Cerșetorul din gară

[Cristina Nălbitoru]

        Era o zi de toamnă târzie, cu un soare în care se vedea o oarecare tristețe că în curând razele sale vor fi ascunse în dosul norilor de nea.

            Pe o bancă, din gara din Craiova, sta un bătrân cu barbă albă, un picior de lemn și alături o cârjă. Purta niște haine vechi, dar curate, și o căciulă pe cap.

            Cu fața către calea ferată privea în gol, așteptând parcă o himeră din trecut care să-i schimbe anii vieții petrecuți în trudă și să mai trăiască puținele clipe de bucurie alături de familia sa.

            Deși era uscățiv, gemea sub povara greutăților sufletești mai mult decât la cele trupești care i se păreau firești la cele peste nouă decenii care se scurseseră din viața sa.

            Deși era răcoare, simți, poate și de emoție, că-l ia cu călduri și-și scoase căciula și o așeză alături.

            O doamnă la vreo 55 de ani, care aștepta și ea sosirea trenului, îl observă îngândurat și trist și se apropie încet de băncuța pe care se afla bătrânul. Scoase din geantă un portofel și de acolo sustrase o bancnotă și o așeză ușor în căciula bătrânului.

            Acesta făcu ochii mari și întrebă surprins:

            - Ce faci femeie?

            - Să fie pentru sufletul răposatului meu soț, că tare cumsecade a fost cât timp am petrecut împreună!

            - Femeie, eu nu-s cerșetor!

            Femeia îl privi surprinsă dar și fâstâcită de situația în care era pusă. Nici nu știa cum să reacționeze, să ia înapoi banii din căciula bătrânului sau să-i lase acolo.

            - Atunci Dumnezeu să-l ierte!

            - Și dumneavoastră să mă iertați. V-am văzut așa de trist și fără picior și am crezut că sunteți vreun amărât de-al străzii…

            - Nu trebuie să te simți jenată. Eram îngândurat. Au trecut mulți ani de când m-am născut și majoritatea petrecuți ca vai de mine. Piciorul l-am pierdut în război!

            - Vai de mine, dumneavoastră sunteți veteran de război? și se așeză alături.

            - Așa este! Noi cei din generațiile vechi ne-am apărat neamul strămoșesc cu propria noastră viață ca să aibă ce vinde dulăii democrației pe care am sperat-o și visat-o cu toții pentru un trai mai bun pentru copiii, nepoții și strănepoții noștri.

            - Așa este, domnule! Măcar vă sunt recunoscute meritele.

            - Am prins toate regimurile: monarhie, comunism și acum „marea” democrație! Este adevărat că pe timpul comunismului ni s-a purtat oarecum de grijă. Dar eu am avut unele probleme și cu ei. Băiatul și nora erau cam certați cu democrația comunistă și au emigrat în Germania. Au cerut azil politic, au fost o familie serioasă și acum au și cetățenie germană.

            - Și nu v-au mai vizitat?

            - Ba da, dar după așa zisă revoluție. Am avut zile grele după fuga lor. Dar n-am putut să-i conving să rămână în țară. Chiar am fost îndurerat că pământul apărat cu prețul vieții este părăsit de copiii noștri. Dar asta a fost să fie.

            - Și n-ați avut probleme cu securitatea?

            - Am avut destule! M-au acuzat că nu i-am educat cum trebuie, că sunt un trădător. Atunci mi-a sărit țandăra și am țipat la ei: „Cum mă puteți numi trădător pe mine care sunt veteran de război? Eu și mulți ca mine au apărat acest pământ sfânt ca să fiți voi acum niște domni! Dacă eram trădător dezertam din armată și rămâneam la nemți!” Apoi le-am arătat ordinele și medaliile primite în armată, după război. În cele din urmă n-au avut ce să-mi mai facă. Dar din nefericire soția mea s-a speriat așa de tare că s-a îmbolnăvit și am rămas singur ani la rând și nu se știe cât voi mai trăi.

            - Vai, prin câte ai trecut! Și tatăl meu a fost în război, dar… nu s-a mai întors. Eu nu    l-am cunoscut. Mama era gravidă cu mine când  a plecat în război. M-a crescut cu greu, singură. Nu-s-a mai căsătorit ca să-mi poată face mie un viitor mai bun. A ajutat-o și statul, căci era văduvă. Am o fiică, este doctor. Dar după ’89 a plecat și ea în Germania, se plătește mai bine. Pe ea o aștept. Vine de sărbătorile de iarnă cu soțul ei. Abia aștept să-l cunosc!

            - Este neamț?

            - E născut acolo, dar se pare că-i craiovean de-al nostru.

            - Și eu am un nepot tot în Germania. Este inginer. Și el s-a căsătorit de curând și vine la tataie să-i prezinte iubita vieții lui! Atât doream să mai trăiesc, să-mi văd nepotul însurat și apoi pot să mor liniștit.

            Deodată se aude de la difuzor, după melodia „M-a făcut mama oltean”, „Rapidul de București - Timișoara va sosi în stație la linia una!”

            Se aude un șuierat de locomotivă și după două-trei minute trenul oprește în gară.

            Bătrânul și doamna se ridică de pe bancă și se apropie de tren.

            Ușa vagonului din fața lor se deschide și coboară un tânăr cu un geamantan voluminos. Îl lasă pe peron și o ajută pe o tânără frumoasă să coboare scările, prinzându-i cu o mână geamantanul și cu cealaltă brațul.

            Amândouă geamantanele stau liniștite unul lângă celălalt în timp ce tinerii cercetează cu privirile peronul.

            - Mamă! strigă deodată tânăra și se repezi în brațele doamnei.

            - Bunicule! strigă și băiatul și-l ridică în brațe pe bătrân.

            Ambele perechi stau îmbrățișate câteva minute în timp ce ochii le lăcrimează în voie!

            - Fata mami, ce frumoasă te-ai făcut!

            - Nepotul moșului, ce voinic ești!

            Se desprind din brațe și cei doi, cu zâmbetul pe buze, vor să zică ceva, dar nu apucă fiindcă bătrânul le-o ia înainte:

            - Nu cumva este soția ta!?

            - Nu cumva el este ginerele meu!? întrebă femeia în culmea fericirii.

            Toți patru se cuprinseră în brațe plângând de fericire.

            Locomotiva scoase un șuier scurt și trenul începu să se deplaseze lent, parcă anume să nu deranjeze fericirea celor patru. (Drepturi rezervate autorului)

 

Cristina Nălbitoru

[Vasilisia Lazăr]

O proză sensibilă despre întâlnirile neașteptate pe care viața ni le pregătește. Construiți cu simplitate și naturalețe dialogul dintre două destine marcate de dor, război și despărțiri. Bătrânul veteran și femeia care îl crede cerșetor devin, fără să știe, personaje ale unei reîntâlniri pline de lumină. Finalul, emoționant și cald, ne amintește că uneori viața știe să lege oamenii exact atunci când speranța pare aproape pierdută. O povestire plină de umanitate și emoție.

[Chris]

viata are modalitatile ei necunoscute de a crea legaturi intre oameni. citit cu placere, 

[Ada Nemescu]

Un scenariu cu potențial. Cu ceva efort s-ar putea dezvolta o poveste mai amănunțită, poate o nuvelă, aducând în plan apropiat și celelalte personaje. Și totuși, expresia un bătrân cu barbă albă mi se pare un pleonasm?! cu atât mai mult cu cât, mai târziu aflăm ... de cele peste nouă decenii care se scurseseră din viața sa.

Aștept cu interes și alte texte, aDa