Cerbul de piatră (II)

[Alexandra Ghenghea]

De cum încălecase, fiorii din picioare îl părăsiseră. Se simțea aproape la fel de puternic ca în tinerețe. Bizonul îl asculta, iar răsuflarea lui fornăitoare îi aducea aminte de tinerețe și de  vremurile în care învinsese neamul mistreților, la trecătoarea Runghen.

— Trebuia să-ți iei craniul, stăpâne, îi spusese Kassanderth înainte să părăsească Saaranul. Un rege îl poartă cu el oriunde se duce.

— Nu mi-e de niciun folos la vânătoare, se încăpățânase regele, împungând bizonul cu călcâiele în coaste ca să ajungă mai repede în pădure. Se întorsese printre muritori, iar craniul tigrului îi amintea de Balos, cel de dinainte, care domnise ierni și ierni peste Saaran, ca să cadă bolnav din pricina lăcomiei.

Își luase doar arcul pictat cu capete de lup și îmbrăcase o mantie cu mâneci, din blana unui urs pe care-l vânase chiar el. Labele ursului îi acopereau mâinile, iar ghearele le păstrase și îi plăcea să le ascută singur. În trecut sfâșiase câteva fețe cu ele.

În urmă călărea un pâlc de războinici înarmați cu spade, arcuri și arcane. Fumuria mergea și ea pe urmele regelui, dar uneori dispărea în pădure și amușina vântul. Știa unde se aflau prăzile cele mai bune.

Petice de zăpadă întărită sticleau în pădure, dar în unele locuri șiroiau, cu lacrimi lungi și murdare. Vântul învolbura ramuri și cetini, iar ici-colo răsăriseră flori de primăvară. Oriunde privea, pe rege îl uimea totul. Vânase o viață întreagă în pădurea de la răsărit de Saaran, dar era ca și cum o vedea pentru prima dată. Cel puțin, o vedea altfel.

— Tu de ce n-ai fost cutezător, Kassanderth?

— Am vrut, stăpâne. Dar nu m-au lăsat rabates.

— Eu dac-aș mai fi o dată tânăr, nu aș vrea să mai fiu cutezător, spuse regele ca și cum nici nu l-ar fi auzit. M-aș ascunde în păduri și aș vâna. Cum ar fi?

— Cred că te-ai plictisi, stăpâne. Te-ai născut să fii rege.

— Nu-mi vorbi ca un rabates. Sunt sătul de ei. Știi că mi-a dat să beau venin de aspidă roșie? Și-acum îmi vine să vărs. Ar merita să-i tai capul. Mi-ar plăcea să-mi împodobesc pereții cu căpățâna aia a lui.

— Se spune că veninul acela te-a adus înapoi, stăpâne.

— Poate. Acum m-am întors și vreau să trăiesc altfel.

Adevărul era că Balos nu știa cum ar fi vrut să trăiască altfel. Să se piardă în pădure și să vâneze, doar el cu câțiva războinici zdraveni, asta l-ar fi bucurat. Să atace neamul mistreților și să-l supună Saaranului o dată pentru totdeauna, să le ia bizonii și bogățiile, iar pe soțiile lor să și le facă neveste de sânge. Să se ducă să trăiască cu haitele de lupi și să se întoarcă rabates. Gândul îl făcu să zâmbească. I-ar fi plăcut mai degrabă să le reteze capetele tatuate și vopsite, ca să nu-i mai spună niciodată ce trebuie să facă un rege.

Dar nu-și dorea decât să trăiască.

După ce trecură de o ravenă, pământul se făcu o pătură de conuri roșietice și castanii ce pârâiau sub copitele bizonilor, iar în aer se ridică un miros pătrunzător de rășină. Ici-colo se vedeau pietre scorojite și roase, năpădite de mușchi, din care răsăriseră floricele galbene. Se spunea că erau ruinele vechiului Saaran, din timpul regilor de demult, care își zideau case chiar în inima muntelui. Vara viespile își făceau cuib printre pietre, iar uneori rabates veneau aici să se roage, cinstindu-i pe primii nemuritori ai regatului. 

Lupoaica se opri în fața unei pietre cenușii și mârâi, încrețindu-și botul. Vârful pietrei se termina într-un cap de cerb, cu coarnele rupte. În loc de ochi avea două găuri întunecate, scobite în piatră. Balos nu îl recunoștea.

— Ce e, Fumurie? Pare un cerb adevărat?

Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea mai întunecoasă, ca și cum copacii le-ar fi astupat calea înapoi cu trunchiurile și ramurile lor, dar Balos cunoștea bine cărările. Pădurea se îndesise și mișuna de ciute și mistreți. Vânase aici și atunci, demult, când îi venise în minte  să-l ademenească pe stăpânul neamului de mistreți la trecătoarea Runghen.

— Kassanderth, mai ții minte când l-am nimicit pe nemernicul de Atrogothor?

— Au fost cele mai bune vremuri, stăpâne.

Fusese o luptă aprigă și meritase izbânda. Călăreții îl cântaseră și nemuritorii îi pomeniseră numele prin vocea lui rabates. Zâmbetul îi amorți pe buze. Oare cu câte ierni în urmă se întâmplase? Deși îi învinsese, niciodată nu reușise să-i supună cu adevărat pe mistreți, erau încă un neam liber. Și de atunci nici nu mai avusese parte de o asemenea luptă. Raidurile din sud nici nu se puneau la socoteală, acolo trăiau oameni slabi și molatici, ușor de ucis. Erau doar jafuri. Și-atunci cum? Am domnit atâtea ierni ca să am parte doar de o luptă bună?

—  A fost singura mea faptă de vitejie, spuse el, cu o nuanță de nostalgie în voce.

— Nu e chiar așa, stăpâne. Ai uitat cum ai împins diavolii de râu în crângurile lor pline de mărăcini? Înainte niciun rege nu îndrăznea să treacă Marele Râu fără să le dea o parte din pradă la întoarcere. Tu i-ai domolit și de atunci neamurile noastre jefuiesc fără să mai întâmpine vreo primejdie din partea lor.

I-am domolit, dar nu i-am supus.

În fiecare iarnă călăreții lui Balos treceau Marele Râu pe timp de îngheț și jefuiau popoarele de nomazi și păstori din sud, dar cu fiecare iarnă ținuturile păreau mai sărace în fier și argint, așa că se vedea nevoit să călărească mai departe spre răsărit. Bogăția adevărată se afla la apus, unde se înălța cetatea din piatră, dar bizonii lui nu erau făcuți să treacă prin ziduri.

Zeii suflau un vânt șuierător, scuturând ace de pin. Soarele arunca sulițe de lumină printre cedri, iar ramurile copacilor sclipeau în ape verzui.

— Știi ce o să fac, Kassanderth? După ce mă întorc de la vânătoare vreau să strâng călăreții și să pornesc împotriva lui Atrogothor, spuse regele cu hotărâre. Acum că a venit primăvara... De data asta o să supun neamul blestemat al mistreților, o să-l fac să se plece Saaranului și pe Atrogothor o să-l umilesc. Nu în fața mea o să-l pun să îngenuncheze, el e vrednic să se închine bizonului meu. După aceea o să-i tai burta, o să-i scot mațele și-o să-l spânzur cu ele. Vreau să beau vin din căpățâna aia mare a lui. O să fiu regele care a supus al patrulea neam, spuse doar pentru el.

— E un plan bun, stăpâne. Călăreții au chef de o luptă nouă, mai ales că raidul de astă-iarnă a fost slab.

Balos zâmbi și mângâie coama castanie a bizonului. Va fi regele care-l nimicește pe Atrogothor, era menirea lui înainte de a păși spre ceruri, pe care zeii i-o șoptiseră cu răsuflarea lor de cetini și rășină.

Când pădurea se lumină din nou, Fumuria îi duse pe urmele vânatului. După o vreme se auzi o trosnitură și ramurile unor cedri pitici se clătinară.

— Acolo, stăpâne.

Regele trase bizonul de hățuri și îl îmboldi ușor din genunchi, înaintând în tăcere. Îi plăcea să surprindă vânatul de la o oarecare distanță și să-l ucidă curat, fără să-i strice blana.

Pământul se înmuie sub copitele bizonului și Balos își aminti că drumul ducea la un iaz. În partea dreaptă văzu o zadă cu ramuri stacojii și, dincolo de ea, se iviră coarnele bogate, arcuite ale unui cerb. Avea rânduri și rânduri de coarne, crescute de-a lungul multor veri. Nu mai văzuse un cerb cu asemenea coarne.

— Kassanderth, șopti Balos. Vino după mine, l-am văzut, acolo, în dreapta.

— Chiar așa, stăpâne? Lupoaica s-a dus în cealaltă parte.

Balos nu-i răspunse și o luă înainte, îndemnându-și bizonul din șolduri. Cerbul se îndepărta, dar nu prea repede, lăsându-și coroana de coarne  să i se întrezărească printre ramurile copacilor, ca și cum ar fi vrut să-l ispitească. Îi auzea tropotul zvelt al copitelor. Regele se luă după el, în tăcere, cu ochii scânteind de plăcere. O să fii al meu.

Se opri în spatele unor molizi și privi printre crengi. Dincolo se făcea o poiană și la o oarecare depărtare se afla un iaz în care apa sclipea în soare, albă ca laptele. Cerbul se oprise și se adăpa, ridicându-și când și când capul, atent la sunetele pădurii. Era mare și puternic, cu blana de culoarea conului de pin și coama roșiatică. Coarnele îi sticleau albe, cu umbre arămii. 

O să-mi fac un mâner frumos pentru pumnal din coarnele alea, ba chiar mai multe mânere, gândi Balos, în timp ce-și pipăia arcul. Îl ridică ușor, apoi scoase o săgeată și o potrivi. Trupul îl asculta ca și cum n-ar fi zăcut niciodată, iar mâinile îi erau la fel de sigure ca pe timpuri. În timp ce țintea, cerbul își înălță capul și se uită de-a dreptul la el. Regele se încruntă o clipă, fără să se miște, de teamă că o să fugă. Poate că ar fi trebuit să descalece și să-l urmărească la pas. Totuși avea o bătaie bună. Nu era neobișnuit ca cerbii puternici să umble singuratici, dar părea că i se supune prea ușor. Regele întinse coarda și potrivi din nou ținta. Se gândi că cerbul semăna cu cel de pe coloana de piatră, la care mârâise Fumuria, iar ochii care îl priveau erau la fel, două găuri negre, scobite în piatră. Pentru o clipă slăbi coarda și se uită la el. Nu putea fi adevărat, însă era același cerb.

Balos... Balos... șopteau copacii și vântul.

Cerbul nu se mișca, doar îl privea, iar coarnele i se pietrificaseră și i se înnegriseră.

Unde ți-e craniul de tigru, Balos?

Regele clipi și, când deschise ochii, i se păru că cerbul îi zâmbea.

Dă-i drumul, Balos, dă-i drumul, continuau să șoptească vântul, copacii, pietrele și cerul. Regele fără craniu de tigru.

Și îi dădu drumul, iar săgeata țâșni, înfigându-se în fruntea de piatră. Cerbul râse. Vântul râdea și el. Balos, regele fără craniu.

O durere îi țâșni din gleznă până în șold și până în măruntaie, ascuțită ca un vârf de săgeată. Mâna stângă îi amorți brusc, la fel și piciorul. Fiori îi înțepau pieptul, urcând până în creștetul capului. Era ca și cum săgeata îl nimerise pe el.

Copacii începură să plutească în jurul lui, pământul devenise o apă în care bizonul se tot adâncea. Când scăpă arcul din mână se auzi un pleoscăit și i se păru că-l vedea scufundându-se undeva în adâncuri, în coșmarul pe care aproape că-l uitase, dar în care se trezea din nou.

Încercă să tragă bizonul de hățuri, să se țină de șa, dar mâinile nu-l mai ascultau niciuna. Kassanderth, a fost un demon, își auzi glasul, undeva în jurul său, purtat de șoaptele pădurii.

Dar Kassanderth părea că plutise odată cu lumea și se îndepărtase, iar regele nici măcar nu mai era acolo. Ceva din el se împrăștiase în iarbă și în copaci. Oasele îi deveneau piatră și pământ, alături de multe alte oase, care de-a lungul timpului plămădiseră munții. Suflul i se tot înălța, mai sus și mai sus, prefăcându-se în lumină și cer. Un lup își cufundă botul în iaz și Balos simți că apa aceea era sângele lui. Poate că era Fumuria, dar n-o mai recunoștea. Mai răsuflă o dată, adânc și atunci se stârni un vânt șuierător cu iz de pin.

 

                                                                                 ⃰  

La răsăritul primului soare mak rabates își îmbrăcară tunicile albe și suflară în cele trei cornuri uriașe din bronz. Sunetul lor răsuna până departe, în așezări și peste codri, vestind nordului că Saaranul își petrecea regele în nemurire.  

 

 

[Chris]

da, frumos...

[gina zaharia]

Se aude ecoul sunetului de bronz. Frumos!

[Alexandra Ghenghea]

Multumesc pentru cuvinte si popas :)