CAPITOLUL 9 - ""Când culpa devine privilegiu"..."Un suflet, doua imnuri"

CAPITOLUL 9

 

 "Când culpa devine privilegiu"...

 

 

Ne naștem din dragoste, creștem ca niște flori gingașe îngrijite tot cu dragoste, ne maturizăm gustând din cupa împlinirilor, dar uneori și a deznădejdilor, mereu cu emoții generate de o succesiune de stări prin care trecem fără voia noastră, doar pentru că linia destinului urmează traiectorii de care n-avem cunoștință. Ele există, atât, și indiferent de vrerea noastră își urmează nestingherite cursul. Emoții când iubim, un alt gen de emoții când suntem în impas, o cu totul altă categorie când ne școlim și traversăm perioada examenelor, emoții de tot felul care stau cuibărite în sufletele noastre până le vine rândul să zboare, să ne cutremure și apoi să se risipească și să plece de unde au venit. Și, într-un final... plecăm acolo de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată. Un ciclu firesc de vârtejul căruia n-avem cum să scăpăm, repetabila povară...

Astăzi sunt foarte emoționat. Emoțiile zilei celei mari, ziua în care „călătoria” mea prin școlile militare va lua sfârşit. După opt ani! Cu bune și cu rele deopotrivă. Opt ani în care am avut parte de zbucium, de suferinţă şi de destule sacrificii personale pentru a le resimți efectele, dar şi de momente ce vor deveni dulci aduceri aminte, cele petrecute în mijlocul atâtor camarazi cărora de-acum înainte le voi duce dorul.

Patru ani de studiu în cadrul Academiei Militare se încheie astăzi. Și nu oricum, iertată-mi fie lipsa de modestie, dar dintr-o promoţie de 160 de absolvenţi am terminat printre primii. Este bine cunoscut faptul că instituțiile de învățământ militare au fost dintotdeauna cotate ca fiind foarte serioase, iar rigurozitatea și exigența cadrelor didactice este recunoscută. Examene grele, susținute în faţa unor comisii dure constituite din ofiţeri cu experienţă în domeniu, pe care nu le poți trece decât conștient de faptul că singura „pilă” pe care o poți avea este studiul, munca ta asiduă și seriozitatea. Faptul că am primit repartiția la Batalionul B xxx îmi dovedește că sacrificiile nu au fost în van, voi lucra în domeniul pe care l-am dorit, în specialitatea care cred că mi se potrivește cel mai bine, deci am toate motivele să fiu fericit. Selecția a fost deosebit de severă incluzând, printre altele, o vizită medicală la sânge şi un test psihologic foarte elaborat şi dur. Să nu mai vorbim de probele fizice sau examenele de specialitate. Cert este că din cei 160 de absolvenţi am fost selecţionaţi doar trei viitori ofiţeri. Trei viitori comandanţi de grupuri de cercetare în adâncime. Exact ce doream!

În diverse perioade din viață întâlnim persoane care ne impresionează prin atitudine, cunoștințe, prin felul lor de a fi și de a gândi, nu de puține ori devenind modele pentru cei cu care interacționează. Și dacă nu sunt modele negative care să aibă un efect nociv asupra noastră ne putem considera niște norocoși. În acest context, un impact deosebit asupra mea a avut ofiţerul desemnat de Statul Major să execute selecţia pentru repartiție. Locotenent-colonelul Dumitru Mareş, fost comandant de grup, comandant de companie, apoi şeful biroului operaţii în B xxx, ocupă acum funcţia de adjunct al şefului biroului de cercetare în adâncime din cadrul unei direcţii specializate a Statului Major. Un adevărat profesionist şi un om de mare caracter, pe toată perioada selecţiei mi-a captat atenția și admirația reușind să mă impresioneze într-atât încât mi-am promis să renunț la cariera militară dacă nu voi reuși să-i urmez exemplul. Ce vorbeam mai înainte de modele? Păi omul acesta merită toată stima și aprecierea iar eu, dacă nu mă ridicam la înălțimea exigențelor lui nu aveam ce căuta în B xxx. Ştiam că de acum înainte îl voi vedea deseori pe acest om care, în decurs de numai câteva zile a reuşit să dea sens cuvintelor „armată”, „neam şi ţară”, „ideal”, „onoare”... Cuvinte asupra cărora nu zăboveam altădată decât eventual atât cât să le verific înțelesul regăsit în dicționarul limbii române.    

Făcând o paralelă cu structurile militare omoloage din alte state ale lumii batalionul B xxx poate fi privit ca echivalentul forțelor GRU din Rusia, GREEN BERETS din SUA sau SAS din Anglia. Şi exemplele pot continua. Atâta doar că în Armata Română n-a existat până acum încadrarea Forţe Speciale. Citisem de curând într-o revistă militară românească ceva despre intenția de a înființa Forţele Speciale ca parte integrantă a Armatei Române, un act normativ aflat în fază de proiect. Mă bufnise râsul, știam doar că un astfel de batalion există deja dar nu sub altă titulatură. Cine știe ce colonel burtos o fi autorul articolului respectiv, vreunul care habar nu are ce se întâmplă în afara biroului său sau care făcuse uitată existenţa lui B xxx.

Îmi aranjez ținuta în faţa oglinzii imense de pe peretele de la ieşirea din companie. Cât de mult o iubesc! Tresele aurii pe mână contrastează într-un mod uimitor cu albastrul uniformei dându-i o tentă aparte, de înnobilare și eleganță. Numai noi, aviatorii şi paraşutiştii purtăm o astfel de ţinută în Armata Română, ceea ce îi conferă un plus de distincţie şi respect. Pot să plec, a venit vremea să cobor pe platou, acolo unde absolvenţii sunt așteptați să primească galoanele de locotenent pentru care au asudat din greu timp de opt ani.       

           Platoul din curtea Acadeemiei Militare este înțesat de lume. Rude și prieteni ai absolvenților împreună la o baie de emoții, momente unice în viața fiecărui tânăr absolvent. Pășesc în atmosfera sărbătorească a spațiului academic străfulgerat de un gând: mama!... Unde eşti, mamă dragă? Ce mândră ai fi tu astăzi de mine!... Lăcrimez cu gândul la ea încercând să mi-o imaginez emoționată și fericită alături de mine. În haină militară. Așa cum și-a dorit și mi-a cerut să-i promit în ultima zi de viață. Dar îi simt prezența altfel, o simt trimițându-mi încredere în mine și putere, de-acolo, din lăcașul îngerilor de unde mă veghează și mă păzește. Şi este fericită...!

Familia mea e prezentă cu efectivul aproape complet: tata a venit însoţit Carmen, Cornel, Ani şi George. Și mi-au făcut și cea mai frumoasă surpriză: au adus-o și pe bunica din Cernavodă! Ce îmi puteam dori mai mult? Bucuria mi-e umbrită de un oftat care-mi scapă fără să vreau... Felicia. După toate cele petrecute în permisia din primăvară nu mi-a mai dat nici un semn. E adevărat, nu mai fusesem acasă de atunci, însă mai existau și alte căi de comunicație: telefoanele... sau scrisorile... Suferința-i enormă zăvorâtă înlăuntrul ei a transformat-o cu certitudine într-o stâncă. Și-a înverșunat-o până-ntr-acolo încât a acceptat să se căsătorească cu primul bărbat care i-a făcut curte. Luna trecută s-a măritat. Au făcut deja şi cununia religioasă. Acum este la casa ei, are familia ei, iar eu sper să fie fericită...  Dar mereu va rămâne un mister pentru mine gestul ei. Dacă l-a făcut din răzbunare, sau pur și simplu pentru a mă determina să renunț la ea, asta nu voi ști poate niciodată. Sau, cine mai știe, odată s-ar putea să ne revedem și-atunci lucrurile se vor lămuri... Mi-aș fi dorit-o azi alături, să putem împărtăși bucuria în formație completă, dar n-a fost să fie. Viața și pragurile ei...

Carmen și Cornel s-au căsătorit si ei. Au făcut doar cununia civilă după ce a terminat Cornel armata, urmând ca ceremonialul religios să aibă loc când vor dispune de bani. Mândru ca întotdeauna, Cornel a refuzat ajutorul tatei pentru ca nunta să aibă loc în vara asta. Deși se prea poate ca tata să-și fi dorit o altă partidă pentru Carmen n-a manifestat nici un fel de oponență. I-a respectat alegerea și le-a dat binecuvântarea. Și sunt convins că-i va ajuta ori de câte ori va fi nevoie. Acesta e tata, un om admirabil și un suflet sensibil și plin de bunătate. Îl admir și-l iubesc mult!

- Regiment, v-aliniaţi! Regiment, drepţi! La drapel, pentru onor, înainte!

Comenzile amplificate la maximum se aud în difuzoarele ce fac până și geamurile academiei să vibreze. Prezentăm onorul Drapelului de Luptă. Sunt emoționat și mândru în același timp. Mândru că sunt de-acum și eu ofiţer al Armatei Române!

- Pentru defilare, cu onorul spre dreapta, înainte marş!

Nu știu cum se vede, și mai ales cum se simte de pe margine, cum într-o aliniere perfectă și o ordine desăvârșită pașii noștri încep să țeasă un marș în a cărui cadență se zguduie totul, până-n măruntaiele pământului. Coloana de absolvenţi se întinde pe câteva sute de metri. Sincronizare perfectă, aliniere desăvârșită pe timpul defilării atât de front, cât şi în adâncime și-o atmosferă înălțătoare. E impresionant! Nu știu dacă există cineva care să nu fi participat vreodată la o paradă militară, indiferent dacă la un eveniment similar acestuia sau la o defilare într-o zi de sărbătoare, și să nu fie sensibilzat de atmosfera creată în astfel de manifestări. Doar că astăzi pentru cei prezenți aceasta are o semnificație aparte: o nouă generație de ofițeri ies de pe băncile academiei și întregesc rândurile Armatei Române servind interesele patriei căreia aparțin.

Zăresc în mulțime grupul alor mei, îl văd pe tata și la braţul lui, plângând în hohote, bunica îmi face semne cu mâna. Mama celei ce mi-a dat viaţă s-a-ncumetat ca la cei şaptezeci de ani ai ei să vină cu trenul tocmai de la Cernavodă și să-și vadă nepotul absolvent de academie. Sunt fericit că-i am lângă mine și de-abia-mi stăpânesc emoțiile. Astăzi mi s-a îndeplinit un vis!

Unde eşti, mamă? Vino să vezi cum copilul de atunci ţi-a îndeplinit astăzi rugămintea...!

 

***

                                        

Ca vântul și ca gândul a trecut un an de când, proaspăt absolvent al Academiei Militare, intram în rândurile celor din B xxx cu dorinţa de a deveni unul dintre cei mai buni ofiţeri comandanţi de grupuri ai acestui vestit batalion. Nu mă-ndoiam că voi reuși atâta vreme cât mă știam bine pregătit și mai ales că mi-o doream din suflet! Fusesem repartizat la compania întâi, unde cel mai tânăr cadru militar avea deja cel puţin trei ani de experienţă în specialitate.

În această perioadă am fost plecat aproape tot timpul din garnizoană. Stagiul de brevetare ca paraşutist, atestarea ca scafandru autonom de luptă, cursul de alpinist militar şi încă multe alte cursuri de pregătire sau stagii de perfecţionare au făcut ca acest an să treacă rapid, aproape fără să-mi dau seama. După o mulţime de asemenea activităţi menite să mă ridice la nivelul minim cerut pentru a ocupa o funcţie, am fost investit, în sfârşit, cu comanda unui grup de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic. Un grup de profesionişti constituit numai din subofiţeri cu experienţă. Toţi sunt aceeaşi promoţie şi au cel puţin trei ani de când sunt componenți ai acestui grup. Sunt ani de experienţă în faţa mea. Mă simt un mucos pe lângă ei. Dar sunt mândru de încrederea ce mi-a fost acordată. Şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni. Comandantul de companie, căpitanul Gabriel Brătescu, este un tip tânăr dar foarte bine pregătit. M-a impresionat încă din prima clipă prin felul sau deschis de a fi şi prin uşurinţa cu care vorbea. Dovedea că este un ofiţer căruia i-a plăcut meseria, dar și că a trecut deseori pe la bibliotecă...!

 

***

 

Sunt în autobuz, în drum spre casă. O zi de luni ca multe altele. Resimt oboseala,  am fost ofiţer de serviciu pe unitate şi nu am dormit deloc. O noapte de nesomn nu înseamnă mare lucru pentru mine, dar în dimineața asta se zăreau destul de accentuat nişte cearcăne vineţii sub ochi. Te pomenești c-am început să-mbătrânesc! Îmi amintesc de primul meu serviciu de zi în batalion şi îmi vine să râd. Adormisem la un moment dat, noaptea, când brusc am simţit un pistol în tâmplă. Am sărit ca ars dar era prea târziu... Însuşi locotenent-colonelul Gheorghe Teodor, comandantul batalionului, îmi țintuise tâmpla cu țeava pistolului și stătea în picioare lângă mine. Trecuse în control prin batalion şi mă prinsese dormind. O făcusem de oaie. M-a invitat în biroul lui, mi-a tras doi-trei pumni pe spinare şi-apoi râzând mi-a spus: Să nu se mai întâmple! Am rămas până dimineaţa în biroul lui şi am vorbit vrute şi nevrute. Doamne, ce tip! Are o alură impresionantă, de luptător ce nu cunoaște ce este înfrângerea. Un om și jumătate! Impune prin ceea ce este și prin felul în care-și face meseria, respect și admirație. Și le merită din plin!  

            Și nu-i destul că e luni, dar azi e și ziua mea de naştere! Zâmbesc. Cum aș putea sărbători când eu nu cunosc pe nimeni în Buzău în afară de colegii de serviciu și de bătrânica al cărei chiriaș sunt?! Fiind și tânăr și burlac n-am avut șansa să primesc de la armată o locuinţă de serviciu. După 1989, cadrele militare nu mai beneficiau de locuinţă în momentul repartiţiei, erau nevoiți să se descurce pe cont propriu. Şi cum în Căminul de Garnizoană nu mai erau locuri, mi-am căutat o cameră cu chirie în oraş. Deși pare hilar, în prima zi de muncă la B xxx comandantul de batalion ne-a chemat la el în birou şi ne-a ordonat prima misiune cu termen de executare două zile. Misiunea primită: să ne căutăm o locuinţă cu chirie în oraş. Armata nu mai dispunea de locuinţe pentru tinerele cadre. Norocul meu a fost simpatica bătrânică care a acceptat să mă găzduiască în casa ei. Este singură, nu are soț şi nici copii. Mi-a pus la dispoziţie toată casa şi deja mă consideră băiatul ei. Şi nu vrea să îi plătesc nimic! Am fost un norocos...

Nu-mi fac planuri, dar voi merge la alimentara din colţ, voi cumpăra o sticlă de şampanie pe care o voi bea cu bătrânica mea, proprietăreasa. Şi aşa e destul de mult pentru mine. De când am conștientizat ce efecte nocive au asupra organismului alcoolul și țigara le-am eliminat din deprinderile mele. În plus, mai știu și cât de mult diminuează capacităţile fizice ale consumatorilor, iar eu din fericire ador sportul. Am făcut parte din echipa de gimnastică a liceului și mai apoi din cea a academiei. Iar în paralel mă antrenam în kick-boxing. În prezent particip la antrenamente de autoapărare în unitate, unde avem un antrenor excelent, pe Dan Corbu. Cu toate astea, un pahar sau două de şampanie n-o să conteze, doar e aniversarea mea!

Cu colegii de serviciu nu ies din principiu. Nu vreau să dau ocazia vreunui profitor de meserie să fructifice nesăbuința de a ieși împreună la o bere, ca apoi să am ce regreta. Deşi nu cred să fie cazul aici, însă e mai sănătos să rămân fidel principiilor mele. N-am fost neam prost și astăzi le-am făcut cinste tuturor colegilor cu câteva sticle de vin de Cotnari...

Gândind la de toate, timpul a trecut pe nesimțite și am ajuns în stația unde trebuie să cobor. Și azi port ţinuta militară, uniforma albastră îmi vine excelent. Întotdeauna caut să arate impecabil, din respect în primul rând față de mine însumi și nu în ultimul rând pentru instituția în care lucrez. Nu o îmbrac prea des, prefer să port hainele civile atunci când am această opțiune, pentru că mă simt mai lejer. Când sunt între civili, îmbrăcat în haina militară nu știu de ce am o senzație de stânjeneală, de parcă toată lumea s-ar holba la mine. Nu, nu din cauza aniversării am îmbrăcat ținuta de oraș, ci pentru că de azi și până la sfârșitul săptămânii avem control de la eșalonul superior și se impune ținuta corespunzătoare, cea a cadrelor militare. M-am bucurat să-l văd în comisia de control şi pe colonelul Mareş, omul căruia îi datorez faptul că sunt astăzi unul dintre ofițerii batalionului B xxx (făcuse parte din comisia de selecție și repartiție la terminarea Academiei Militare). Sper să am prilejul să-i mulțumesc de această dată. 

Alimentara de unde intenționez să-mi fac cumpărăturile e chiar în drumul spre casă, foarte aproape de locuința mea. Nu-i foarte mare, dar întotdeauna este bine aprovizionată și mărfurile sunt diversificate. Sunt client fidel, trec aproape zilnic pentru mici cumpărături, cunosc de-acum atât patronul cât şi personalul care-l deservește. Sper să găsesc o şampanie bună aici, sunt adeptul calității și-apoi o dată pe an sărbătoresc ziua de naştere. Nu-mi vine să cred... astăzi împlinesc 24 de ani?! Intru în magazin. E gol, nu sunt clienţi la ora asta. Dar oare a schimbat patronul vânzătoarea? Lângă casa de marcat, cu spatele la intrare văd o persoană ce nu-mi este cunoscută completând nişte acte. Nu m-a auzit când am intrat. De obicei mă întâmpina o doamnă blondă, nu foarte în vârstă, drăguţă şi foarte serviabilă.

- Bună dimineaţa!, salut eu cu intenția să-i atrag cumva atenţia vânzătoarei care, absorbită de actele ei, n-a sesizat prezența mea văzându-și liniștită de treabă.

- Ah! Bună dimineaţa, mă scuzaţi... îmi răspunde tânăra ridicând privirea dintre hârţoage şi întorcându-se spre mine...

Doi ochi albaştri şi limpezi ca apa de izvor, cum nu mai văzusem niciodată, mă privesc întrebători din spatele tejghelei. Mă simt dintr-odată ca un copil care a făcut o năzbâtie şi trebuie să se justifice. Doamne, ce ochi frumoşi!  

- Aş dori să cumpăr o sticlă de şampanie. Dar nu orice, aş vrea ceva bun. Cum nu prea mă pricep îndrăznesc să vă cer o mână de ajutor, zic încercând să fac un pic de conversaţie cu tânăra ai cărei ochi mă fascinaseră de cum i-am văzut.

- Da, sigur! Avem mai multe sortimente...

Numai că eu nu mai aud nimic din ceea ce-mi spune. Ea continuă să-mi prezinte tipurile de șampanie, dar privirea mea e ţintuită în ochii ei şi nu pot să mi-o dezlipesc de-acolo oricât de mult mă străduiesc. M-am adâncit în ei ca într-o mare plină de comori ascunse, e ceva magic ce mă împiedică să privesc în altă parte. Cât timp am rămas aşa?... Fac un efort să îmi revin şi să înţeleg ce îmi explică...

- Cam asta ar fi tot ceea ce avem. La ce vă opriţi până la urmă?, mă întreabă tânăra.

- Aaa, ştiu şi eu...? La ultima, probabil... cum aţi zis că se numeşte?, îi răspund încercând să nu-mi dau de gol emoţia.

- Pietroasele? Bună alegere, vă servesc imediat!...

Ce-o fi crezut fata aceea frumoasă după ce-am ieșit din magazin numai ea știe, cert este că sunt încă năuc nerealizând practic ce s-a întâmplat. Încerc să mă adun puţin și să îmi amintesc măcar cum arată, dar mi-e imposibil. Nu văd altceva decât o pereche de ochi mari şi albaştri care se pare că m-au fermecat. Oare lucrează aici? Sper să fie şi mâine!...

Bătrânica mea nu este acasă, ceea ce mă avantajează fiindcă nu prea am chef să stau cu ea la taclale acum. Gândul îmi zboară la fata din magazin. Mă întind în pat, închid ochii şi încerc să îmi aduc aminte figura ei. Încet, încet reconstitui imaginea celei ce m-a fascinat cu câteva ore în urmă. Înaltă, subţirică dar nu slabă, cu părul şaten, cârlionţat, ochii albaştri cu sprâncenele subţiri şi arcuite, o gură micuţă şi frumos conturată... Doar atât îmi amintesc? Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu mine? Eu, care sunt un fin observator și un maestru al detaliilor în diverse împrejurări, acum mă trezesc blocat? Și-apoi nici nu sunt vreun timid, dimpotrivă, că sunt mult prea îndrăzneţ – câteodată - mi s-a spus de multe ori, fără rezerve. Astăzi se pare că îndrăzneala m-a părăsit. Ochii aceia limpezi au îngheţat şi cea mai mică fărâmă de curaj din mine. Se prea poate să mă fi comportat că un bădăran, nu-mi mai mai amintesc... Sau, cine știe, am dat impresia unuia care habar nu are pe ce lume trăieşte! În fine, trec eu mâine pe la magazin să-mi cer scuze, așa s-ar cuveni. Poate voi afla şi cum o cheamă...                                  

Dar a doua zi n-a mai fost chip să trec pe la magazin. Şi nici după aceea până la sfârşitul săptămânii. Un exerciţiu tactic complex care făcea parte din cadrul obiectivelor propuse de către membrii comisiei de control de la eşalonul superior m-a ținut departe de alte lucruri timp de trei zile, fiind plecat în teren.

 

 

 

 

***

 

Grupul meu a primit misiunea de obținere în timp real de date şi informaţii privitoare la organizarea, dotarea şi activităţile desfăşurate într-un depozit de muniţie de aviaţie situat într-o mică pădure undeva în apropierea unui oraş al cărui nume nu are importanţă. Aveam nevoie de o organizare riguroasă pentru asigurarea succesului misiunii. Urma să fim paraşutaţi la o distanţă de douăzeci de kilometri de obiectiv, ca apoi să instalăm o bază a grupului de cercetare într-un raion situat în apropierea zonei în care fuseserăm paraşutaţi. O serie de acțiuni ce trebuiau intreprinse impuneau atenție sporită și profesionalism: deplasarea spre raionul obiectivului, infiltrarea în ascuns în apropierea lui, instalarea posturilor de observare. Toate acestea în paralel cu executarea studiului de situaţie locală, de efectuarea de investigaţii asupra persoanelor care aveau cât de cât contact cu obiectivul vizat. Iar la sfârşit, exfiltrarea către punctul de recuperare. Ori toate acestea necesitau timp. Un timp foarte bine cumpănit pe care încercam să-l extrag dintr-o ecuație a cărei necunoscută era el însuși. De aceea am luat o decizie nesăbuită care la sfârșitul misiunii  avea să mă coste...

Ca să câștig timp efectiv și să pot lucra cu oamenii mei în interval optim și eficient am decis ca după parașutare să reduc perioada alocată deplasării într-un mod neconvențional și în afara regulilor impuse. Un risc major, dar era în joc obiectivul misiunii și reușita acesteia. În acest sens am apelat la soţia unui subofiţer care urma să aducă în zonă maşina personală, pe care apoi să o folosim pentru deplasarea rapidă a grupului în apropierea obiectivului, dar şi pentru facilitarea diferitelor activităţi specifice muncii de investigaţie. Planul meu era, bineînţeles, neregulamentar dar ţineam foarte mult să îmi execut misiunea primită la cele mai înalte standarde. Ce mă încurca cel mai mult era acel marş până lângă obiectiv, pe care trebuia să-l executăm în cadru tactic, pe timp de noapte și fără a fi observaţi. Asta însemna un timp preţios pierdut, pe care îl puteam folosi în cadul misiunii propriu-zise: obținerea de date şi informaţii! Mi-am declinat intențiile informându-l pe ofiţerul răspunzător de pregătirea misiunii. A fost de acord cu planul meu, însă cu condiţia păstrării tăcerii asupra iniţiativei mele îndrăznețe.

Misiunea a decurs excelent. Datorită faptului că dispuneam de un vehicul civil ce nu atrăgea atenţia în mod deosebit, deplasarea rapidă a grupului în zonă a decurs fără probleme. Odată ajunși în preajma obiectivului am fotografiat şi filmat modalitatea de acces în depozit. Totul s-a desfășurat conform planului până în momentul în care, înaintea recuperării grupului din raionul de acţiune, unul dintre membrii comisiei de control m-a întrebat unde anume am ascuns maşina. Bineînţeles că inițial n-am recunoscut nimic, dar până la urmă mi-am dat seama că nu am de ales. Maiorul căruia îi dezvăluisem intenţiile mele, deşi de-al nostru, din B xxx, m-a dat de gol în faţa comisiei. Până în ziua de azi nu ştiu de ce a făcut-o... probabil din dorinţa de a ieşi în evidenţă sau de a-l pune într-o lumină nefavorabilă în faţa eşalonului superior pe colonelul Teodor. Era, într-adevăr, un lucru destul de grav, încălcasem regulamentul utilizând mijloacele şi bunurile personale în timpul misiunii. Nu vreau să-mi amintesc cuvintele mizerabile şi invectivele pe care ofiţerul controlor mi le-a adresat. Mă făcuse albie de porci. Degeaba am încercat să mă disculp, nu mă asculta nimeni. Nemernicul mă înjura şi mi se adresa ca unui infractor, nu ca unui ofiţer al Armatei Române.

Când am revenit în unitate m-a raportat şefului comisiei, generalul Ivănescu, la acea vreme şeful Direcţiei specializate din Statul Major sub monitorizarea căruia ne aflam, adică şeful eşalonului nostru superior. Un om inteligent, bine pregătit şi cu o carieră strălucită. Generalul nu s-a grăbit să tragă o concluzie pripită învitându-mă la o discuție între patru ochi vizavi de cazul în speță. I-am expus motivele deciziei mele, cum m-am priceput mai bine, nu atât pentru a mă disculpa, cât pentru a demonstra că ceea ce am întreprins crezusem că va fi în sprijinul misiunii şi nu în defavoarea acesteia. La sfârşitul convorbirii generalul Ivănescu a convocat imediat într-o şedinţă toate cadrele din statul major al batalionului şi pe membrii comisiei de control. De patru ore sunt în dezbateri și încă nu s-a terminat... Ce Dumnezeu or avea atât de analizat?

Sub impactul durității verbale și urii manifestate de ofiţerul controlor mi-am scris demisia şi am înaintat-o Biroului Documente Secrete spre înregistrare. Subofiţerul căruia am predat-o, nenea Popică, cum îi zicem noi, consternat de decizia mea încerca să mă convingă să renunţ la ea. Dar nimic nu mă mai putea opri. Greşisem, într-adevăr, dar pentru o greșeală făcută conștient pentru atingerea unui țel profesional să trebuiască să suport injurii de cea mai joasă speță din partea unui ofiţer al Armatei Române, căreia eu îi dăruisem sufletul şi viaţa, mi se părea inadmisibil. Am și eu orgoliile mele peste care nu pot trece cu uşurinţă.

Cum bilanţul exerciţiului urma să fie făcut a doua zi am primit aprobare să mergem acasă. Tot mâine îmi vor fi aduse la cunoştinţă şi măsurile disciplinare luate în ceea ce mă privește. Nebărbierit, nedormit de atâta timp, cu ochii încercănaţi şi înroşiți de oboseală am plecat spre casă furios. Mă gândeam la cele petrecute şi la demisia pe care tocmai mi-o scrisesem și înregistrasem.

 

***

 

N-am mai luat autobuzul deşi stau destul de departe de unitate. Îmi prinde bine mersul pe jos. E adevărat că m-am mai calmat puţin şi gândul mi-a fugit la fata cu ochii albaştri pe care o văzusem luni dimineaţă. Oare o fi la serviciu acum? Văd eu când ajung la magazin, îmi fac de lucru, tot voi găsi ceva de cumpărat... Cât aş vrea să fie acolo! Ajuns în dreptul magazinului o zăresc înăuntru. Dumnezeu mi-a ascultat rugăminţile.

- Bună ziua! Un pachet de ţigări, vă rog!...

- Bună ziua! Uitându-mă la dumneavoastră nu păreţi a fi ceea ce credeam că sunteţi. Sunteţi ofiţer în armată sau... v-aţi călugărit?... Şi apropo, ce ţigări doriţi?

Puştoaica nu m-a uitat, asta este sigur, îmi zic bucuros! 

- Aaa, faceţi aluzie la faptul că sunt nebărbierit? Se mai întâmplă, mai ales când umblăm pe coclauri câteva zile şi ne jucăm de-a războiul. Un pachet de Winchester.

Și continui schimbând puțin registrul și încercând o oarecare apropiere de ea:

- Dar cred că ar trebui să lăsăm conveniențele sociale, m-aș simți mai bine dacă mi-ați spune simplu, Sandu.

- Carmen, mă bucur de cunoştinţă!

- Lucrați de curând aici, nu-i aşa? Trec pe la acest magazin de câtva timp şi nu v-am văzut până zilele trecute... încerc eu să mă agăţ de ceva.

- Nu, nu lucrez aici. O înlocuiesc pe mama de la începutul acestei săptămâni. Nu se simte prea bine. Mai doriţi ceva?

- Nu, mulțumesc! Dar v-am rugat să nu mă mai domniţi. Mă simt cam... bătrân, îi spun zâmbind și privind-o cu și mai mare atenție.

- Bine... Sandule! Voi încerca, însă atunci trebuie să faci şi tu la fel. „Mă simt cam... bătrână” când vorbeşti atât de politicos cu mine...

Atacă scurt şi la obiect fetiţa asta atât de dulce... Și mă învinge chiar cu vorbele mele. Dar trebuie să plec, nu mai am ce cumpăra. N-am fost deloc inspirat să cer numai țigări, trebuia să mă orientez asupra unor mărfuri ce necesitau cântărire, împachetare, adică un cât mai lung timp de servire. Și blegul de mine cere țigări! 

- Vânzare bună, Carmen!, îi spun îndreptându-mă spre ieșire dar cu capul vraiște. Dacă mâine nu mai vine?... Dacă nu o mai văd?... Hai, prostule, pune-ți creierul la treabă şi fă ceva până nu e prea târziu!

- Aaa... uitasem... îi zic în timp ce mă întorc de la uşă şi mă îndrept către ea.

- Mai vrei să cumperi ceva?, întreabă Carmen privindu-mă direct în ochi.

            - Oh... nu, nu! La revedere! Și ies pe uşă atât de repede încât probabil nici nu-mi aude ultimele cuvinte. Mi-e frică să întorc capul, să nu mă vadă cât de roşu sunt.

          „Mare dobitoc eşti, Sandule! Ia uite, unde era Don Juan-ul de până acum? Normal că la ţară, la tine, ori  la Craiova te dădeai cocoş, dar aici se pare că nu prea-ţi merge, nu-i aşa, păunule prostănac?”, îmi reproșez vorbind de unul singur în drum spre casă. La naiba!

 

***

 

După cum era de așteptat am făcut noapte albă, n-am putut închide un ochi. M-am răsucit pe o parte şi pe alta de parcă aş fi fost pe un rug încins. Fata asta îmi captivase gândurile, ceea ce se petrecuse la unitate nu reprezenta mai nimic, chiar dacă mă străduiam să-mi îndrept atenția spre cele petrecute și posibilele lor urmări. Pare-se că nu mă afectau, și doar demisionasem. Numai ea era omniprezentă, nimic altceva.

A doua zi la serviciu lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată. Misiunea fusese cotată cu calificativul „foarte bine” şi nu s-a rostit nici un cuvânt despre încălcarea regulamentului. După bilanţ colonelul Teodoru m-a chemat la el în birou. Erau acolo și colonelul Mareş şi, spre marea mea uimire, generalul Ivănescu.

- Locotenent Gorun, ia loc, te rog! Colonelul Mareş mi-a vorbit foarte mult despre tine. Şi foarte frumos, mi se adresează generalul.

- Vă mulţumesc, domnule general! Prefer să rămân în picioare.

- Uite ce este... am analizat gestul tău împreună cu toate cadrele din comisie şi din statul major al batalionului. Ştii foarte bine şi tu că nu este deloc regulamentar ce-ai făcut. Mi-ai explicat motivele care te-au condus la decizia luată şi le-am înţeles foarte bine. Am reanalizat amănuntele privind planificarea misiunii tale şi am concluzionat cu toţii că timpul alocat ar fi putut ridica cele mai mari probleme. Chestiunea este că s-a strecurat o mică eroare, persoana care a conceput misiunea grupului tău a greșit vizavi de încadrarea în timp efectiv a acţiunilor grupului de cercetare implicat, dimensionarea temporală fiind deloc realistă. În fine, nu vreau să o mai lungesc, concluzia noastră este clară şi nu lasă loc de interpretări. Aşa ai considerat tu de cuviinţă să faci ca totul să iasă bine. În locul tău eu aş fi raportat ofiţerului cu pregătirea grupului, sau chiar unui membru al comisiei, că timpul planificat în ordinul de luptă nu se încadrează în timpul tactic necesar îndeplinirii misiunii. Este de admirat însă iniţiativa ta, lucru ce l-am adus la cunoştinţa tuturor factorilor de răspundere din batalion. Este de admirat faptul că pentru tine misiunea înseamnă totul şi că eşti capabil să te foloseşti de toate pârghiile ce îţi stau la îndemână pentru a o duce la îndeplinire.

Mă lasă mut vorbele generalului, nu-mi vine să cred ce aud...

- Cât despre ultima ta solicitare, intervine colonelul Mareş ținând în mână raportul meu de demisie, nu a fost o mișcare prea deşteaptă. Noi, cei de față considerăm că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată şi că nu ai nici un motiv să părăseşti Armata Română, așa-i?, îmi spune rupându-mi demisia în bucăți-bucățele. Apoi continuă:

- Doar că numărul de înregistrare al demisiei tale nu-l putem face dispărut din documente, așa că fă bine ia stiloul meu și scrie în acest moment un raport prin care soliciți participarea la Cursul de pregătire operativ-informativă, al Direcţiei. Ești chiar îndreptățit să-l urmezi ținând seama de munca depusă până acum şi de valoarea şi corectitudinea informaţiilor furnizate pe timpul ultimei misiuni.

           Colonelul Teodoru a reușit să mă năucească și mai tare aducându-mi la cunoştinţă acest lucru. Cursul acesta este destinat în cea mai mare măsură ataşaţilor militari. Se mai organizează câteodată serii de pregătire unde participă însă ofiţeri superiori, cu funcţii de conducere importante în armată -un curs râvnit de fiecare ofiţer, însă la care foarte puţini au acces. Fantastic cum evoluează lucrurile câteodată, te trezești din incriminat un privilegiat, pentru că da, este un privilegiu, o mare șansă să poți urma cursurile acestui stagiu!

Am ieşit buimăcit din biroul comandantului de batalion, încă surprins de atitudinea celor care crezusem că mă vor mazili. Eram fericit. Nu părăseam Armata Română. Tocmai făcusem primul pas adevărat pe calea aceasta. Doream să-mi împărtăşesc bucuria cu cineva. Gândul că voi pleca la cursul de pregătire operativă mă făcea să râd de unul singur de fericire, chiar în biroul meu.

Am plecat către casă cu inima fremătând.

- Salut, Carmen! Eşti bine?  

- Bună, domnule locotenent! Pari bucuros astăzi. Şi îţi stă mai bine fără barbă, crede-mă! Carmen îmi zâmbeşte şi îmi întinde mâna de data aceasta. Cu ce te servesc?

- Ca de obicei, un pachet de Winchester, te rog! Mama ta se simte mai bine?

- Da, eşti drăguţ că întrebi. Probabil că de săptămâna viitoare o să revină la serviciu...

Hait, am încurcat-o! Trebuie neapărat să-i vorbesc astăzi. În weekend magazinul este închis. Îmi iau inima în dinţi…

- Carmen, n-aş vrea să interpretezi greşit ceea ce îţi spun acum... Ştii, mi-ar face mare plăcere să ieşim împreună undeva. Unde vrei tu, trebuie doar să spui că...

- Nu am nici un program mâine seară. Da, sigur, vreau să mă întâlnesc cu tine. Asta vroiai să auzi?

Zâmbește lăsându-mă cu gura căscată.

- Aaa... da! Mi-aş dori mult. Ieşi cu mine în oraş mâine seară? - reuşesc în sfârşit să îngaim cuvintele ce parcă mi se opriseră în gâtlej.

- Uşurel, locotenente... altfel invitaţia ta sună ca un ordin. Uiţi că eu nu sunt militar. Dar dacă stau bine să mă gândesc... cred că şi mie mi-ar face plăcere. Da, Sandule, accept invitaţia ta, îmi spune zâmbind din nou.

- Uf, mi-era teamă că mă vei refuza! Atunci ne vedem mâine seară la ora 20.00 în faţa parcului?

- Perfect. Pe mâine seară, atunci!

- Pe mâine seară, Carmen, îi răspund beat de fericire.

Am parcurs distanţa până acasă într-un picior. Mâine seară, mâine seară... Dar cât de mult mi se pare până atunci! Mă voi întâlni cu Carmen! Carmen.... Abia acum conştientizez că are acelaşi nume cu sora mea. Ciudată coincidenţă!

- Da’ ce-i cu tine astăzi, Sandule? Ieri parcă ţi se înecaseră corăbiile... Ai intrat în graţiile fetei de la magazin? Am văzut că te-ai apucat de fumat în ultima vreme... râde bunica de mine. Perspicace mai e proprietăreasa mea! Îmi place să-i spun „bunica, buni”...

            - Da, buni! Mă întâlnesc mâine cu ea. Ieşim în oraş...

Cu ce crezi că ar fi bine să mă îmbrac?

Vizualizări: 67

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

da, sunt copleşitoare aceste defilări, mai ales pentru un copil - pentru că asta eraţi la vremea respectivă - mai ales dacă îţi plac uniformele. şi destinul vărului meu a fost hotărât tot de o asemenea uniformă. când era în şcoala generală, a venit la ei în clasă un ofiţer, nu mai îmi amintesc de ce. pentru ei a apărut ca un bărbat frumos, puternic şi impunător, cu uniforma strălucitoare ca o armură şi pentru el a fost suficient, nu a mai putut să-l dea nimeni înapoi. numai că el s-a dus pe partea financiară, îi plăcea mult matematica şi acolo s-a şi afirmat.

în fiecare cuvânt se simte pasiunea şi admiraţia pentru lumea armelor

am citit cu plăcere,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 1 oră în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 2 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 7 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 7 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 8 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 8 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 8 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 9 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 9 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 9 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 9 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor