe bune, izbucni într-un hohot sfâșietor ce povestea despre toate dorurile ei, despre asprimea unei vieți lipsite de mângâiere și dragoste, despre frustrări ascunse și tăceri amare ca fierea. Bărbatul speriat de reacția ei frământa inconștient miezul de pâine între degetele deformate de muncă, neștiind ce să facă cu duioșia și mila ce-l copleșea. Se simțea vinovat și incomplet, mereu se simțise. Știa că trebuia să-i fi putut dărui el fiul atât de dorit, dar sămânța lui era apă chioară. De asta se închisese în sine și neputința asta îl înăsprise și mai mult, lipsindu-și femeia de tot ce -i datora ca soț. 

Nu lăsase pe nimeni să arunce vreo privire în sufletul lui, ca să nu poată vedea pustiul și tristețea de acolo. Se prefăcea că acceptă cu greu prezența lui Iliuță în casa lor, dar numai ca să nu-și știrbească cumva autoritatea de bărbat și să nu-și trădeze sentimentele. 

   Ascultând consternat suspinele femeii, își frângea mâinile ce-l furnicau ciudat. Se apropie de ea cu scaun cu tot bolborosind cuvinte de consolare  apoi degetele lui se liniștiră ca prin farmec în contact cu părul acela surprinzător de moale și plăcut la atingere. O mângâie prelung, îi ridică fruntea căzută peste brațul îndoit pe masă și o trase uimit la pieptul său, copleșit de emoțiile calde și plăcute ce-l învăluiau negrăit de dulce. Floarea se prăbuși în îmbrățișarea aceea cu tot sufletul și plânse îndelung, până nu-și mai auzi propriile suspine. O senzație dumnezeiască de bine, ocrotire și iubire îi învălui pe amândoi, le înflori pe chip în curcubee de zâmbete luminoase, bucurie și speranțe. Stătură așa vreme nedefinită, așteptând destinul să le confirme nădejdea mai uniți ca niciodată. Și destinul tropăi pe sală, deschise ușa casei larg, apoi le plombă în brațe într-o cascadă de bucle aurii, mătăsoase, ce le umplu de soare și bucurie inimile greu încercate. 

   - Băiatul mamei, băiatul mamei! murmura Floarea, îmbătată de fericire. 

   - Mă Iliuță, mă! Mă tată, mă! Ai venit!...

   Brațele mici ce le înlănțuia gâtul îi unise cu legături ancestrale, renăscând o iubire dintre aștri căzuți în abisul singurătății și al tăcerii. În ziua aceea Iliuță semănase stelele dragostei în suflete aride, schilodite și goale. Copilăria lui greu încercată descoperise în sfârșit calea către un viitor ce îi refuzase mereu accesul. 

   - Vreau să fiu copilul vostru! șopti el timid. Și al vostru! Dar vreau să stau și cu mama și cu ... Anița cealaltă! Vasile îl privi nedumerit.

   - Ioana e însărcinată! îl desluși nevasta, zâmbindu-i cu tâlc. Da maică, ți-am spus că poți să te duci la mă-ta când vrei tu!

   Băiatul începu să descrie cu însuflețire aventura lui incredibilă în casa mamei și ochii îi străluceau precum stelele zorilor de primăvară. Auzindu-l, cei doi crezură că spusele lui erau rodul imaginației unui suflet de copil lipsit complet de dragostea maternă, dar siguranța și fericirea cu care băiatul se întorsese din acea vizită le schimbă convingerea. Erau și ei uimiți de schimbarea neașteptată a Ioanei și deciseră să aibă o discuție cu ea înainte de a porni procesul de adopție, ca nu cumva să aibă parte de cine știe ce surprize după aceea. Nu te puteai aștepta la nimic bun de la o femeie ca ea. Sau... poate... mai știi? S-o fi trezit și în sufletul acela sterp și strâmb, ceva sentimente adevărate?! Cine știe?

[Corina Militaru]

Scris cu foarte multă sensibilitate! :) Mi-a plăcut!