CAPITOLUL 4 -"Printre Lupi..." - "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL IV

 

Printre „Lupi”...

 

 

- Sandule... Sandule! Bă, Sandule! Moşule! Scoală, mă, ai adormit! mă zgâlţâie Alin încercând să mă trezească.

- Hai c-a venit schimbul!

- Gata, gata, nu dorm! Dar am impresia că m-au furat puțin amintirile… Tu vorbeşti, motane? M-ai făcut să vorbesc singur timp de cinci minute când tu dormeai cu sforăieli, bine mersi, n-aveai nicio treabă!

- M-am uitat pe „caietul de ordine” mai înainte. La opt jumate avem adunare cu căpitanu’. Cred că s-a dus naibii somnul nostru! Parcă văd că ne trimite pe undeva...

- Lasă naibii gălăgia și pune şi tu de o cafea! Vedem noi, poate reuşim să ne fofilăm de data asta. Alții cum o fac?...

Mă uit prin despărţitura dintre doi saci de nisip ce ţine loc de fereastră. Răsare soarele și ceaţa a începe să se ridice încet, încet. Ce noapte...! Ce s-o fi întâmplat de ne adună căpitanul Pierrot? Comandantul nostru de companie, lucru știut de toţi, nu ne aduna decât atunci când se preconizau viitoare misiuni care implicau nemijlocit participarea noastră, a secţiunii de „éclairage” (recunoaştere). În alt fel de situaţii se mulţumea să convoace şefii secţiunilor de infanterie şi „appui” (sprijin de luptă), dând dispozițiile ce trebuiau duse la îndeplinire, apoi lăsându-le lor iniţiativa privind organizarea şi pregătirea acestora. Se lasă oare cu „cântec de mitraliere” azi?

- „Bonjour, caporal! Ça va la garde?” (Bună dimineaţa, caporal! Cum a fost garda?) mă întreabă Stolar, un „légionnaire de 1-ere classe” (echivalentul fruntaşului din armata română), slovac la origine. Este unul dintre legionarii ce vor lua în primire serviciul. Funcţia lui în cadrul secţiunii a doua  este aceea de trăgător la mitraliera de 12,7 milimetri de pe blindat. Va avea 24 de ore frumoase cocoţat în turelă, în spatele mitralierei, pe o căldură ce depăşeşte 40 de grade. Şi umezeală la greu, ca-n saună. Noroc că ăştia de la „a doua” nu sunt idioţi, i-am văzut şi data trecută. Se rotesc mai repede în posturi reducând durata schimburilor. 

- „Allez, bonne chance!” (Mult noroc!) îi răspund, fericit că mă aşteaptă o cană de cafea și-apoi un puişor de somn.

Sunt obosit, foarte obosit... Nici nu mă miră, de altfel, în ultimele trei zile, dacă fac o socoteală simplă, nu ştiu să fi prins patru-cinci ore de odihnă. Nu este pentru prima oară când mi se-ntâmplă, în Legiunea Străină astfel de situații sunt frecvente. Poate-s mai des întâlnite în perioadele de instrucţie, în Franţa, decât în OPEX-uri (operaţiuni externe). În FGE (Formation Générale Elémentaire - stagiu la finele căruia absolvenţii primesc galonul de caporal şi funcţia de şef de echipă) o săptămâna întreagă am suportat cu stoicism frigul, oboseala şi foamea, fără a ni se permite să închidem un ochi. Ufff, bine că a trecut și că nu ne-au rămas decât amintirile!

- Hai la cafea, Sandule! mă strigă Alin pe crenelul adăpostului. A venit şi lunganu’ ăsta de Oancea, milogu’! Nu puteai să faci cafeaua şi să ne inviţi tu pe noi, băi „première classe”, Oancea? „En position et fait moi cinquante pompes” (culcat şi bagă cincizeci de flotări)! glumeşte Alin cu el strângându-i mâna.

- La cafele înainte, la război înapoi! Asta este soldăţeasca mea deviză. Ce faceţi, hodorogilor? Cred că sunteţi „hors service” (dărâmaţi) după noaptea asta. Mai ales că acum două zile aţi fost şi în recunoaştere. Franţa vă va fi la rându-i recunoscătoare şi vă va mai agăţa o tinichea în piept. Tinichele de-alea pe care ei le numesc medalii. Şi pe care ne obligă să le plătim scump... Mama lor de hoţi! Hai, bagă nişte cafea aici, îşi face Aurel Oancea intrarea în stilu-i original, de oltean sadea.

- Cine naiba te-a pișcat așa de tare la recunoaştere, oltene? Nu pricep ce-o fi fost în capul lui, ăla a fost ori orb, ori prost, îl ia Alin în primire întinzându-i cafeaua.

            -  La un metru nouăzeci cât ai, numa’ cercetaş nu te numeşti, frate! Ţie îţi trebuie bolovani, nu glumă, să ai după ce te ascunde în caz că trag maimuţele în tine. Mănâncă mai puţine banane, maimuţoi plăvan ce ești, şi mai răzuieşte-ţi tălpile, poate aşa te mai scurtezi şi tu! Că eşti mai lung ca furtunul din grădina soacră-mii!

Dar de fapt ofiţerul care-l repartizase  în secţiunea de recunoaştere n-a fost prost deloc. Alin ştie asta, însă îi place să-l tachineze mereu pe lunganul nostru camarad. E un fel de-a-i arăta că îl apreciază şi că e binevenit între noi. Şi eu ştiu că acel ofiţer l-a simțit ca soldat și ca om, Oancea este unul dintre legionarii cei mai buni.

Oancea sau „Da Vinci”, cum îl poreclim noi, este din Craiova. La recrutare, şi apoi la instrucţia de bază de la Castelnaudary, i-a uimit pe toţi cu receptivitatea lui având capacitatea de a reţine o mulţime de lucruri fără mari eforturi și în timp record. În plus deține o abilitate fantastică în înregistrarea celor mai mici detalii, care în mod obișnuit poate ar trece neobservate pe sub ochii noștri. Un talent nativ, aș spune, cultivat prin studiile făcute, în mod sigur. Oancea a absolvit Şcoala de Artă şi Facultatea de Arte Plastice, specialitatea design-reclamă. La cei 27 de ani ai săi nu şi-a găsit locul acasă, în lumea artelor; iubea enorm viaţa militară. A făcut serviciul militar obligatoriu, termen redus, în România, la vânători de munte. Probabil atunci şi-a dat seama că artele plastice nu sunt nici pasiunea şi nici viitorul său. Mai apoi, din întâmplare sau nu, Oancea se înrolează în Legiune.        

Cu aproape un an în urmă eram în Franța, în barul regimentului. În jurul mesei, o duzină de români de la diferite companii, la o bere, ca de obicei în weekend. O discuție aprinsă aproape că degenerase în ceartă; este nesemnificativă tema dezbătută. La un moment dat se apropie de masa noastră un tip înalt ce se vedea de la o poștă că e „nouveau” (recrut) după nehotărârea şi timiditatea sa. Pe placheta din piept i-am văzut numele: Oancea.

- Eşti român, lunganule? Hai la masă! Când te-au repartizat aici? Văd că eşti la „prima” (compania întâi), îl invită la masă noastră unul Dobre, caporal şef.

- „Légionnaire Oancea, a vos ordres, caporal chef!” răspunde lunganul luând poziţia de drepţi.

Toți cei de față am izbucnit în râs. Tipul era timorat rău, nu glumă! Instructorii de la Castelnaudary îşi făcuseră bine treaba. Eram obişnuiţi, nu era primul cu o astfel de atitudine la începuturi; cu timpul va uita calvarul perioadei de instrucţie de la „Castel”. Toți trecuserăm pe acolo și ştiam cum este.

- Stai liniştit. Eşti între români aici. Formulele regulamentare nu se folosesc între noi decât în prezenţa superiorilor. Gorun mă cheamă. Sandu... îi întind mâna invitându-l camaraderește să ia loc lângă mine.

Şi așa, din vorbă în vorbă, am aflat motivele înrolării sale în Legiune. Genul omului deschis, Oancea și-a derulat amintirile povestindu-ne cum a terminat liceul şi cum a ales să urmeze Facultatea de Arte, secţia de design. Și-a satisfăcut stagiul militar la Predeal, la vânători de munte, într-un pluton de cercetare alpină. Acolo a auzit pentru prima dată vorbindu-se de Forţele Speciale din România. La Predeal a și-a dat seama că e atras de cariera militară visând încă de atunci să se angajeze în domeniu, să devină militar, angajat pe bază de contract (fiind absolvent de facultate, la terminarea serviciului militar era avansat la gradul de sublocotenent în rezervă). Și nu de milităria în sine fusese captivat Oancea al nostru, ci de acţiunile şi activităţile cu un grad ridicat de risc. Era om de acțiune, la design avea talent, dar simțea că nu e ceea ce se pliază cu temperamentul său. Descoperise în timpul armatei ceea ce dorea să facă în continuare: să se înroleze în Forţele Speciale. Visul lui! În România nu exista la acea vreme decât o singură unitate de profil, selecţia făcându-se din rândul ofiţerilor şi subofiţerilor activi, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ militare.

- Ce naiba să cauţi tu în Forţele Speciale, Păsărilă? îl zgândăresc eu. Destăinuirea lui mă pusese pe gânduri. Eu veneam tocmai din acea unitate. Transpirasem timp de nouă ani acolo. În unitatea în care el îşi dorea atât de mult să ajungă. Și continui incitându-l:

- Ce ştii tu despre acţiuni cu caracter deosebit, băi, Da Vinci? i-am şi găsit eu porecla, care a prins imediat.

- Zi mersi că nu ai ajuns acolo! Ţi s-ar fi încurcat nasul în suspantele paraşutei, la cât de mare este. Ar fi trebuit ca înainte de a sări din avion să-l faci covrig şi să-l ţii bine în gură. Ca măsură de securitate, nu de alta... să nu se transforme în paraşută. Ţie ţi-a crescut nasul direct proporţional cu labele, lunganule? Ţi-au găsit ăştia bocanci pe măsură? îl ia în tărbacă Alin.

Dar tipul nu e deloc supărăcios. Râde cu gura până la urechi. Are, într-adevăr, un nas mare cât o zi de post. Nu ştiu cum să fac să-l mai trag de limbă. Oare ştie ceva de mine?

- Măi, Da Vinci, cu nasul ăla numai la comando nu erai bun... continui să-l provoc. Dacă erai într-o misiune într-o localitate era vai de capul tău, nu te puteai folosi de colţurile clădirilor pentru a avansa, din adăpost în adăpost, până la obiectiv. Mai întâi apărea „nănăul” ăla mare de după colţ şi abia după o jumătate de oră te-am fi văzut şi pe tine. Te vedea „pizmaşu’”, tată, şi îţi reteza minunea aia de trompă până să zici tu „hău”! Gata, suntem serioşi acum! Ia zi, ce ştii tu de B xxx? (xxx era indicativul unităţii speciale unde activasem ca ofiţer înainte de înrolarea în Legiune).

- Nu mare lucru. Doar din auzite. I-am văzut pe băieții de-acolo o dată la Cheile Râşnoavei, la alpinism. Ziceai că-s ciopliţi din stâncile din jurul lor. Aveau niște chipuri împietrite de parcă erau tăiate în cremene. Fulgere în priviri. M-au impresionat. Acum doi ani, în noiembrie, eram încă la Predeal, în armată. Citeam frecvent „Observatorul Militar”. Știam că în noiembrie se sărbătorește ziua specialităţii „cercetare” și eram convins că le vor dedica câteva rânduri şi celor din branşă. Nu mă înşelasem. Le-au fost alocate chiar câteva pagini pline cu fotografii şi interviuri. Veneau de la o competiţie internaţională desfăşurată în Ungaria, unde concuraseră cu militari din Forţele Speciale din toată lumea. Câştigaseră. Erau buni băieţii, nu glumă! Era acolo o fotografie care m-a impresionat mult. Un căpitan expunea un plan de acţiune unor luptători camuflaţi pe faţă şi echipaţi „Hi tech”. Ochii acelui căpitan m-au fascinat. Era atâta forță în privirea lui de oţel încât am îngheţat. Mă vedeam printre ei, i-am iubit de când am aflat de ei și le-am cunoscut activitatea. Mi-am promis să fac tot posibilul pentru a intra în rândurile lor. Să îmi împlinesc visul.

 

***

M-a dat gata copilul ăsta! M-a cucerit cu febra lui. I-am spus să mă urmeze şi am intrat împreună în sala Internet. Am deschis site-ul MApN, am navigat prin el până am găsit în pagina web a „Observatorului Militar” fotografia cu pricina. I-am spus să o privească cu foarte mare atenţie şi să îmi spună dacă observă ceva neobişnuit la ea. După câteva secunde a înlemnit. Ochii lui erau deja tulburi din cauza confuziei. Încerca să spună ceva şi nu reuşea să accentueze nici un cuvânt, își mișca doar buzele fără să scoată un sunet. În cele din urmă a luat poziţia drepţi şi s-a prezentat. Regulamentar. Fără cusur. Militarul din el ieşea la iveală:

-  Sublocotenent în rezervă Oancea, la ordinele dumneavoastră, domnule căpitan!

Căpitanul din fotografie eram eu. Când l-am văzut cum se prezintă am crezut că vrea să râdă de mine, dar mi-am dat seama ulterior că era chiar foarte serios. Mai târziu mi-a destăinuit că fotografia aceea avusese un impact deosebit asupra lui, că din momentul în care a văzut-o devenisem idolul lui necunoscut. Soarta a făcut să mă întâlnească până la urmă, dar nu acolo unde se aştepta... Nu m-a întâlnit la B xxx, ci în Legiunea Străină...

 

***

- Gorune, se vede treaba că ai început să bolunzeşti. Ce faci, moşule, la ce te gândeşti, ce visezi, sau râzi singur la stele? Măcar de-ar mai fi vreuna pe cer. Ori poate îţi aminteşti cum te-ai înfipt cu BMW-ul în muntele ăla de pe lângă Genova când te întorceai din ultima permisie? Cât aveai la oră?

Nu știu ce-i cu Alin, dar e pus pe glume în dimineaţa asta...

- Am fost şi eu atunci. Stăteam pe locul „mortului”. Rula cu mai bine de 220 de kilometri pe oră când maşina a început să derapeze şi a pierdut controlul volanului. Naivul de mine, credeam că se va speria. Dar nu... moşu’ nu a zis altceva decât „ţineţi-vă bine!” şi a început să râdă, nebunul! Îl doare-n buci p’-ăsta de viaţă! Dar stai lin, nu la asta se gândeşte el acum. Moşu’...  visează la „păsărici” marcă europeană garantată, bă, Aline, ce ştii tu?! Din alea emancipate care sub braţ „candesc”  a Coco Chanel sau Christian Dior. Nu-i mai place mirosul de levănţică lu’ ăsta... Ca să nu mai vorbesc de duhoarea bucilor de maimuţă! mă ia în primire şi  Da Vinci fără să pot riposta.

- Îmi place şi levănţica, lunganule. Proaspătă, fragedă şi bine spălată înainte! Dar ai grijă, să nu cumva mă atragă prea mult „trompeta” aia a ta, mare şi borcănată! Şi să pun mâna pe năsoiul ăla să-l arcuiesc  și să ţi-l înfig în fund ca să-ţi miroşi singur bălegarul, mucea ce eşti! Şi încerc să pun mâna pe Da Vinci care o zbugheşte şi se ascunde după Alin.

- „Et voilà, mafia roumaine est en place toujours, comme d’habitude!” (Ia te uită, mafia română este tot timpul aici, ca de obicei!) ni se adresează Stakic, caporal-şef sârb, un nemernic şi jumătate care nu merită nici două cepe degerate.

Ce naiba e şi cu viţelul ăsta aici? mă întreb convins că s-a dus naibii tot farmecul începutului de zi.

- Aşa am fost crescuţi de mici, noi, românii, caporal-şef! Să strângem rândurile atunci când ne este greu. Trecem mai uşor peste greutăţile vieţii. Și asta nu se numeşte „mafie”, să-mi fie cu iertare! Mai degrabă îi putem spune „prietenie”, însă nu ştiu dacă în limba sârbă există acest cuvânt! încerc elegant să-i sugerez sârbului că ar fi bine să plece la treburile lui. Dar pare că nu a dormit bine azi noapte sau poate şi-a visat nevasta goală în braţele vreunui românaş fercheş, fiindcă o caută cu lumânarea. Și-a și găsit unde, tocmai aici, între români...

- Nu ăsta e adevărul, degeaba îmi spui tu cuvinte mari... vezi că o să mă faci să plâng! Voi v-aţi obişnuit să vă strângeţi grămadă, să stați ca la uşa cortului așa cum faceţi la voi în şatră. Vă cunosc eu prea bine, neam de ţigani!

Când îl aud pe nemernic simt cum încep să-mi ies din sărite şi presimt că nu va fi bine. Încerc să-l domolesc şi-i explic că de fapt ţiganii sunt o minoritate la noi, doar și sârbii au țiganii lor, de aceea nu trebuie să generalizeze jignind astfel o nație întreagă. Întreg poporul român. M-a scos din minți enervându-mă la maximum. Dar am eu ac de cojocul lui! Îl „ating” eu!

- Cât despre români, băi, Stakic - uit pentru moment formula regulamentară de adresare - ține minte: nu ne vom împuşca niciodată între noi, cum s-a întâmplat în Iugoslavia, pentru a pune mâna pe ciolanul vecinului sau a-i viola nevasta mai tinerică. N-ai dreptul să ne judeci sau să vorbeşti despre noi ca neam, când tu nici măcar n-ai habar ce semnifică noţiunea asta sau cea de ţară. Să nu mai vorbesc despre onoare. Sau despre mândria de a fi sârb. Ții minte? Era în timpul războiului din Iugoslavia când tu, în loc să dezertezi din Legiune şi să mergi într-un suflet acasă să-ţi aperi ţara ai preferat să-ţi protejezi fundul scump şi fragil în regiment. Până și Franţa a trimis trupe, şi, culmea, au fost trupe ale Legiunii Străine! Gunoi ordinar ce ești, tu ai ales să-ţi bei bericica preferată la căldurică, în Franţa, în timp ce avioanele franceze bombardau casele sârbilor și angajații Legiunii poate că-ţi ucideau chiar neamurile sau prietenii!

- Taci, pui de ţigancă!

         ...Dar n-a mai apucat să zică ceva. Orbit de furie, în clipa aceea n-am mai raţionat, iar urmarea a fost dezastruoasă pentru Stakic. L-am „altoit” cu patul armei din dotare direct în maxilare. Până departe s-a auzit trosnet de oase rupte  asezonat cu urletele nemernicului de sârb.

- „Fils de pute!” (fiu de căţea!) a fost tot ceea ce-am mai putut zice după ce patul armei mele şi-a încercat rezistenţa în fălcile sârbului.

- Oancea, du putreziciunea asta cu chip de om la infirmerie, poate reuşesc ăia să-i oprească sângerarea. Eu merg la locotenent să-i spun că i-am spart mandibula băşinosului ăstuia de sârb. O căuta cam de mult, lepădătura!

- Bă, căpitane, nu prea te-au dus ăia de-acasă pe la biserică, ia uite ce i-ai făcut lu’  jegosu’ ăsta! Cred că-i vor băga sârme-n gură. Îmi vine să-i trag şi eu un bocanc în ceea ce i-a mai rămas din fălcuţele alea rotunde „made in Serbia”! Să-ți spun drept, eu nu mi-aş dori ca vreodată să te scot din ţâţâni... Și-apoi cu tine nu-i de glumit când e vorba de neam și țară... eşti naţionalist rău de tot, tătuţule dragă! 

Fără nici cea mai mică remușcare mă îndrept spre adăpostul locotenentului. E foarte adevărat că nu trebuia să-mi ies din sărite, dar nu era prima dată când Stakic ne asemuia pe toți cu ţiganii, deși îi atrăsesem atenţia de mai multe ori asupra acestei afirmaţii deranjante. Răul se produsese deja și voi suporta consecinţele - în astfel de situații pedeapsa, fără doar și poate, este arestul. Dar fiind în misiune, acum nu se punea problema de aşa ceva. Va urma și arestul, dar probabil la întoarcerea în cazarmă. Desigur, dacă va decide asta locotenentul.

- Caporal Gorun, doi ani şi două luni de serviciu, un an de grad, compania întâi infanterie mecanizată, secţiunea URH (unité de recherche humaine) de recunoaştere în adâncime, funcţia - şef de echipă de cercetare, la ordinele dumneavoastră, domnule locotenent! mă prezint regulamentar în faţa şefului meu de secţiune respectând protocolul impus.

- Répos, caporal Gorun! - locotenentul pare bucuros să mă vadă şi îmi întinde mâna. Ia spune, s-a întâmplat ceva pe timpul serviciului de azi noapte sau ai aflat că trebuie să pleci cu grupul tău în recunoaştere peste trei ore?

Îi raportez locotenentului ce s-a întâmplat între mine şi Stakic. Nu pare să îl afecteze prea mult faptul că sârbul va părăsi secţiunea şi va pleca către cazarma din Odienne. Nu se arată impresionat de faptul că Stakic va mânca, „cu furtunul”, o bună perioadă de acum înainte. Pare însă preocupat de altceva mult mai urgent şi mai important decât nişte fălci sârbeşti rupte cu patul armei caporalului Gorun. Să fie oare misiunea în care vom pleca?

- Uite ce este, caporal Gorun, te cunosc foarte bine. Îţi cunosc trecutul şi ştiu că dacă ai ajuns să faci un asemenea gest cu certitudine ai şi avut suficiente motive pentru asta. Dar nu pot spune că era și necesar să-l faci. Întotdeauna se poate găsi o cale de mijloc, indiferent de situație. Pe de altă parte, cunoscându-l pe Stakic, neoficial trebuie să recunosc că mă bucur de corecția pe care i-ai aplicat-o nesimţitului. Îţi voi susţine cauza în faţa căpitanului şi voi încerca să fac tot posibilul să nu fi pedepsit prea rău. Ştii doar că urmează să pleci la şcoala de subofiţeri, meriţi asta! Ar fi păcat să ratezi stagiul din cauza unui sârb nemernic care şi-a căutat-o cu lumânarea. Cel puţin să-l fi cotonogit bine! Du-te în adăpostul tău şi odihneşte-te o oră. Uită-l pe Stakic, eu l-am uitat deja! La şapte şi jumătate vino cu Oancea la mine. Detalii îţi voi da atunci. OK? „Tu peut disposé” (eşti liber)!

Am plecat zâmbind... Nu m-am abținut de la câteva constatări firești care se-nvârteau în mintea mea. Aveţi nevoie de mine, aveţi nevoie de noi, francezi făţarnici şi fricoşi! De aceea sunteţi atât de amabili! Vă ţâţâie fundul și tremurați ca piftia când vine vorba de vreo misiune. Hai să fim serioși și să recunoaștem că dacă există cineva care nu are ce căuta în Legiunea Străină, apoi aceia sunt ofiţeraşii ăştia francezi, simandicoşi, care se fălesc c-au terminat Saint-Cyr-ul!

Locotenentul ăsta mă cunoştea bine. Avusesem şi cu el o altercație mai demult: de-abia numit la comanda secţiunii ne trata ca pe nişte obiecte, adresându-ni-se neregulamentar și arogându-și un aer de netă superioritate, de parcă el ar fi fost tăticul Legiunii Străine. Într-una din zile m-a strigat pe nume ca şi când şi-ar fi chemat câinele la ordin. Am izbucnit:

- Sunt caporalul Gorun, în nici un caz Gorun! Gorun să-i spuneţi câinelui dumneavoastră, dacă aveţi vreunul pe acasă! Eu nu sunt câine, sunt un caporal al Legiunii, iar Legiunea înseamnă armată! Și armata înseamnă respectarea unor norme bine definite. Și aşa cum eu respect regulamentele se cuvine să le respectaţi şi dumneavoastră! Iar regulamentar sunteţi obligat să folosiți apelativul „caporal Gorun”! Sper că m-am făcut înțeles, domnule locotenent! Caporal Gorun. Atât!

Nu știu de i-a picat bine ori ba, dar de-atunci nu m-a mai apelat niciodată pe nume. Ba mai mult, i-am impus respect prin atitudinea mea fermă, care l-a determinat ca uneori să se consulte cu mine vizavi de unele probleme cu care se confrunta la comanda secţiunii. N-am profitat însă niciodată acest lucru. Locotenentul e tânăr, lipsit de experienţă, și ca orice om cu un IQ ceva mai ridicat era de înțeles că avea nevoie de aliaţi în rândurile militarilor din secţiune. De susținerea militarilor cu experiență. Consideram că este de datoria mea să îl ajut cât pot de mult atunci când mi-o cere. În definitiv el este locotenent și şeful meu de secţiune, chiar dacă abia a absolvit Saint Cyr-ul...!

- Oancea, ai o oră la dispoziţie să te pregăteşti pentru o misiune. Nu ştiu încă despre ce este vorba. La ora şapte şi jumătate vom merge împreună la locotenent și ne va da atunci detaliile. Intuiția îmi spune că vom pleca în echipe mici, de câte patru. Probabil că va fi nevoie să avem şi un trăgător de elită cu noi. În acest caz îl voi cere pe Dickinson, americanul. Am încredere în el, vine de la US Seals.

Dikinson plecase de la americani fiind dezgustat de sistemul de selecţionare şi pregătire a militarilor din aceste subunităţi de elită ale armatei americane. S-a înrolat în Legiune făcând dovada calităţilor sale în foarte scurtă vreme. Şi trage al naibii de bine yankeul!

 

***

         

În Legiunea Străină sunt două categorii de lunetişti: din prima fac parte trăgătorii de precizie; în fiecare grup există un TP (tireurs de précision) şi se subordonează nemijlocit şefului de grup. Au în dotare FRF 2, o armă cu lunetă precisă, calibrul 7,62 milimetri, cu care pot lovi obiective până la 800 de metri distanţă. A doua categorie, trăgătorii de elită, TE (tireurs d’élite), selecţionaţi din rândurile celor mai buni TP. Sunt primiţi ca întărire la secţiuni, numărul lor variind în funcţie de specificul misiunilor, fiind în subordonarea nemijlocită a comandantului de companie. Trăgătorii de elită primesc misiuni direct de la comandantul companiei, iar şefii secţiunilor unde sunt trimişi sunt obligaţi să le asigure tot sprijinul. Au în dotare PGM Hecate, armă de calibrul 12,7 milimetri, cu care pot lovi obiective situate chiar şi la 2000 de metri distanţă. Sunt impresionanţi băieţii ăştia! Cu atât mai mult cu cât un TE  poate executa, la ordin, pe lângă misiunile sale atât misiunile unui TP cât şi ale unui „éclaireur” (cercetaş) obişnuit. Experţi în arta camuflajului şi a diversiunii, în foarte multe cazuri  militarii TE care-au acționat doar ca cercetaşi obişnuiţi au fost de mare folos în cadrul echipelor din care-au făcut parte.

 

***

 

Nu-mi fac probleme în privința viitoarei misiuni. Chiar dacă este mai mult decât o misiune de recunoaştere obişnuită a trecut de mult vremea în care mă treceau fiorii punându-mi o sumedenie de întrebări vizavi de riscurile asumate și/sau reușita operațiunii. Am în urmă anii petrecuţi în Armata Română, apoi în Legiunea Străină. Experienţa acumulată în acest interval, cele văzute dar mai ales trăite până acum în viața militară m-au călit pietrificându-mi sufletul și oferindu-mi o nouă viziune asupra vieţii şi morţii. De moarte nu mi-a fost frică niciodată. Mi s-a arătat deja de câteva ori până acum şi nu m-a impresionat deloc. Dimpotrivă, am ajuns să o sfidez și trebuie să recunosc că-mi place să fac asta. Și nici nu vă dați seama cu câtă satisfacție am ajuns să-mi bat joc de ea! Cândva îi spusesem lui Oancea că dacă moartea ar fi o femeie aş sodomiza-o dac-ar veni să mă ia. Ca în romanele marchizului de Sade... Bineînţeles că eram rupţi de beţi în momentul „filosofării” pe temă, închipuindu-ne de ce plăcere nebună ne-am bucura făcând sex sălbatic cu „madame La Morte”.

Oancea n-a uitat niciodată acea zi de pomină. O fi luat-o în serios? Cert este că de atunci parcă mă priveşte cu alţi ochi, oare mă consideră nebun? Maniac? Se prea poate să aibă dreptate. Uneori mă consider eu însumi nebun, un nebun singuratic căruia nu-i pasă de viaţă. Și-atunci de ce m-aș teme de moarte? Și de ce mi-ar păsa de viaţă când ea nu mi-a oferit altceva în afară de durere și nu mi-a produs decât suferinţă? Puține clipe de bucurie alternând cu nenumărate perioade de chin. Toate astea îndesate cu pumnii de „draga” de viață în rucsacul încăpător al caporalului Gorun... De ce să-mi fie dragă acum, viața? Desigur, se prea poate să intervină o schimbare majoră și viața mea să o ia pe un alt făgaș, să pot să mă bucur cu adevărat de darurile ei, dar dacă va fi așa, și când anume, nu putem ști...!

Nu mă agit prea mult cu pregătirea pentru misiune; sacul este în orice moment gata de plecare, așa am fost instruiți și procedăm ca atare, doar muniția și alimentele le ridicăm înainte de plecare. În mod obișnuit nu iau mâcare decât dacă operațiunea durează mai mult de două zile. Dacă este estimată o perioadă de desfășurare de o zi sau două prefer să nu-mi încarc spinarea de pomană cu raţii de luptă. E suficientă o rezervă de apă, apa nu poate lipsi în astfel de condiții. Cu mâncarea te descurci, se găseşte pe toate drumurile aici. Banane, ananas, mango... un adevărat paradis al fructelor de tot felul. De ce mi-aș încovoia spinarea cărând conservele lor?!

Îmi revin în memorie pasaje din perioada în care, comandant de companie fiind, în România, mă străduiam să-mi conving subordonaţii de necesitatea unei rezerve financiare permanente de care să te poți atinge în situații speciale și zâmbesc: să fie pregătiţi „24 de ore din 24!”. La un moment dat dădusem un ordin care pentru unii părea ciudat și deranja: în sacul de alarmă trebuia să fie în permanenţă cinci sute de mii de lei, pe lângă efectele şi materialele obligatorii. Era o suma frumuşică în acea vreme, şi mulţi se cam codeau să-și blocheze economiile în sacul de alarmă, având în vedere faptul că trăiam vremuri cu adevărat grele atunci. Însă eu n-am ținut cont de îndoielile lor rămânând ferm pe poziţie și verificându-i permanent, până când s-a dovedit că fusese de bun augur cerința. La scurt timp de la emiterea ordinului, pe neașteptate compania mea a plecat într-o misiune în teritoriu. Dar noi nu eram nepregătiţi. Trebuia doar să ne anunţăm familiile că vom lipsi o perioadă nedeterminată, și asta bineînțeles numai în cazul în care aveam autorizarea să comunicăm. Ohooo, dar la câte alte exerciţii nu participasem înainte sau în câte misiuni nu plecasem după aceea, fără a avea dreptul de a ne înştiinţa familiile...! Dispăream pur şi simplu de acasă  pentru o zi sau... pentru câteva luni. Nu erau situații de invidiat pentru familiile noastre. La început a fost mai dificil, dar cu timpul cei de-acasă s-au obișnuit. Îmi vine să râd acum amintindu-mi cum li se spunea soţiilor celor de la B xxx care nu divorţau de sărmanii militari după trei-patru ani de zile: ori prea proaste, ori prea...  „versate”, ca să nu folosesc aici termenul acela deochiat din remarcile noastre. Bineînţeles că făceam haz de necaz...

 

***

 

Alin Codrescu vine înspre mine echipat de luptă. Deci şi el pleacă în misiune, asta e clar! Conduce cealaltă echipă de cercetare din cadrul grupului. Bine măcar că-l am și pe el cu echipa lui alături! Ne înţelegem şi ne coordonăm excelent acţiunile când activăm împreună. Cine o fi oare şeful de grup?! Sunt două posibilităţi: ori sergentul Becers, ori sergentul Rabefaniraka. Sincer? Eu îl prefer pe cel din urmă, Becers este un mare idiot. Dar săracu’ de el e mult prea prost să conștientizeze acest lucru, suficient însă că văd ceilalți...

- Ai vrut tu să scapi de mine, moşule, dar n-ai noroc, uite că vin şi eu cu voi! Adică echipa mea. Am observat că încă patru echipe se pregătesc. Din spate cred că ne vine în sprijin a treia secţiune de infanterie, băieții deja încarcă mitralierele de pe VAB-uri.         

Rătăcit printre amintiri în timp ce îmi pregăteam echipamentul nu mai fusesem atent la ceea ce se petrecea în jurul meu. Este prima oară când mi se întâmplă așa ceva, ce-i cu mine, oare chiar am început să îmbătrânesc sau este vinovată doar rutina? Nici una dintre cele două ipoteze nu-mi este favorabilă, așa că îmi promit să nu se mai repete.

- Chiar nu mă slăbeşti nici o clipă, Aline! Nici tu, nici năsosul de Da Vinci. Poate mai are omul nevoie și de un pic de intimitate... Ia uite-l pe lungan cum merge, îl doare-n bască, zici că se duce la nuntă, nu la cafteală! Cu cine faci echipă azi?

- Steiner și Kirstas ca „éclaireur-i” şi-l am pe Hoffman TE. Nu e rău deloc. Hoffman trage rapid şi precis. Pe undeva cred că-i mai bun decât americanul tău care mai ezită câteodată. Dickinson are momente când nu e foarte sigur de el şi pierde timp preţios. Hai, nu te enerva, îl ai pe Da Vinci...

Alin pare foarte sigur pe el în dimineaţa asta. E un lucru bun. Pleacă în misiune cu moralul ridicat, are încredere în echipa sa; și chiar are o echipa bună!

- Băi, Da Vinci, ţi-ai luat „şevaletul” şi „acuarelele” cu tine? O să cam ai de „pictat” azi. S-ar prea putea să folosești mai mult roşu..., râde Alin Codrescu de năsos când vede cât e de ţanţoş. Ca şi-un curcan care se înfoaie. Tu eşti un adevărat luptător, măi, frate! Ia uită-te la el, moşule, deja şi-a montat şi amortizorul pe HK MP5 (pistol automat aflat în dotarea grupurilor de recunoaştere). Măi să fie, mergem oare la trozneală? Nasul ăla al tău cât muntele Omu nu simte nimic azi?

- Să-ți spun drept? Îmi cam miroase a hoit, nene Pitagora! A cadavre putrezite. Iar odoarea asta infectă vine dinspre comandament. Am impresia că stimabilii noştri ofiţeri au început să se împută când au auzit de misiune. Uite, de exemplu locotenentul de la secţiunea a treia nu vine. Face pe bolnavul și i-a pasat comanda subofiţerului adjunct. Iar cu "éclairage"-ul nu cred că vine vreun ofiţer. E prea riscant pentru fundurile lor fine de Saint-Cyr-ieni. S-ar putea să facă excepție locotenentul Simons. Ăsta e ofiţer, dar e de-al nostru, și-a început cariera în Légion Etrangére ca şi legionar de rând! Mare diferenţă între ăștia dacă facem o comparație cu cei formați în „pepiniera Saint-Cyr”, renumita lor şcoală de ofiţeri! Mama lor de ticăloşi şi făţarnici! Oah!... Tare mi-ar plăcea să merg măcar o dată la cafteală cu un exemplar din ăsta și să-l trag de urechiuşe în timp ce „cânt” la mitralieră. Cred că ar face pipi în pantaloni, „viteazul”!

În Légion Etrangère, pentru legionarii de altă naţionalitate există posibilitatea de a promova ca ofiţeri (cazul locotenentului Simons), cu condiţia să nu nu depăşească 32 de ani, iar în momentul susţinerii examenului de admitere să fi ajuns la gradul de subofiţer. Un avantaj pentru cei foarte tineri care se înrolează în Legiune. La paraşutiştii din 2 REP este un tânăr român, locotenent, care a urmat această filieră. Cinste lui!

Oancea pare nervos, nu-mi place asta. Şi chiar nu e bine. Nici pentru el, nici pentru echipă. Mă îngrijorează atitudinea lui, va trebui să stau cu ochii pe el.  Milităria m-a călit și m-a pregătit mai ales pentru misiunile delicate, cele cu un grad de risc ridicat. Întotdeauna am plecat în misiuni cu convingerea că mă voi şi întoarce. O atitudine pe care mi-o impuneam nu atât pentru mine, cât mai ales pentru cei care pe care îi comandam, toată echipa are nevoie de un moral ridicat în astfel de situații. Și de această dată va fi la fel. Plec în misiune făcându-mi promisiunea că îi voi aduce înapoi pe toţi, fără nici o zgârietură. Şi dacă Oancea nu-și revine din starea de agitație pe care i-o simt îl voi înlocui și-l voi lăsa la bază. Fricile nu au ce căuta în mintea unui luptător, cu atât mai puțin înainte de a pleca într-o misiune. Soldatul trebuie să aibă mintea limpede. Să fie convins că orice luptă se câștigă cu inteligență, dedicare, luciditate și fermitate, să fie hotărât în tot ce întreprinde. Dar nu oricine poate îndeplini această cerinţă. Tocmai pentru că suntem oameni şi nu maşini. De aceea un comandant trebuie să fie nu numai un bun strateg, un profesionist, ci și un foarte bun psiholog. Să aibă abilitatea de a sesiza schimbările de comportament ale subordonaţilor, de a identifica la timp unde anume sunt fisurile care ar putea influența rezultatele misiunii și de a lua măsurile ce se impun pentru a le neutraliza, una dintre ele fiind aceea de a schimba înainte de a fi prea târziu elementul din angrenaj care scârţâie.

          Oare să fie Oancea astăzi într-o pasă proastă? Decid în sinea mea să îi vorbesc şi să încerc să aflu ce-l doare. Îl vreau cu mine în misiune, e drept. Dar asta numai dacă este 110 % apt. Nu, procentul de 110 % nu e un moft, deloc nu e ales întâmplător, ci e confirmat de sutele de războaie ce au avut loc de-a lungul istoriei. Spre deosebire de alte categorii de oameni, soldaţii trebuie să se depăşească pe ei înşişi în timpul misiunilor. Trebuie să reacţioneze şi să se comporte, în cele mai multe situaţii, la un nivel ce se ridică peste limitele lor. În caz contrar vor îngrăşa ţărâna. Mama Geea îşi cere întotdeauna tributul atunci când pe suprafaţa ei se duc războaie. Iar tributul îl plătesc, în majoritatea cazurilor, cei slabi. Un tribut greu, sângele şi trupurile lor al celor care nu sunt 110 % implicaţi nu numai fizic, ci şi psihic. Sau, mai ales psihic!

- Ia zi, Aure, unde-i buba? Ce-i cu tine azi, nu prea ești în apele tale, este ceva care te îngrijorează și eu nu știu? Te-a supărat cineva? Spune-mi cine și te asigur că-l va urma pe Stakic, la spital, că n-am distrus de tot patul armei...

Zâmbesc încercând să-l fac pe Oancea să se destindă puțin. Aur e numele lui de alint, și nu doar fiindcă sună mai frumos decât Aurel pentru noi, legionarii români de-aici, dar băiatul ăsta are un suflet de aur.

- N-am nimic, căpitane! Doar un pic supărat... Mă gândeam acasă, la ai mei. Ştii tu, amintiri, dar tu n-ai de ce să-ți faci griji, îmi revin. Cu totul altfel ar fi dacă ai mei nu se despărţeau anul trecut... Aşa însă, din când în când, atunci când mă năpădesc amintirile mă macină gânduri de tot felul îngrijorându-mă pentru fiecare în parte. A dracului, scârboşenie de viaţă, ai tu dreptate când zici că o urăşti! Acum stai liniştit, Sandule, lupii ca noi au dăinuit peste veacuri, indiferent câte greutăți le-a pus în cârcă viața. Şi întotdeauna noaptea şi-au urlat jalea la lună, pentru ca a doua zi să devină şi mai sălbatici şi mai neînfricați Şi știi asta mai bine ca mine, tu eşti un lup pur sânge, căpitane! Te-am văzut eu...

          Mă înșelasem în privinţa lui Aur. Nu era slăbiciune ceea ce eu observasem mai devreme. Este pur și simplu modul lui de a se ridica psihic la cerinţele misiunii. Se eliberează de suferinţă. Îşi urlă durerea în felul lui, ca un lup. Mi-e de-ajuns ca să mă conving că spiritul lui este neatins şi arde că o vâlvătaie. Spirit de învingător! Duc mâna dreaptă la inimă, cu pumnul strâns. Oancea îmi urmează exemplul. Apoi mâinile ni se încleştează cu palmele sub nivelul coatelor, degetele unuia strângând antebraţul celuilalt. Simt cum din ochii mei țâșnesc săgeţi de foc. Mă uit la Oancea și în privirea lui citesc acelaşi lucru. Are ochii de oţel. Va merge cu mine în misiune! Pentru că este un Lup!

 

 

 

[Mihaela Suciu]

Ca la români, cu haita! De lupi? Lupi să fie! 

Caporal Gorun, vă admir proza biografică atent redactată, dar permiteți să raportez niște scăpări:

- Aș face rocada și aș pune virgule în fraza: „una dintre ele fiind aceea de a schimba(,) înainte de a fi prea târziu(,) elementul din angrenaj care scârţâie” -  elementul  care scârţâie din angrenaj

- Ce noapte...! Ce noapte!... la fel: nu putem ști...! familiile...!

- Aș reformula pentru a evita alăturarea cuca sau cuco : „să se consulte cu mine vizavi de unele probleme cu carese confrunta la comanda secţiunii.” „Întotdeauna am plecat în misiuni cu convingerea” 

- azi noapte - azi-noapte 

Mulțumesc pentru buchet! Sper să aveți comentarii de la toate femeile care au primit la fel ca mine! (Susținem un soldat galant, nu?)

[Chris]

Să fie oare misiunea în care vom pleca? - poate fi scoasă din text, este redundantă; deja s-a informat asupra stării de îngrijorare a locotenentului în fraza anterioară. dar dacă vreţi neapărat să o introduceţi, încercaţi altă formulare, de ex: iar dacă îngrijorarea locotenentului avea legătură cu misiunea, havar nu aveam/n-aveam de unde să ştiu/puteam doar să bănuiesc - sau ceva de genul. aveţi foarte multe formulări retorice cu „oare” - numai în acest text sunt o mulţime, o parte din ele le scosesem eu, dar, din pacate, am apăsat ceva şi s-a şters mesajul, nu l-am mai putut recupera. o parte dintre ele nu sunt necesare, iar celelalte trebuiesc rescrise. Cine o fi oare şeful de grup? Oare să fie Oancea într-o pasă proastă? etc..

„Tu peut disposé” - nu trebuie pus între ghilimele deoarece face parte din discursul locotenentului. se putea foarte bine scrie în româneşte, dar, să zicem că dacă locotenentul a început să vorbească în franceză, poate termina în franceză, mai ales că alături cum este şi normal, apare traducerea. am găsit multe replici în franceză puse între ghilimele - nu este necesar deoarece sunt replicile personajelor  - ele fiind urmate de traducere.

Saint Cyr - am găsit explicaţia mult mai în josul textului, ori ea ar fi trebuit chiar în momentul în care s-a menţionat în text sau în josul paginii. în general astfel de date, locuri, etc. trebuiesc explicate astfel încât cititorul să nu fie nevoit să le caute singur şi să aibă de la început o idee clară asupra lor

muntele Omu - vârful Omu

folosiţi foarte mult punctele de suspensie, iar în cele mai multe cazuri nu sunt necesare.

într-o parte aveţi Legiunea Străină, în alta Legion Etrangere - ideal ar fi să păstraţi aceeaşi denumire pe întreg cuprinsul povestirii. nu ştiu dacă nu cumva am găsit şi Legiunea Străină Franceză, n-are importanţă, este important să apară peste tot la fel,

scrierea se conturează bine, dar trebuie şlefuită