Casa cu trei odăi

[Corina Militaru]

        Maşina parcurgea kilometru, după kilometru, ducându-l pe Marian departe de casă. De un timp se aşternuse liniştea de parcă nea Gigi terminase toate poveştile, sau poate că, emoţia revederii cu fiul său îl copleşise odată ce sfârşitul drumului se apropia. Marian nu prea avusese chef de vorbă. Emoţiile se amestecau în sufletul lui. Ar fi preferat să fie singur. Dar cum nu avea maşină, iar nea Gigi se oferise să-l ducă până la aeroport, îi suportase poliloghia despre fiul plecat în străinătate, devenit director la nu ştiu ce mare companie americană, după ani şi ani de muncă, căsătorit cu o americancă şi care revenea acasă după o absenţă îndelungată. Gândurile lui Marian fugeau de colo-colo în timp ce ochii înregistrau toate amănuntele ce-i semnalau că aeroportul era aproape. „ Oare eu o să reuşesc?” se întrebă el gândind la relatările lui nea Gigi despre fiul său. „ O să fie bine, Buni!” o asigură el în gând pe bunica lui. Imaginea ei îl urmărea. Faţa brăzdată de timp, o strângere uşoară pe braţ, zâmbetul luptându-se cu apele ce-i jucau în ochi, un sărut pe frunte, „Dumnezeu să te ocrotească!” şi rămăsese în urmă dreaptă, în poartă, privind lung după maşină. Ea îl crescuse de la vârsta de zece ani când părinţii lui muriseră. În curtea aceea făcuse primii paşi, bătuse mingea cu băieţii din sat, se îndrăgostise pentru prima oară de colega lui de bancă. În camera lui din acea casă cu trei odăi mici îşi scrisese temele când intrase la liceul din Bucureşti. Făcuse naveta patru ani, satul lui fiind foarte aproape de oraş. După terminarea liceului căutase să se angajeze gândind că, poate după ce adună suficienţi bani, face şi o facultate. Nu găsise ceva convenabil şi atunci hotărâse să-şi caute norocul în altă ţară. Alesese Italia pentru că, avea câţiva prieteni plecaţi înaintea lui acolo. Fusese mai greu s-o anunţe pe Buni. Îşi amintea momentul când îi spusese, aşa deodată, după ce zile în şir îşi făcuse curaj s-o facă. Era printre butucii de vie, aşezat pe pământul proaspăt săpat. Iubea mirosul lui şi mai mult, îi plăcea să-i simtă atigerea uşor aspră. Visa stând acolo, la Italia, la viitor, când o auzise pe Buni:

- Au, ce faci tu acolo? Nu îi fugi de muncă!

        Râzând se ridicase dintre rânduri, o apucase pe după umeri şi-i spusese:

- Hai în casă! Am ceva să-ţi spun.

        Discuţia fusese scurtă, el îi povestise dintr-o suflare ce avea de gând să facă, apoi privind-o avusese senzaţia că, Buni, femeie ţanţoşă şi dreaptă chiar şi la vârsta ei, se apleacase sub o povară grea. Câteva secunde şi-şi revenise. Privindu-l în ochi îl întrebase:

- De ce, maică?

- Vreau să câştig bani, poate fac şi o facultate acolo... vreau să fiu fericit!

- Dar poţi şi aici... ai tot ce-ţi trebuie, eu o să...

- Buuni! Nu ştii tu! Vremurile s-au schimbat!

- Ei, dar n-oi fi nici eu picată din lună! Apoi, crezi că degeaba te-a lăsat Dumnezeu în locul ăsta?

- Te rog, Buni! Lasă-l pe Dumnezeu că n-are nicio treabă! El le-a încurcat pe toate, nu vezi?

- Bine! Dacă aşa vrei tu... mai spusese bunica lui şi discuţia se terminase.

        Din acel moment nu mai încercase să-i schimbe hotărârea, îl ajutase cu bani şi cu toate pregătirile de plecare. Tot ea îi aranjase drumul cu nea Gigi.

- Am ajuns! De aici te descurci? îl trezi la realitate nea Gigi.

- Da, da, mă descurc! Rămân dator! răspunse Marian strângându-i mâna recunoscător, apoi inspiră adânc şi intră în aeroport.

        Forfota, aglomeraţia şi amalgamul de sunete îl ţintuiră în faţa uşii câteva secunde. Era prima oară când intra în aeroport. Nu ştia încotro s-o ia. Gândul îi fugi înapoi la florile din faţa casei, adunate şi îngrijite de Buni, la cei câţiva butuci de vie din spate, la pomii fructiferi şi la grădina de legumele aflată undeva mai la dos, ca să nu strice designul, cum glumea Buni parcă vrând să demonstreze că n-a rămas în urma timpului. „Atâta pace, iar aici...” gândi simţind un nod în gât. „E normal să-mi fie frică!” se încurajă el şi porni hotărât să afle unde trebuie să se prezinte pentru check-in, cu cât timp înainte, şi ce paşi urmau până la urcarea în avion. Ajunsese mult prea devreme. Se mai învârti prin aeroport încercând să-şi ocupe timpul de aşteptare. Îşi cumpără nişte reviste, un pachet de ţigări şi căscă ochii prin magazine. Din când în când, îşi consulta ceasul ale cărui limbi parcă se mişcau cu încetinitorul. Obosit de aglomeraţia din jur hotărî să intre într-un bar, să-şi ia o cafea şi să citească până se făcea timpul de îmbarcare.

        Se aşeză la o masă cu ceaşca de cafea aburindă în faţă, pregătindu-se să-şi aprindă o ţigare,

- Se poate? îl întrebă un bărbat cam la patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.

        Marian tresări, de parcă l-ar fi prins Buni fumând, îl cercetă scurt, apoi privind în ceaşca de cafea îi făcu semn că se poate aşeza. Ar fi vrut să-l ignore, dar ceva îl atrăgea. Ochii, privirea... nu ştia ce. Îl întrebă,

- Vă cunosc de undeva?

        Bărbatul se mulţumi să zâmbească şi sorbi cu plăcere din cafeaua lui. Parcă nu auzise întrebarea.

- Încotro? îl întrebă pe Marian după un timp.

- Italia! Dumneavoastră?

- Acasă.

        Atât, fără niciun detaliu. Apoi îşi savură mai departe cafeaua în tăcere. Marian puţin contrariat, renunţă să mai pună vreo întrebare cu atât mai mult cu cât nici el nu simţea nevoia să vorbească. După ce-şi bău tacticos cafeaua, intrusul se ridică şi înainte de a pleca îi spuse,

- Este înăuntrul tău.

- Ce? întrebă Marian începând să creadă că era ceva în neregulă cu acel om.

- Fericirea! Este înăuntrul tău.

        Fără să aştepte răspunsul lui Marian, bărbatul se întoase şi plecă. Simţea privirile tânărului în ceafă, dar se mulţumi să-şi spună zâmbind: „O să înţeleagă!”. Îşi făcu loc printre oamenii grăbiţi spre ieşirea din aeroport. Se simţea uşor şi fericit pentru prima oară după douăzeci şi doi de ani. Ştia că nu va mai călca în acea cafenea. Îl atrăsese ani de-a rândul, făcându-l să se întoarcă acolo la fiecare plecare ori sosire. Căpătase pentru el o semnificaţie specială. Era locul unde aşteptând să se facă timpul de îmbarcare acum doăzeci şi doi de ani, simţise bucuria, dar şi frica de a porni pe drumul lui. Trăise ruptura de tot ce-i era cunoscut şi dorinţa de a se înapoia. Nici nu plecase bine şi s-ar fi întors dacă nu ar fi fost încăpăţânarea lui de a duce hotărârile până la capăt. Aşa că, plecase în Italia să-şi facă un rost.

        Văzându-se afară, inspiră adânc şi-şi spuse „ acasă, în sfârşit!”. Apoi luă un taxi spre Bucureşti, de unde urma să ia microbuzul spre satul lui, aflat nu foarte departe de oraş. Maşina îl purta pe şosea, iar el sorbea din priviri peisajul până la cel mai mic detaliu. Nu mai venise de mult timp în ţară. De şapte ani, când plecase dintre ei fiinţa cea mai dragă lui. Nici atunci nu stătuse foarte mult, afacerile chemându-l urgent înapoi în Italia. Viaţa îşi bătuse joc de planurile lui de a-şi vizita ţara des. La început nu putuse să vină acasă din cauza banilor, iar mai târziu când reuşise să aibă afacerea lui, foarte prosperă de altfel, din cauza lipsei de timp. Ca să se menţină, trebuia să investească toată energia şi timpul mai ales că, orice ar fi făcut rămânea un intrus în acea societate. Din această cauză nu reuşise să-şi facă nici o familie. Trecuse de vreo două ori pe lângă dragoste, dar nu putuse să-şi asume responsabilitatea unei familii. Nu avusese curajul.

        Ajunse la autogară, se urcă în microbuz, ocupă un loc la fereastră dornic să admire priveliştea. Maşina se puse în mişcare. Emoţia şi nerăbdarea lui creşteau cu fiecare kilometru parcurs. Simţea că-i explodează inima. Nu-l aştepta nimeni în casa cu trei odăi mici. Era nelocuită de când se dusese bunica lui. De câţiva ani toate neamurile îl presau s-o vândă, explicându-i cum îi scade valoarea cu trecerea timpului. Însă el nu putuse. Sufletul lui era acolo. Realizase cu câteva luni în urmă, după o discuţie aprinsă cu rudele că, locul lui era în acea casă. Luase hotărârea să vândă tot în Italia şi să se întoarcă definitiv acasă, stârnind uimirea cunoscuţilor lui. Unii chiar spuneau că este nebun să lase situaţia de acolo pentru o casă dintr-un sat uitat de lume.

        Coborî din microbuz şi porni pe jos mai departe. Încercă să recunoască oamenii întâlniţi, dar nu reuşi. Aproape acelaşi decor, dar alţi actori. Mări pasul, văzu de departe gardul atins de timp, ajunse la poartă, o deschise, intră, şi se opri câteva clipe ca să-şi tempereze emoţia. Se aplecă, luă o mână de pământ, îl frământă uşor privind cum alunecă printre degete, îi simţi mirosul. Apoi privind casa plânsă de vremuri îşi spuse: „Trebuie reparată, şi gardul refăcut...”

[Gabriela Grădinariu]

Magnific!Două sensuri ale aceluiași drum, conturate într- o structură concisă , dar nuanțată stilistic încântător.

Rar ne întâlnim cu scrierea ta , dar când ne-o oferi e o bucurie fără margini! Felicitări!

[Corina Militaru]

Ai cutreierat prin casa cu trei odai? Ma bucur, Iris!

Cu drag,

iris marinov a spus :

... acasă, în sfârşit... sufletul lui era acolo!

[Corina Militaru]

Domnule Mony, un multumesc cel putin la fel de mare.

Cu pretuire,

Ionel Mony Constantin a spus :

 UN MARE BRAVO!

[Corina Militaru]

Sufletul meu zambeste, Gabriela! Multumesc!

Cu drag,

Gabriela Grădinariu a spus :

Magnific!Două sensuri ale aceluiași drum, conturate într- o structură concisă , dar nuanțată stilistic încântător.

Rar ne întâlnim cu scrierea ta , dar când ne-o oferi e o bucurie fără margini! Felicitări!