Condamnare (fragment 21)

[Giurgiu Silvia]

    Odată misiunea terminată, Giani se grăbi să iasă de sub dominația acelei făpturi îngrozitoare cu ochi de Hidră, care-l strivise cu energia ei ucigașă, pe parcursul celor mai cumplite două ore, din viața lui. Ochii ei de oțel topit îi incendiaseră creierul și îi spulberaseră tot echilibrul și siguranța pe care le recâștigase cu mari eforturi, de-a lungul timpului. Planurile de răzbunare ticluite cu multă perseverență și ingeniozitate se năruiau unul câte unul, lăsându-l gol, speriat și furios. Așteptase cu răbdare ca boala s-o anihileze complet și s-o lase, fără absolut niciun mijloc de apărare, altfel nu ar fi îndrăznit să se apropie de ea. Nu era prea mândru de lașitatea lui, dar demnitatea i-o anulase ea în urmă cu mulți ani, când îi distrusese viața și cariera. Ura lui crescuse cu fiecare zi, ca o buruiană otrăvită pe mormanul de cenușă, în care Amneris îi transformase existența și nu-i permisese să mai trăiască sau să se mai bucure de ceva. 
   Venise înarmat până-n dinți, hotărât s-o supună celor mai oribile torturi, fără niciun dram de compasiune sau îndurare și chiar savurase până la extaz primele fructe ale victoriei, dar demonul care guverna încă, destinul acestei femei, decisese să-i mai ofere o armă, de care ea nu ezitase să se folosească, nicio secundă. Dacă va dezvălui familiei tentativele lui mârșave de a o ucide lent și chinuitor, va fi pierdut. Nu avea niciun dubiu că o va face, imediat ce va putea folosi drăcia aia de program. Cum de își recăpătase mobilitatea ochilor, așa... peste noapte?... Era sigur că Amneris făcuse demult un pact cu diavolul. Numai așa cădea ea mereu în picioare, asemeni unei feline cu nouă vieți!
   În fotoliul dotat cu sisteme de înaltă tehnologie, Amneris plutea într-o beatitudine absolută și aspira prin toți porii parfumul dumnezeiesc al victoriei. Fericirea aproape că o copleșea, iar auto-stima și siguranța creșteau odată cu certitudinea, că teribilul său dușman fusese îndepărtat pentru totdeauna. Ochii albaștri, cu irizări aurii și duritate de oțel, redeveniseră temutele arme cu care își anihilase mereu inamicii. Se simțea din nou în fortăreața ei, indestructibilă și nevăzută, apărată și de neînvins. Sub privirea ei hipnotică se plecaseră nenumărate spirite dârze. Pe toți îi domina și îi supunea cu fluxul magic al celor două lagune galactice, de care dispunea. Îmbătată de gustul victoriei, Amneris uitase complet de făptura nemernică și speriată care, cu numai câteva ore în urmă își târâse sufletul mărunt și umil, la templul Fecioarei și căreia îi jurase credință și supunere. Își atribuia din nou, doar ei înșiși toate meritele acelui succes. 
Blânda și sublima imagine din perete fusese cu prea multă ușurință eclipsata de trufia extremă, ce bântuia acum mintea femeii.
   Maria, în simplitatea ei, observa uluită transformările ce se succedau pe chipul imobil al pacientei, asemeni unui joc de umbre și lumini, misterios. O scutură un fior când îi reveni în minte calvarul acelor zile, când enigmatica doctoriță exercita asupra lor o influență copleșitoare, epuizantă și aproape malefică. Recunoștea trufia acelor ochi ciudați care îi făcuse multe zile fripte, până să cadă în catalepsie. Sarcasmul lor o scotea din minți și avea un chef nebun să o rupă la fugă din casa aceea. Se ținu cât putu de departe, de raza magnetică a acelei priviri, căci ceva o speria teribil, deși nu putea explica, ce anume. 
   Către prânz sosi Ambra, însoțită de Carla și după chestionarea de rutină a Mariei, pentru a se pune la curent cu evenimentele zilei, se apropie surâzătoare de sora ei, sărutând-o pe frunte:
  - Cum te simți astăzi, scumpo? Totul în regulă, pe aici? întrebă ea, fără să aștepte răspuns. Radiezi, pur și simplu! exclamă ea, plăcut surprinsă, după ce poposi cu privirea pe chipul palid și cameleonic al gemenei sale. Nu reușesc să înțeleg cum chipul tău reușește atât de bine să transmită, atât de multe nuanțe ale emoțiilor tale! Parcă ești o auroră boreală pe un cer senin! Ești frumoasă, Amy!... șopti ea, sincer fascinată. Ceva s-a schimbat, dar încă nu înțeleg, ce anume! Se îndoi de mijloc, apropiindu-și fața de cea a surorii, cu intenția de a-i capta privirea într-a ei și de a-i comunica direct, iubirea ei profundă. Rămase fără suflare, când ochii ei se cufundară în cele două orizonturi nefirești de expresive și de albastre, care se deschideau deodată, mai adânci și mai nemărginiți ca infinitul. Amneris o privea în adâncul sufletului, inundându-l cu bucurie, dragoste, uimire și spaimă.
Ambra murmura ceva... apucând mâinile surorii, trăgând-o inconștient către sine, implorând parcă o îmbrățișare imposibilă.
  - Doamne, ce se întâmplă?... reuși ea să articuleze, uluită. 
  - Ce e, mami? se auzi vocea intrigată a Carlei. Ce se întâmplă cu mătușa? Apropiindu-se mirată, ea întâlni privirea înlăcrimată și uluită a mamei, care murmura ceva incredibil și abia inteligibil...
  - Își revine, își revine... Doamne Dumnezeule!... Ochii ei... Carla... ochii ei...
  - Mama, ce spui acolo? Ce e cu ochii ei? Nu înțeleg nimic!...
  - M-a privit, Carla!... Amneris are controlul asupra ochilor, din nou! Îți dai seama? Mă poate privi! 
Fără un cuvânt, Carla se aplecă peste bolnavă, îi prinse bărbia în palme și o privi incredulă în ochi:
  - Mătușă, ai auzit ce spune mama? Te rog, convinge-mă că nu a luat-o razna!... Whaaath???... exclamă ea, aproape urlând. Iubito, mă privești în ochi!... Plângi?... Iubita mea!... 
Tânăra își strângea năvalnic mătușa adorată la piept, hohotind de emoție și bucurie, stropindu-i părul blond și ciufulit, cu lacrimile sincere ale inimii ei devotate. O lăsă numai când auzi mașinăria ce ținea loc de plămâni, intrând în alarmă și abia atunci observă că biata-i mătușă se sufoca neajutorată în 

îmbrățișarea ei afectuoasă.
  - Oh, scuze, suflet drag! exclamă ea râzând și plângând simultan, grăbindu-se să remedieze efectele entuziasmului ei violent. Bucuria e de vină!
Când își recăpătă suflarea, Amneris își răsplăti ființele cele mai dragi cu privirea, în care puse toată intensitatea dragostei și a recunoștinței pe care o simțea din nou în sufletul ce intrase în catalepsie, odată cu trupul trădător.

[Sofia Sincă]

Din nou interesant și foarte bine scris. Interesant acest joc psihanalitic. Din nou am convingerea că persoanelor cărora li se distrug unele simțuri, li se dezvoltă altele, aproape concomitent. Asta dovedești și tu în puterea ochilor, faptul că dețin o oarece magie, în lipsa celorlalte simțuri.

Romanul merge bine!

Sofi

[Ioniţă Gabriela]

ai o penita de aur!

[Mihaela Suciu]

O întrebare retorică: „De câte ori ai privit marea, oare la ce te gândeai, Silvia?” asta îmi spuneam citind.
Textul e minunat!