Comoara blestemată - IV. O viaţă nobilă, undeva între Carpaţi

[Ion Nălbitoru]

 

 

Au trecut foarte mulţi ani de atunci…

Istoria acelor ţinuturi demonstrează că după perioada de domnie a lui Mihai Valdescu, oarecum mai liniştită, au urmat vremuri frământate cu multe războaie, unele câştigate, altele pierdute, cu vaiete şi jale. Secole la rând poporul şi-a apărat hotarele cu sabia în mână. Mult mai târziu ţara a scăpat de jugul otoman câştigându-şi independenţa prin luptă. Ţinuturile carpatice de acelaşi neam s-au unificat. Frământările sociale au continuat. În lupta pentru putere, s-au născut şi au apus imperii, iar omenirea a fost cutremurată de două conflagraţii mondiale.

Undeva, într-o zonă nordică a fostului regat, cândva  numindu-se ţinutul Vâlcelelor, la poalele munţilor, se află un sat traversat de un râuşor gălăgios mai ales când plouă. Acesta se numeşte Râul din Cascadă, fiindcă izvorăşte din stânca muntelui,  iar la câţiva metri se revarsă într-o spectaculoasă cascadă. Este greu de pătruns în acel loc; terenul este foarte accidentat şi abrupt. Încercase de câteva ori să ajungă acolo tânărul căsătorit Pătru Valdescu, despre care gurile rele spuneau că s-ar trage dintr-un neam de principi valahi, iar soţia sa Elena că ar fi descendentă a căpitanilor Predeşti.

Tânărul se amuza pe seama acestei legende:

- Dacă aş fi din viţă nobilă n-aş mai trudi la vite şi la fân pentru o găleată de lapte şi un kil de brânză! Aş trăi într-un palat şi nu într-o cocioabă care la o vijelie mai puternică s-ar prăbuşi!

- Nu vorbi cu răutate, bărbate, îl dojeni tânăra soţie.

- Lasă-l să-şi spună oful că e la casa lui şi a intrat în rândul bărbaţilor! - exclamă un vecin, Costache al lui Turcu, răsucindu-şi tacticos mustaţa căruntă şi stufoasă.

- Aşa vă e sămânţa! Când erai fecior, repede cu băieţii la  horă-n sat, iar când te-ai însurat fuga la cârciumă cu bărbaţii! - îl mustră nevasta-sa, o femeie harnică şi iute ca argintul viu.

- Veto, Veto, dacă nu te prindeam în horă rămâneai nemăritată!

- S-o crezi tu, Costache! Deja un prinţ bogat cu două care cu boi, şapte vaci, un măgar şi douăzeci de oi îşi pusese în gând să mă răpească! Dar şi eu aveam zestre bună de la tata, un ţap şi treizeci de capre!

- Te-ar fi mâncat călcâiele să fugi cu el!?

- Ai avut noroc c-ai fost mai iute de picior! De fapt nu tu, ci calul pe care m-ai aruncat în seara aia înstelată şi fără lună când te agăţaseşi în pârleaz.

- Şi sărise tat-o cu securea…

- Nu-l bârfi! Intenţionat te-a scăpat ca să nu te scarmene pe şira spinării!

- Îi era teamă că rămâi nemăritată, aşa că mai bine s-a împiedicat! Iar tu mă zoreai, „fuga, fuga să nu ne prindă tătuca!” Erai focoasă ca o vulpoaică şi iubăreaţă ca o viperă!

- Afurisit boşorog, şi se luă după el cu un par smuls dintr-un gard.

- Ai grijă tinere, aşa ai să păţeşti şi tu la vârsta mea dacă nu-ţi struneşti cum trebuie iapa în tinereţe! - exclamă şugubăţ unchiaşul şi o luă la fugă de parcă avea treizeci de ani cu bâta ce zbură pe urmele sale gata să-i îndrepte cocoaşa căpătată de-a lungul anilor.

Tânăra familie nu are avuţii. Trudeşte de dimineaţa până seara ca să-şi facă o amărâtă de căsuţă în care să-şi crească copilaşii pe care şi-i doreau cu atâta ardoare. El este un bărbat chipeş, atletic, iar ea o mândreţe de femeie după care toţi întorc capul când ies duminica la horă în sat să mai uite de muncă şi necazuri. Este o pereche curăţică şi elegantă în ciuda sărăciei. Sunt respectoşi cu localnicii şi au o bunătate care de multe ori le atrage invidia unora. Dar vrăjmaşii să nu-i cauţi peste mări şi ţări că te împiedici de ei de cum ieşi din curte. O astfel de persoană neagră la suflet se află la două case de locuinţa lor, o zgripţuroaică uitată de timp, că nimeni din sat nu ştia ce vârstă avea. Aceasta este în conflict cu toţi locuitorii cătunului, ce o evită, fiindcă baba se ocupă de vrăjitorie şi învrăjbeşte familiile, stârpeşte dobitoacele din curte, ia rodul pomilor de prin livezi sau veştejeşte recoltele pe ogoare. Chiar şi câinii cei mai furioşi fug schelălăind când o zăresc din depărtare cu nasu-i coroiat, părul alb ca lâna strâns sub o basma neagră, cocoşată şi înveşmântată în aceleaşi zdrenţe murdare pe care probabil le poartă ziua şi noaptea, cu o bâtă într-o mână şi o desagă ţărănească pe spate. Uneori apare în târguri şi târgoveţii se îngrozesc de hidoşenia  şi duhoarea  pe care o lasă în urma sa ca o dâră.

Astfel, într-una din zile, proaspătul căsătorit, Pătru Valdescu, la braţul gingaşei sale soţii, se plimba bine dispus prin târg. Vroia ca din toată sărăcia să-şi cumpere un cal pe care să-l folosească la muncile agricole. Pe când cerceta cu admiraţie un frumos armăsar cu care se şi împrieteni de cum îi puse mâna pe coamă, mângâindu-l cu blândeţe şi fără teamă, deodată printre puhoiul de lume se formă un culoar prin care înainta gârbovită, slută şi urâtă Baba Cloanţa. Tânăra Elena Valdescu îşi strânse speriată bărbatul de braţ şi se ascunse temătoare după trupul său.

- Ce s-a întâmplat, dragostea mea?

- Baba, şopti Elena.

Pătru se întoarse şi zărind-o, zise:

- Nu te teme, este atât de bătrână şi neputincioasă încât şi moartea a uitat-o!

Aceasta, care probabil ori avea auzul ascuţit, ori preaplecatele sale slugi, diavolii, infiltraţi în sufletul şi creierul său îi şoptesau orice mişcare din jur, se opri în dreptul tinerei perechi şi spuse cu vocea tremurând de furie:

- Obraznicule, sunt o adevărată prinţesă, iar tu mă jigneşti cu neruşinare?

- Dacă aşa arată prinţesele din poveşti, n-ar mai fi disputa între zmei şi feţi-frumoşi!

- Ai să mi-o plăteşti!

- Nu mă tem de ameninţările tale, răspunse Pătru.

În jurul lor se adună pe dată puhoi de lume curioasă. Unii îşi făcură semnul sfintei cruci şi scuipară în sân înspăimântaţi de puterile vrăjitoreşti ale babei.

- Praful şi pulberea se va alege de gospodăria ta dacă nu-mi cazi la picioare, aici, în mijlocul târgului, să te vadă întregul sat!

- Ha, ha, ha! S-o crezi tu că mă voi înjosi în faţa ta! N-am pentru ce să-mi cer iertare, fiindcă nu te-am jignit! Am făcut doar o constatare! Eşti bătrână că nu mai şti nici câţi ani duci în cârcă.

- Doamne, iartă-l că nu ştie cu cine se pune! - exclamă o bătrânică de alături făcându-şi semnul crucii.

- Ptiu! - tresări vrăjitoarea. Să nu aud acest nume în jurul meu că fac prăpăd!

- Ţi-e frică de Dumnezeu!? - rosti băiatul.

- Taci, prăpăditule, că te blestem de nu-ţi mai rămâne nici cenuşa din vatră!

- Eu unul nu cred în bazaconiile tale!

- Pleacă fiule! Nu-ţi pune mintea cu ea că-i de rău, strigă un bărbat din mulţime.

Pătru ridică braţele către cer şi rosti la fel de zâmbăreţ:

- Oameni buni, nu vă temeţi de puterile sale! Diavolul în realitate nici nu există! El este numai în obsesia noastră şi numai ideea existenţei lui ne domină şi ne întunecă mintea şi sufletul. Această babă este neputincioasă!

-  Atunci de ce ne mor vitele şi se prăpădesc recoltele când face farmece pe broaşte, gheare de pasăre, oase de morţi  sau de peşte? - întrebă o femeie contrariată.

- Numai Dumnezeu le ştie pe toate.

- Şi preotului din sat i-au murit, săptămâna trecută, nişte găini şi cocoşul cel mare…

- A fost prea bătrân sau s-a dat la găinuşele altuia mai tânăr, glumi Pătru.

- Blestemele mele te vor ajunge din urmă! - piţigăie iritată vrăjitoarea.

- Chiar dacă există duhuri rele, apoi acelea sunt prigonite de Puterea Cerească. Doar n-o să trăieşti o veşnicie!

- Trăiesc cât vor muşchii mei!

- Poate muşchii de pădure că din tine au mai rămas doar nişte oase sfrijite învelite într-o piele zbârcită şi urât mirositoare!

- Măi băiatule, vezi-ţi de treabă că eşti tânăr şi ai viaţa înainte, interveni o cucoană durdulie.

- Mai degrabă te-ai înţelege bine cu ea, că sunteţi vecini, să-ţi facă câteva descântece ca să-ţi meargă bine şi să înjghebezi şi tu o gospodărie ca toţi oamenii.

- Mai lăsaţi-l în pace, îl apără un bărbat cu faţa dură. Aşa am pornit şi eu la drum, nu aveam de nici unele. Este o familie tânără şi ambiţioasă!

- Iubitule, să mergem, îi şopti soţia înspăimântată.

- Nu te teme, draga mea! L-ai auzit pe domnul de acolo? Avem viitorul în faţă!

- L-ai avut, derbedeule! De acum încolo dracii te vor juca cum vor ei.

- Ha, ha, ha! Am să ţi-i trimit înapoi plocon să te speli cu ei pe cap! Să-i foloseşti în loc de leşie şi săpun!

- Vei veni târâş până la ograda mea să-mi ceri iertare!

- Babo! - se enervă Valdescu, ştiu că faci vrăjitorii şi umbli cu necuratul, dar eu unul nu cred în aşa ceva şi când nu crezi nu ţi se întâmplă nimic rău.

- Vei simţi pe propria piele!

- Dacă faci magie neagră, de ea să ai parte! Odată şi odată răul pe care l-ai făcut sătenilor se va întoarce împotriva ta. De zgripţuroaică ce eşti şi moartea te ocoleşte! Ce să facă cu tine? Să se împiedice diavolii de hidoşenia ta prin iad sau să le răstorni cazanul cu smoală?

- Ptiu, diavol ce eşti, te aranjez cât de curând! - şi vrăjitoarea plecă furioasă mai departe bombănind cuvinte neînţelese. Mulţimea se dădu în lături ca să treacă slujitoarea diavolului şi strâmbă din nas scârbită de duhoarea pe care o lăsa în urma sa. Toţi o ştiau bătrână şi gârbovită de când lumea şi presupuneau că împuţiciunea vine de la viermii ce forfotesc în ea din cauza blestemelor şi vrăjilor făcute cu sprijinul împieliţatului.

- Du-te învârtindu-te, cotoroanţo! Nu mă tem de făcăturile şi farmecele tale! Rămâi cu dracii tăi! Într-o bună zi se vor sătura de tine şi te vor lua în întunecimea iadului să le serveşti ca untură pentru prăjelile drăceşti! - chiui fără reţinere tânărul.

- Nu vorbi cu răutate, băiete şi nu te întrece în glume cu slujitoarea necuratului că mare pacoste se va abate asupra ta, îl dojeni Mariţa lui Gogonete, o femeie tare afurisită din satul vecin care se ciondănea cu sătenii din motive neîntemeiate.

- Lasă băiatul în pace! - sări Leta lui Mandache. Toată lumea ştie că mergi tiptil pe lângă gard, seara pe negură, ca nu cumva să te vadă careva şi intri în ograda vrăjitoarei. De ani de zile îţi face de măritiş şi degeaba! Nici prostul satului nu se uită la tine că eşti acră la maţe cu vecinii.

- Făăă, te dau în judecată pentru calomnie!

- Vom depune tot satul mărturie împotriva ta!

- Şi ce-o să-mi faceţi? Na! - şi-şi ridică poalele deasupra genunchilor arătându-şi mândră coapsele.

- Ptiu! Nu-ţi e ruşine că te vede o lume întreagă cât eşti de nebună!

- Fă, la mine au bărbaţii ce vedea!

- De-aia te-au tăvălit atâţia şi ai rămas fată bătrână!

Mariţa se repezi la femeie şi începu  păruiala. Cei din jur se strânseră curioşi şi în batjocură le încurajau pe rând.

- Ce vă amuzaţi de prostia unora, despărţiţi-le! - strigă Veta lui Costache a lui Turcu.

- Apoi lasă-le să se înfierbânte niţel că le-om despărţi până  să-şi scoată ochii sau să rămână fără păr! -  interveni Mitru Fieraru un om robust şi autoritar, recunoscut ca cel mai bun potcovar al ţinutului.

Bărbatul intră între bătăuşe şi, prinzându-le pe fiecare cu câte o mână de ceafă, le ridică la o palmă de pământ. Săracele femei dădeau din mâini şi din picioare fără noimă. 

- Lasă-mă jos că vă omor pe amândoi! - ţipă Mariţa.

- Îi spun lui bărbatu-meu că te legi de mine! - ameninţă cealaltă.

- Duceţi-vă în treburile voastre! Se strânse puhoi de târgoveţi ca la urs… - şi le făcu vânt în lături.

Deodată din mulţime apare Mandache ca turbat:

- Potcovarule, te iei de muierea mea?

- Vezi-ţi liniştit de nevastă-ta că ţi-o chelea Mariţa lui Gogonete! Sau vrei să te potcovesc niţel! - zâmbi împăciuitor Mitru Fieraru.

- Ce păţişi, fă? - se îndreptă bărbatul către nevastă cu o figură dură de credeai că o face una cu pulberea.

- Nenorocita s-a legat de bietul băiat al lui Valdescu! -  sări ţanţoşă muierea sfidând figura ameninţătoare a soţului.

- Aşa-i băiete? - se întoarse brusc către tânăr, dar fără să mai aştepte aprobarea adăugă către consoartă: Măcar i-ai dat?

- Ei, aşa şi aşa! - zise nevasta cu mândrie.

- Dacă nu loveşti zdravăn nu te mai încurca! Mai bine    roagă-mă să te învăţ tehnica bătăii, bineînţeles pe pielicica ta! - şi izbucni în hohot de râs alături de cei din jur.

- Nea Mandache, chiar credeam că răstorni munţii după moaca pe care o făcuseşi! - chiui Pătru.

- Te cam speriaşi, nu!? Întreg satul mă ştie ca om paşnic, glumeţ şi pus pe şotii!

Cei doi tineri căsătoriţi au o poveste aparte. Părinţii lor se aflau cândva doar la câteva case unii de alţii şi erau buni prieteni. Se ajutau reciproc la bine şi la greu. Dar în lumea asta nu toate legile existenţei umane sunt perfecte. Destinul nu ţine cont de bunătatea sau de răutatea oamenilor şi moartea, vameşul vieţii, ia sufletele la întâmplare. Astfel, într-o toamnă târzie, undeva în pădure, un arbore cu coroană uriaşă se prăbuşi peste carul cu boi şi peste familia fetei. A fost jale mare iar fetiţa, unicul copil, rămase în grija bunicilor din partea tatălui. În primăvară o altă năpastă se abătu asupra satului. În urma topirii zăpezilor şi a unor ploi torenţiale de câteva zile şi câteva nopţi, pârâul din apropiere se umflă în pene şi apele năvăliră într-o noapte peste casa Valdescilor dărâmând-o peste ei şi omorându-i. Aceştia aveau un băieţel care era prieten de copilărie cu Elena, fetiţa Predeştilor. Soarta făcuse ca în acea seară bunicii fetei să-i roage pe Valdeşti să lase băiatul să doarmă la ei, fiindcă Pătru era o fire veselă şi în joaca lor o făcea pe Elena să mai uite de dorul părinţilor. Ceea ce a urmat după catastrofa produsă de urgia apelor a îndurerat împrejurimile. Pătru îşi pierdu orice zâmbet şi aproape că amuţi câteva zile. Aşa ceva nu se pomenise de când lumea ca două familii să dispară subit una după alta doar la câteva luni. A fost doliu şi jale mare. De data aceasta Elena contribui la încurajarea băiatului. Bunicii fetei hotărâră să-i crească pe amândoi cu ajutorul lui Dumnezeu. Băieţelul şi fetiţa erau ca doi fraţi. Între timp, odată cu adolescenţa, sentimentul frăţesc al prieteniei se transformă în cel mai pur sentiment de dragoste. Bătrânii observară acest lucru şi tare mult se bucurară că pe tineri suferinţa îi unise în fericire şi iubire.

- Dragii tatei, pe voi în afară de prietenia copilăriei nu vă leagă nici o rudenie. Simţurile părinteşti îmi şoptesc că vă iubiţi…

- Bunicule, cum poţi vorbi aşa! - se ruşină Elena.

- Nu te sfii, fata mea! Şi eu eram timidă ca tine, dar până la urmă l-am luat pe bunicul tău de bărbat, zise cu blândeţe bunica.

- Pătrule, din moşi strămoşi se pare că pe aceste meleaguri ar fi fost un principe al cărui nume îl porţi.

- Să fiu de viţă nobilă şi aşa de sărăntoc? - râse tânărul.

- Este  poate doar o simplă coincidenţă… Oricum, s-a dus vremea principilor!

- Noi am îmbătrânit, aşa că ne bucurăm dacă între voi s-a născut o dragoste curată, adăugă bunica.

- Când consideraţi că v-a sosit sorocul, luaţi-vă! Noi vă dăm din toată inima binecuvântarea!

Bătrânii nu mai apucară să se bucure de nunta celor doi tineri îndrăgostiţi şi-şi dădură obştescul sfârşit. Din respect pentru cei care-i crescuseră, mai zăboviră un an doar ca prieteni, apoi urmă căsătoria la care participă întreg satul.

Singura care nu fusese invitată la nuntă era vrăjitoarea. La început n-o prea interesa tânăra familie, fiindcă avea de lucru cu fruntaşii satului cărora le făcea farmece să le moară păsările şi animalele, să li se pârjolească ogoarele, să se măneze viile şi pomii. Într-una din zile îi zise Mariţa lui Gogonete:

- Soro, să vezi cum au sărit sătenii în ajutorul noilor familişti!

- Ai fost la nuntă?

- Am fost! Am crezut că acolo îmi voi găsi vreunul, dar după tăvăleala de o noapte, nenorocitul a dat bir cu fugiţii. Era însurat!

- Aranjăm noi cumva… Dar ce-ţi trebuie bărbat? Tu îmi vei duce pe mai departe „dregătoriile şi copilaşii”!

- Lele, mă cam tem de spurcăciunile tale. Dacă nu mă vor?

- Deocamdată le sunt stăpână şi respectă poruncile mele.

- Îmi este teamă să-mi vând sufletul…

- Dacă vrei să trăieşti ca o prinţesă…

- A dracului prinţesă eşti aşa gârbovită şi urâtă de toată lumea!

Cotoroanţa furioasă o plesni cu bâta pe spinare:

- Să nu mai zici aşa ceva că te fac pradă „mieluşeilor”!

- Dacă îmi zboară gândul numai la măritiş!

- Ce-ţi mai trebuie măritiş când poţi avea orice bărbat doreşti? Aliaţii mei îţi vor îndeplini dorinţele!

- Parcă îmi e necaz, soro, că sărăntocii ăştia făcură nuntă, iar eu tot fată bătrână rămăsei. Şi cât i-a ajutat întregul sat…

Dar iată că de la târg Pătru se alese nu numai cu un armăsar de toată frumuseţea, dar şi cu un duşman de temut.

După ce se tocmi la preţ cu vânzătorul armăsarului, îl încălecă dintr-un salt, apoi  luându-şi soţia de subţiori o aruncă lângă el şi porniră la galop pe uliţa satului către casă.

- Dragul meu, dacă baba ne aruncă vreo făcătură?

- Să fim tari de înger şi să nu credem în puterea vrăjitoriilor sale. Maica Domnului îi va spulbera puterile necurate şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi alături de copii noştri.

- De multe ori mă gândesc sub ce blestem ne-au căzut părinţii de s-au prăpădit aşa de timpuriu.

- Dacă nu erau bunicii tăi, ce ne făceam? Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi îndreaptă nedreptăţile legilor nescrise ale destinului. Aşa a dorit El ca noi să ne iubim şi nimic să nu ne despartă până la moarte.

- Vreau să-ţi spun un secret… De fapt nu sunt sigură, dar după simptome bănuiesc c-ar fi posibil…

- Să avem un copil?... Iuhu! - chiui în culmea fericirii şi dădu pinteni calului.

Terminară în grabă treburile gospodăreşti  şi odată cu sosirea serii făcură o mămăliguţă cu brânză şi smântână, fripseră un puişor şi cinară în tihnă. Vestea anunţată de frumoasa Elena, că în curând vor fi mamă şi tată, trebuia sărbătorită cum se cuvine. Se cinstiră cu vin roşu dintr-un butoiaş pus deoparte doar pentru sufleţelul lor şi se ospătară pe îndelete. Din când în când ciocneau paharele şi, ameţiţi de licoarea lui, se sărutară lung şi leneş. Apoi buzele băiatului alunecară pe gâtul fraged al fetei, presărând săruturi lângă săruturi spre lobul urechii pe care-l ciupi uşor cu dinţii, cea ce o făcu să tresară de plăcere şi să scape un ţipăt scurt. Instinctiv îl strânse dornică în braţe, ceea  ce-l incită şi-şi afundă faţa între sânii senzuali. Atingerea pielii fragede şi catifelate îl făcu din nou să tresalte de dorinţă şi plăcere şi-i prinse pe rând sfârculeţele de la ţâţişoare cu vârful buzelor, făcând-o din nou să scoată suspine de fericire şi plăcere divină. Îşi lăsă capul pe spate şi primi extaziată dezmierdările bărbatului. Fiorii dorinţei şi ai iubirii se aprinseră într-o vâlvătaie ce incendiară parcă întreaga planetă, iar sentimentele năvăliră ca norii unei furtuni. Soţul îşi purtă pe braţe gingaşa soţie până la pătucul lor rustic. Acolo dădură frâu liber sentimentelor. Atâta dorinţă şi plăcere era în sufletul lor încât trupurile parcă se contopeau într-unul singur, apoi se unduiau ca valurile mării într-o zi liniştită în care briza abia se făcea simţită. Câtă dăruire şi pasiune, câtă idolatrie putea exista în aceste făpturi! Într-un târziu adormiră îmbrăţişaţi.

Nu trecuse bine de miezul nopţii când nişte zgomote sinistre răzbătură de afară. Tinerii pluteau pe aripile visului, undeva între bolta înstelată şi plaiurile mioritice, ca într-o grădină de rai cu valuri de verdeaţă şi flori multicolore ce răspândesc în jur un parfum ameţitor. Dar atmosfera din ogradă se tensionă şi deodată calul necheză, păsările din coteţ se agitară, vaca mugii, oile şi berbecii behăiră iar câinele se repezii schelălăind de la poartă la pridvor.

Pătru auzi zarva prin somn şi întredeschise ochii. Lumina de la lampă pâlpâia agitată aruncând pe pereţii albi umbre cu forme ciudate. Buimăcit, se frecă la ochi şi se retrase uşor de la pieptul soţiei ridicându-se în şezut. Femeia îi simţi mişcarea neliniştită şi se ridică înspăimântată:

- Petruţ, ce se întâmplă?

Zarva sinistră de afară se  amplifică. Băiatul continua să asculte în tensiune. Nevasta vru să-l mai întrebe ceva, dar el îi puse degetul pe buze în semn de linişte.       

- Care eşti acolo de vrei să ne sperii? - strigă Pătru.

De afară nici un răspuns.

- Au venit lupii la animale? - şopti femeia.

Misterele nopţii sunt deranjate de un rânjet răguşit, iar la fereastră apăru la lumina lunii un chip de animal sălbatic care în loc de ochi parcă avea două lumânări, un bot păros, două coarne ca de bivol iar labele din faţă, pe care le rezemase pe pervazul geamului, păreau de urs.

Bărbatul sări ca un resort şi luă puşca de alături gata s-o descarce prin geam. Femeia se sperie şi ţâşni din aşternut în braţele sale. Instantaneu puşca se descărcă, geamul se sparse, hidoşenia dispăru, iar glonţul ricoşă din fruntea acesteia pe lângă ei în peretele din spate. Buimăciţi de această întâmplare care îi putea costa viaţa, rămaseră câteva clipe neclintiţi, stane de piatră.

- Cred că-i necuratul, reuşi să şoptească femeia tremurând ca varga de spaimă. Vrăjitoarea l-a trimis să ne sperie sau chiar să ne facă rău… Se răzbună pe noi. Nu trebuia să te iei cu ea la harţă. Acum e vai de pilea noastră!

- Stai liniştită! Să nu crezi în puterile demonilor. Aşa ne-a învăţat bunica ta. Nu te teme, dragostea noastră este mai puternică decât farmecele babei.

- Să te audă Bunul Dumnezeu! Aprind nişte tămâie şi stropesc cu agheasmă, adăugă ezitând.

- Îţi este teamă!? - zâmbi bărbatul  şi luând-o în braţe ca pe un fulg deschise uşa dintre camere, apoi o lăsă să alunece uşor pe lângă trupul său şi cu ajutorul unui chibrit aprinse lampa din bucătărie.

Pătru scormoni după câţiva tăciuni aprinşi din vatră, îi puse pe un făraş de tablă şi presără câteva bobiţe de tămâie. Mirosul plăcut al acesteia invadă ambele încăperi. În urma sa veni Elena cu sticla cu agheasmă şi stropi pereţii, ferestrele, uşile şi tavanele.

- Acum te bagi liniştită în aşternut. Eu trag o raită prin gospodărie să văd cu ce neghiobii ne-a însemnat Aghiuţă.

- Nuuu! - strigă disperată femeia şi se aruncă din nou în braţele sale.

- Nu te îngrijora, în casă nu mai pătrunde fiindcă fuge de mirosul de tămâie şi nu-i place apa sfinţită.

Bărbatul deschise uşa la intrare fără să mai aştepte aprobarea femeii. Aceasta îngrozită se ţinu scai după el. Din prag cu puşca în mână somă:

- Sarsailă, mai eşti aci? - şi descărcă în aer un foc de armă de răsună uliţa satului. Urmară câteva  minute de linişte mormântală.  Deodată cocoşul din ogradă bătu din aripi şi cântă.

- Dacă ne cântai mai de vreme plesnea împieliţatul! - rosti soţul. Hai la culcare că am scăpat de musafirii nocturni! Până la ziuă mai sunt câteva ceasuri.

 

 

 

[Corina Militaru]

Foarte frumos și aici! Aștept cu nerăbdare continuarea :)

[Sofia Sincă]

Altă temă, alte personaje, altă manieră de scris. Mai ales la început unde sunt explicații istorice. Desigur se înțelege că sunt urmașii Valdescilor și ai viteazului Preda, dar eu aș numi acest capitol sau începând cu acest capitol, epilog. De fapt asta este.

Însă am înțeles că este editată cartea... și devine tardiv.

Am citit cu plăcere!

Sofy