11 noiembrie 1991, ora 17 şi 35 de minute. Pe coridorul din faţa cancelariei se aud paşii femeii de serviciu, inconfundabili, prin felul apăsat de a călca, parcă i-ar fi părut rău că trebuie să meargă, să înainteze cumva pe cimentul proaspăt spălat.
Vag, ca dintr-o gură astupată de pânză, aud: „La telefoooon, doamna profesoară Deliu”...
Eu sunt chemată, dar de ce şi de către cine?...mă întreb în gând, apoi, cum mai erau puţine minute din oră, le dau elevilor ceva de scris şi mă îndrept spre secretariat, unde telefonul fusese lăsat în furcă. Trăiam vremuri când nici în vocabular nu intrase termenul „celular”, dar să mai şi avem...
Ridic receptorul, fără vreo reacţie anume, fără vreo umbră de premoniţie.
- Da, zic, cine e?
- Gia, nu găsim fata, Petruţa, a venit la şcoală după tine? aud eu vocea cunoscută a soacrei.
- Ce să caute Petruţa la şcoală, când a mai venit ea după mine, ce înseamnă asta? m-am trezit ţipând, acuzând indirect, nici eu nu ştiam pe cine, de absenţa Petruţei.
Am lăsat telefonul jos, cu o mână brusc robotizată, mi-au trebuit doar câteva secunde să ies din curtea şcolii, pe drumul atât de cunoscut al satului, acum, ca un animal năpârlit de orice urmă de viaţă.
Noiembrie se dovedise necruţător: ceaţă, burniţă, un croncănit de păsări flămânde, înfricoşate, tăiau tuşele negre ale acelei nopţi, care îşi căscase gura înspre ultimele pâlpâiri firave de lumină îmbâcsită. Când şi când se auzea câte o tobă, urmată de nişte lamentări ale unor clarinete, nelipsite de la nunţile cu taraf popular, aşa cum se făceau şi chiar se mai fac, asemenea petreceri, pe la ţară.
Mergeam spre casă cu mintea ţesută brusc de întrebări, dacă e la prietena ei, Nelica, dacă s-a dus după vreo nuntă (erau patru nunţi în sat, cum se obişnuieşte toamna, când vinul a fiert şi oamenii se aşază pe lângă foc, eliberaţi de truda câmpului).
Acasă am găsit deja o echipă agitată: veniseră doi vecini, unchiul Tonică, tanti Margareta, evident, soţul şi bunicii Petruţei.
Retrasă în pat, abia zărindu-se dintre perne, Sanda, fata cea mare, sta tăcută, cu păpuşa preferată în braţe şi o tot mângâia.
I-am privit pe fiecare preţ de câteva clipe, aşa de rătăcită, de contrariată, încât au simţit nevoia să se scuze, că au căutat peste tot, unde ar fi putut să se ducă Petruţa, dar nimeni nu ştie nimic.
- În cimitir aţi căutat? m-am trezit întrebând, urmând firul unei logici pe care, mult mai târziu, am înţeles că numai o mamă îl are...
Era luni, după nunta unor tineri, la câteva case de noi şi ai cărei socri mici locuiau pe uliţa paralelă, unde, la capăt, se afla cimitirul satului.
- Ce să caute fata noastră în cimitir? mă contrazice imediat soacra.
- Uite cum facem, le spun pe un ton imperios, fără replică la observaţia bunicii, ne împărţim pe grupe, fiecare merge în zone diferite, întrebaţi oamenii, duceţi-vă pe la nunţi, mergeţi la cârciumi, oriunde este cel mai mic semn că se află cineva acolo.
Apoi am ieşit în uliţă, am strigat la prietenele ei de joacă, deşi îmi spuseseră ceilalţi că au căutat-o.
Evident, nu era.
Am revenit acasă şi, dintr-o dată, trupul meu s-a încordat, parcă străbătut de curent electric, simţeam cum mi se scurge din creştetul capului, până-n călcâie, o apă clocotită, care îmi lua, în căderea ei, toată puterea. M-am lăsat uşor pe tăblia de pal a dormezei, am îngenuncheat, oasele îmi împungeau cu duşmănie carnea, într-o revoltă de care n-am mai scăpat nici după aceea.
În poziţia asta, cu patru ani şi patru luni în urmă, trecusem prin travaliul naşterii fetiţei mele, Petruţa. Am privit ceasul de perete, arăta 18 şi 35 de minute... Mi-e greu să descriu asemenea senzaţie, chiar şi acum, după atâta amar de ani.
Fără să spun nimic nimănui, din acel moment am înţeles că viaţa Petruţei se scursese prin mine, direct în pământ.
Am ieşit din casă, nu înainte de a impune unchiului să verifice în cimitir, mi se crease ad-hoc o obsesie cu locul acela sinistru.
Minutele treceau înfăşurate parcă în stropi reci, se strecurau pe sub haine, transpiraţia devenea de nesuportat, mersul greoi, prin întunericul dens.
După o oră şi jumătate eram înapoi acasă, toţi, fără niciun rezultat.

11 noiembrie, 1991, noaptea ...dar ce noapte... albă... sau neagră...cum trăgea din mine fără milă, cum îşi schimonosea orele, lungindu-le, aşezându-le pe nişte picioroange, să nu ajung la ele ca să le implor „treceţi mai repede!”...
La primele semne ale dimineţii am anunţat Poliţia, Vama Calafat, Radio Oltenia, sperând nebuneşte că Petruţa fusese răpită de nişte străini, despre care lumea, auzind ce s-a întâmplat, a început să brodeze poveşti cu răpiri succesive de copii, pentru trafic de organe.
Nu mai eram în stare de a gândi la rece, nu excludeam nicio variantă, indiferent de la cine venea.
De-asta am ajuns să merg la o doamnă care ghicea-n cărţi. Venerabila învăţătoare, căci asta era profesia dumneaei, m-a privit în timp ce tăia cărţile, de parcă avea în faţă o fiinţă extraplanetară. A desenat în aer nişte figuri, linii drepte, apoi frânte de câte-o pauză, când spunea ceva încet, care mie îmi suna a rugăciune. Nici ea nu crede ce face, am raţionat atunci, altfel ar mărturisi clar ce vede printre dame de treflă şi valeţi.
Nu vedea, într-adevăr, nimic şi rostea propoziţii cu dublu înţeles, formule uzitate la asemenea descântece, scamatorii sau cum vreţi să le spuneţi.
Dar câţi dintre noi, să recunoaştem, nu apelăm la magia albă, mai albă decât spaimele din care nu găsim calea să ieşim, la un moment dat...
Eu am plecat de-acolo cu mintea aburită, iar următorul popas a fost la o vrăjitoare
dintr-un sat apropiat. Aici femeia a făcut o demonstraţie pentru cât de semidoctă poate fi o şarlatană, vicleană şi profitoare, „retezând” şedinţele în pauze care trebuiau continuate cu bani, pentru „liniştirea spiritelor”.
Am „liniştit” acolo multe spirite, pe mine şi pe familia noastră, peste care băteau toate vânturile deznădejdii, mai nemilos ca într-un ţinut siberian, nu le-a putut linişti nimic.
Obosită de vrăjile legate la ochi, care nu o zăreau niciunde pe fata mea, în sfârşit, m-am înapoiat acasă şi, alături de soţ, ne-am înarmat cu nişte căngi, controlând fântână după fântână. Printre bărbaţi, eram un fel de gardă, rolul principal în mânuirea căngilor, avându-l soţul, ajutat de doi vecini binevoitori.
Ciuturile scoteau însă o apă limpede, transparentă precum sticla paharului de cristal pe care-l ţii doar în vitrină şi doar pentru ocazii rare, având grijă să-l ştergi periodic, să nu se piardă sclipirea de Bohemia.

În acea zi, nu cunosc prin ce demers, elevilor li s-au suspendat cursurile, conduşi de dascăli, au căutat prin pădurea de lângă Ciupercenii Noi, apoi, în cea dinspre Poiana Mare.
Nimic!
La un moment dat am înţepenit lângă telefon, stăteam pe scaun, cu privirea fixă, aşteptând o minune, să sune cineva, să-mi spună că a făcut o farsă, o glumă proastă şi că uite, a venit Petruţa înapoi.
Dar telefonul a rămas mut.
După-masă, cam pe la 16 şi 30 de minute s-a auzit un ţipăt pe stradă.
- Săriţi, lumeee, Petruţa... Petruţa...e în grădină la noi!
Am alergat ca o jucărie teleghidată spre grădina aceea.
Nu ştiu de unde a răsărit atâta lume, ţipa ca din gură de şarpe, sunetele şuierau peste tot, asemenea unor gloanţe şi se opreau toate în inima mea!
- Înapoi! am urlat când am ajuns lângă gardul unde copilul meu era spânzurat, cu pardesiul tras peste faţă, cu o mână rămasă ţeapănă, ridicată spre guler, semn că până la ultima suflare încercase să tragă blestematul de pardesiu ce i se agăţase, când a vrut să sară.
- Înapoi, toţi!
- Şi m-am apropiat...
Scândurile erau tot o urmă de tocuri, de la ghetuţe, cât luptase cu gardul neclintit, cu pardesiul roşu-cărămiziu, căreia mama îi întărise nasturii, să nu se rupă...şi nu s-au rupt, s-o elibereze de sub stofa groasă... asfixiind-o, până la urmă.
M-am dus lângă ea, lumea a amuţit ca în transă, soţul meu s-a prăbuşit la pământ, numai eu am privit lung, am dat pardesiul la o parte să-i văd faţa, i-am luat mânuţa într-a mea, nu era ţeapănă, doar rece, însă mi s-a părut, cum o ţineam aşa, că împrumută din căldura mâinii mele.
I-am îndreptat căciuliţa cu moţ şi mi-am cerut iertare, cum n-am mai făcut-o niciodată de atunci, cu altcineva.
- Iartă-mă, Petruţa, am şoptit cu ultimele puteri, ştiu că mi-ai trimis un semn şi mama nu ţi l-a urmat...m-ai strigat şi nu te-am auzit, m-ai aşteptat, te-ai rugat cu toată puterea, nu-i aşa?...Vino, Cuţică, scapă-mă de-aici.. şi Cuţica nu te-a auzit, nu te-a scăpat, iartă-mă, Petruţa!
- M-am prăbuşit la rădăcina gardului, altceva nu mai ştiu...
Nu prea-mi amintesc multe nici despre înmormântarea propriu-zisă, copiii în plutoane, cu bucheţele de tufănici, de crizanteme, coroane, traversate pe diagonală de panglici negre, rumoare, vaiete, un sicriu sculptat adânc în lemn de stejar şi Petruţa, cu faţa tristă, puţin mirată...
Stătuse o zi şi o noapte agăţată-n gard, ca un pui de găină, ca o haină veche, menită să alunge graurii, ca o pată roşie pe insula aceea de tăcere tomnatică a lui 11 noiembrie...
Ce a urmat au fost zile în care s-au rupt norii, medicamentele puternice îmi creau somnolenţă, adunam de prin casă tot ce mi-ar fi putut aminti de Petruţa: ghiozdanul în care îi puneam pachetul de la grădiniţă, unde se mai afla încă o jumătate de eugenie, păpuşa Danuţ, râvnită de toate fetiţele vecine, pentru că era băieţel şi avea un biberon caraghios în gură, ochelarii de soare, pe care-i purtase la mare, rămaşi cu o singură lentilă, rochiţele, sandalele negre, cu urme de noroi uscat pe tălpi, bileţele mâzgălite de mâna ei, unde-mi făcea declaraţii de dragoste, foaia cu ultima poezie de la grădi, pe care mi-o recitase urcată pe lada de la capătul dormezei...
Ce n-am putut să arunc, nici după ani şi ani, au fost ultimele haine pe care le-a purtat înainte de a-i face baia săptămânală...
De ce?...
Pentru că păstrau mirosul ei uşor dulceag...da, Petruţa mirosea a prăjitură caldă, a vanilie. Devenise un ritual ca, întâi să-i sărut mînuţele, apoi să începem baia.
Nemaiavând mânuţele, sărutam hainele acelea: un tricou galben, cam grosuţ, cu doi iepuraşi desenaţi pe piept, un pulover din lână, vişiniu, croşetat chiar de mine, într-ale cărui buzunare au rămas câteva pietricele şi un ghemotoc mic, dintr-o hârtie cu un abţibild de la guma de mestecat, ciorapii de culoare roşie, în care se păstra şi încă se mai păstrează forma tălpilor sale.
Le luam pe fiecare în parte, le adulmecam, precum o leoaică puiul abia născut, apoi le sărutam şi le stropeam cu lacrimi.
Plângeam mult, dar de la o vreme, Sanda, fata cea mare, mă urmărea, mă trăgea cu furie de haine, reproşându-mi, în felul ei, că o neglijam: „De ce plângi, mai ai o fetiţă”...
Adevărat că începusem aproape să n-o mai observ, că-mi adunam spaimele în coşmaruri din care mă trezeam tremurând, cu impresia că m-a strigat Petruţa şi nu i-am răspuns.
Poate m-a şi strigat, nu i-am răspuns, pentru că nu am auzit, dar ea nu are de unde să mai ştie asta.
De aceea, vă spun că iarna vine uneori fără să te anunţe şi uită să mai plece.
Sanda nu a mers niciodată la cimitir, unde se află îngropată sora ei, Petruţa.
Iar eu nu am avut curajul să întreb niciodată de ce...

Prima săptămână nu asumi despărţirea decât fragmentar, greul vine după...
Te minţi că se întoarce, că o să vă-ntâlniţi în vis, ceea ce, în cazul meu, nu s-a întâmplat decât după un an şi ceva, semn că nici divinitatea nu era interesată să-mi ia ceva din suferinţă.

Firul acesta al evocării mele cu destule noduri, cu destule esenţe de gând amar întârziat, are nevoie de puţină lumină.
Nu v-am spus cum a ajuns Petruţa spânzurată în gardul care despărţea grădina vecinilor de cimitir.
Nunta şi moartea sunt două momente ale unui ritual de trecere...
De trecere a fost şi pentru noi nunta vecinilor, la care sâmbătă şi duminică am fost invitaţi şi unde am luat fetiţele, cum se obişnuieşte sau se obişnuia pe-atunci.
Ingenuitatea copilăriei este uneori contagioasă şi duminică seara Petruţa s-a pus în mijlocul fiecărei hore şi a dansat în ritmul ei, fascinându-i pe toţi care se roteau , urmărind-o cu ochii încălziţi, cum se-nvârtea pe călcâie, în jumătăţi de piruete .
A fost foarte fericită, îi plăcea animaţia, să aibă companie mereu, era un suflet aşa de primitor...ce Cuţică, vrei să nu am şi eu o prietenă, îmi zpunea, ca o scuză indirectă, pentru vizitele dese la Nelica, fetiţa de aceeaşi vârstă cu ea.
În fatidica după-amiază de luni, 11 noiembrie 1991, a dormit, după ce s-a trezit, a mers la bunica ei şi a întrebat unde este Sandica, sora cea mare.
Nu ştiu cu certitudine ce i-a răspuns bunica, nu mi-a recunoscut exact vorbele care ar fi putut-o determina să plece în căutarea sorei celei mari.
Cam după 2 ore, când familia a observat că, de fapt, Petruţa nu este nici cu Săndica, nici prin curte, au început să-şi pună întrebări, soţul, dar şi bunicii fetei, care locuiau cu noi.
Au mers prin vecini, nu au aflat niciun detaliu, de parcă ar fi fost o entitate invizibilă, nimeni nu avea nicio informaţie.
Au alarmat rudele, m-au sunat pe mine la şcoală.
Adevărul pur nu-l cunosc, dar în insomniile ce au urmat înmormântării, am pus cap la cap faptele.
Da, Petruţa plecase să-şi găsească sora cea mare, tocmai când nunta vecinilor mergea, conform obiceiului, la socrii mici, pe strada vecină. S-a luat după nuntaşi, însă cine să bage de seamă o fetiţă de 4 ani şi 4 luni...
A trecut neobservată...
În larma binedispuşilor de la nuntă, fără a vedea pe cineva cunoscut, Petruţa nu s-a simţit bine şi a vrut să revină acasă.
A luat-o în sens invers şi s-a trezit la poarta cimitirului.
A intrat.
Probabil crucile cu poze, din marmură albă, neagră sau din ciment au atras-o...le-o fi privind o vreme...apoi a încurcat cărările, nu a mai văzut pe unde s-o ia înapoi.
Se înnegura şi singurul său reper devenise gardul cimitirului, care se învecina cu grădinile oamenilor de pe cealaltă stradă.
Faptul că malul de pământ din cimitir era foarte înalt, pentru că se făcuseră gropi zidite şi se depusese surplusul de pământ acolo, a fost marea nenorocire!
Doar ce a ridicat piciorul, vrând să ajungă în grădină, şi s-a trezit că de partea cealaltă era foarte jos pământul.
Pardesiul i s-a agăţat în gard, s-a răsucit în jurul unei scânduri mai ascuţite ce lega cletele, apoi a venit peste faţă, acoperind-o complet, după ce, din zbatere, a reuşit să scoată o mână...
Cât timp s-o fi luptat nu voi şti niciodată, după cum nu voi afla care a fost ultimul ei cuvânt...poate Cuţică, diminutivul creat de copilul meu pentru apelativul mamă.
Aşa îşi personalizase ea mama- îi spunea Cuţică.
Nu mi s-a mai spus nicicând aşa, Sanda, după ce Petruţa nu a mai fost, îmi spunea Pipa, nu ştiu de unde până unde, era mai neutru şi nu avea vreo legătură cu celălalt termen de alint.
Pentru mine, ca şi pentru toţi oamenii, viaţa a continuat şi după această nenorocire, însă m-a despuiat de veşmântul în care trăisem până atunci.
Devenisem taciturnă, cu lungi monologuri în care acuzam până şi copiii nevinovaţi, întâlniţi pe stradă, întâmplător- de ce nu voi, de ce Petruţa...
Faţă de Sanda nu am fost mai bună, ceva părea că se frânge mereu, capitulasem!
Mă înrăisem!
Cu mine, cu ceilalţi, cu Sanda.
Într-o zi, făceam teme la matematică şi ea nu pricepea.
Am ridicat palma, dar am auzit, parcă în vis, nu mai da! nu mai da!
Încovoiată, de parcă aş fi dus o greutate teribilă în spinare, m-am dus în baie, în faţa oglinzii şi am urlat înfiorător la imaginea pe care o vedeam: Hai sictir!
Pe etajeră se afla un pahar înalt de plastic, în care erau patru periuţe de dinţi, două de copii, două de adulţi şi câteva lame de bărbierit.
Am rupt în mai multe bucăţi periuţa devenită inutilă, am luat o lamă, nedesfăcută încă din ambalajul său, am pus-o pe mână...
În acel moment uşa de la baie s-a deschis şi a apărut Sanda.
-Mami, te rog, mai spune-mi o singură dată şi să vezi tu că acum înţeleg, dacă nu ţipi şi nu dai în mine.
Am rămas câteva clipe derutată, mecanic, am pus lama la locul ei, am aruncat bucăţile periuţei de dinţi pe geam şi m-am dus lângă Sanda.
-Puiule, i-am zis cu vocea stinsă, îţi explic şi de mai multe ori, până vei înţelege toate exerciţiile.
Mama nu va mai ţipa la tine şi nu va mai ridica palma niciodată, uită-te la mine, îţi jur că aşa va fi.

Sanda a crescut mare, a învăţat bine, şi-a făcut prietene, nu mi s-a confesat însă vreodată că a chinuit-o amintirea Petruţei, poate şi pentru că, fiind copil şi ea, altfel a trecut prin despărţirea de sora mai mică.
Dispăruse competiţia pentru o ciocolată în plus, dar dispăruse şi gala costumelor de doamnă pe care o organizau seara, îmbrăcându-se în hainele mele.
Nu ne putem pune în mintea altcuiva, indiferent cum se numeşte sau cine este el.
Doar despre mine pot să spun că întotdeauna iarna are alt calendar, după care se desfăşoară, iar cine a spus ceea ce nu te doboară te întăreşte, habar nu are.
Nu te întăresc nenorocirile, nici ale altora, darămite ale tale.
Fulguieşti prin viaţă cu tot felul de surogate, saluţi în stânga şi în dreapta, încurajezi iniţiative, devii animatorul campaniilor umanitare- toate, clişee!
Niciodată nu mai eşti cel dinaintea dezastrului!
Şi asta resimt toţi cei care îţi sunt dragi.
Au pierdut partea ta luminoasă, ca pe o insulă înghiţită de o revărsare a oceanului, tocmai când acolo îşi făcuseră cuib păsările cerului.

 

Vizualizări: 434

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Orice comentariu ar fi de prisos! Am trait intens si pana la lacrimi emotiile unei asemenea confesiuni. Admiratie pentru talentul cu care povestiti!

Mulțumesc pentru rezonanţă...doamna Mariana.

Mulțumesc, domnule Boris Marian.

 Aveţi dreptate, era nevoie de o astfel de confesiune, o supapă care să vă elibereze măcar parţial de presiunea acumulată în timp. Din păcate soluţia crizei este doar  o reuşită  literară iar mie  nu-mi  este  ruşine să recunosc că  am plâns citind-o.

sfâșietor până în măduva oaselor, aș vrea să nu fie reală;

mi-ai răscolit toate plecările celor dragi,

Dumnezeu să-i odihnească!

Vă mulțumesc pentru empatie (sec acest cuvânt...) doamna Mihaela, domnule Ionel.

Doamna Silvia Giurgiu, da, e de prisos şi să mai trec pe aici, nu e bine...am făcut un act de mare curaj scriind asta...mă  costă...şi-mi pare rău că fiecare cititor nu are o stare bună după lectură...

Gela, draga mea, am citit acest text de cateva ori. Nu am avut curajul, nici sa dau like, nici sa comentez. Dar sa stii un lucru: Dumnezeu ne da fiecaruia atat cat putem duce. L-ai scris cu simtire. Te felicit si te imbratisez!

Viaţa este pentru mulţi oameni o succesiune de teste. Puţini  trec unul ca acesta...dar nu mai spun nimic...

Cât de dureros! Cât de dureros! Și cât de bine redat! Pare atât de real și cât aș vrea să nu fie!...

Toată admirația,

Acest text ar trebui ascuns, dar nu am tăria. Măcar citiţi-l ziua, doamna Vasilisia.

Ziua nu prea am timp, și nici randament. De când mă știu citesc/învăț noaptea. :) 

Textul trebuie să rămână aici, e o altă față a vieții, partea neagră. E o realitate.

Enea Gela a spus :

Acest text ar trebui ascuns, dar nu am tăria. Măcar citiţi-l ziua, doamna Vasilisia.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Infinit în cheia sol a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Și-i toamnă... a utilizatorului Blăjan Ovidiu
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Orar de fată mare a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Orar de fată mare a lui Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doină neaoșă a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din dală-n dală a utilizatorului Cristian Je
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Niște cizme a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Niște cizme a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă întreb... a utilizatorului Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Mă întreb... a lui Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am zburat a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Am zburat a lui Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Viața ca un puf de păpădie a utilizatorului Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Mihaela Suciu
cu 2 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Pop Dorina
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog psychosis a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului Dan Mitrache
cu 2 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Primitivul modern a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 2 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor