batista

[Dulmin Aurel]

  

  De câteva zile bune soarele nu s-a mai arătat. O vreme tristă cenușie. Azi am avut ceva mai mult de lucru la depou. Am scăpat mai târziu. Sunt abătut. I-am promis fetiței o păpușă, pe care am văzut-o în vitrina unui magazin din oraș. Mă întristează faptul că nu am reușit să o cumpăr. Nu am primit salariu. Soția lucrează în C.F.R.. Este cantonieră. Datorită ei am primit o căsuță nu departe de punctul ei de lucru. Ne descurcăm binișor. A rămas din nou însărcinată și muncile de pe lângă casă s-au dublat. Va trebui să nască cât de curând.. Este greu, dar zâmbetele fetiței și bucuria de pe chipul ei când vin acasă, șterge toată supărarea și tristețea din mine.

    Iosif este șeful meu de echipă. Mă înțeleg foarte bine cu el. Am fost colegi la școala profesională. Am să vorbesc cu el să mă împrumute cu ceva bani până primesc salariu. Sper să nu mă refuze.
   - Iosif! Am o rugăminte la tine. Împrumută-mă cu ceva bani până când iau salariu. I-am promis fetiței că-i cumpăr o păpușă cum primesc banii. Mă așteaptă cu păpușa acasă. Toată noaptea nu a dormit, cu gândul la ea, îi spun trăgându-l deoparte.
   Stă puțin se gândește.
   -  Știe cum arată păpușa? mă întrebă gândindu-se la ceva.
   -  Nu, i-am promis că am să-i cumpăr o păpușă mare, spun privindu-l cu speranță.
   - Perfect atunci. Că să nu te mai îndatorezi am să-ți dau eu o păpușă mare, una dintre păpușile fiicei mele, îmi spune zâmbind. Cred că s-ar fi bucurat și ea dacă ar mai fi trăit.
   - Îți mulțumesc mult, spun și urcăm pe biciclete.
   Am ajuns repede acasă la el. Soția lui ne-a primit  în pragul ușii. Îl aștepta. A întârziat datorită banilor ce nu au mai venit de la centru. O trage de o parte și îi explică prezența mea la ei acasă. Zâmbește
   - Intră în casă îmi spune.
   -Nu pot, îmi pare rău, trebuie să ajung acasă. Soția trebuie să nască în orice clipă. I-a cam venit sorocul, spun încă așezat pe bicicletă.
    Intră în casă și se întoarce cu o cutie mare de carton.
    - Ți-am pus o păpușă mare și două mai mici. Sper din suflet să se bucure de ele, îmi spune abia reținându-se să nu izbucnească în plâns.
    Îi mulțumesc, iau cutia, dau noroc cu Iosif și o întind degrabă către casă.
    Soția tocmai terminase cu pregătitul mesei. Mă privește fix. Așteaptă să confirm că am primit salariu. Ridic din umeri a neputință. Înțelege și vine spre mine. Îmi mângâie părul, încet duios ca un alint.
    - Nu are importanța ne descurcăm noi o zi, două, spune sărutându-mă pe obraz.
    Îi întind cutia.
     -. O surpriză pentru fetiță.
     Vorbesc în șoaptă să nu ne audă. Se joacă cu o păpușă din cârpe pe care i-a făcut-o bunicul.
     Nu o rabdă inima pe mamă și deschide cutia în fața ei.
     Nu am crezut că pot să mă bucur așa  când am văzut expresia de pe chipul ei. Plânge. Ține păpușile în brațe și le sărută. Vreau să iau păpușa din cârpe de lângă ea. Nu mă lăsa, o ia în brațe și pe ea. O ține strâns lângă celelalte. Mama ei se întoarce cu spatele și plânge. Nu se poate abține când o vede așa de fericită. Mă ia în brațe.
    -   Îți mulțumesc, reușește să spună printre sughițuri.
   Abia mă abțin să nu izbucnesc și eu în plâns. Pentru prima oară de la nașterea fetiței mă simt așa de minunat. Am o familie pentru care mi-as da viața. Și în curând va veni un nou membru în familia noastră.
    Este târziu, soția s-a culcat. Are nevoie de odihnă. Cu greu am reușit să o conving pe fetiță să doarmă. Va trebui să îi spun o poveste. Sunt povești pe care le creez pe moment. Niciodată nu ajung sa le termin.
    - Tată! mă întrerupe deschizându-și ochișorii. În fiecare zi când trece trenul, stau in poartă și le fac semn cu mâna oamenilor din tren. Niciodată nu mi-au răspuns la salut.
    - Probabil nu te-au văzut, îi răspund încercând să o liniștesc.
    -  Ba da tată, se uită la mine și nu îmi fac și ei cu mana, spune cu o nuanță de tristețe în glas.
    -  Lasă  tată, se va găsi cineva să-ți facă și ție cu mana, spun și o pregătesc de culcare. Mâine cu siguranță îți va face cineva cu mana, mai spun încercând să-i abat gândul de la nemulțumirea ei.
   Sunt în tren. Am plecat de la serviciu în graba mare. Trebuie să ridic niște piese de la sediul central. Sper să nu aibă probleme soția cat timp sunt plecat. Mă întorc de dimineață. Vin cu un tren de noapte ca să ajung dimineață acasă.
   Am rezolvat repede problema iar acum sunt în tren. Aștept să pornească. Sunt singur în compartiment. Nu este prea circulată ruta asta. La prima stație ajut pe cineva să urce în tren. Este olog. Nu are un picior. Și l-a pierdut în război. S-a așezat pe bancheta din fața mea. Mă privește curios.
    -  Unde mergeți? mă întreabă privindu-mă atent.
    -  Îi spun unde merg și încerc să închid ochii.
    Are chef de vorbă. Începe să-mi povestească despre familia lui.
    -  Câți copii ai? mă întreabă brusc.
    -  Am o fetiță și aștept să vina încă unu copil. Cred că zilele astea va veni.
    - Și fetița este mare, merge la școală? continuă el cu întrebările.
    -  Nu merge la școală. Este prea mică. Am avut ceva probleme de rezolvat la sediu și acum mă întorc acasă. Cu ocazia asta am să-i fac semn cu mâna pe geam. Este foarte tristă. De cate ori trece trenul prin fața casei, salută oamenii din tren sperând să-i răspundă cineva. De fiecare dată rămâne dezamăgită. Nimeni nu o salută. Dacă tot sunt în tren vreau să-i fac semn cu batista și îi arăt batista. O batistă mare albă. Cred că o va observa. As vrea sa dorm puțin, dacă nu va este cu supărare. De două zile sunt pe drumuri și sunt foarte obosit, încerc să-l conving să mă lase să dorm puțin.
    -  Aha! Zice el, eu merg mai departe. Culcă-te liniștit. Am să te trezesc eu.
   Se așază lângă geam, pune cârja lângă el și privește în întuneric. A căzut pe gânduri. În zgomotul ritmat al roților de tren adorm în sfârșit.
    Mă trezesc brusc. Mă uit în compartiment. Șchiopul dispăruse. Bine că nu am bagaj cu mine, căci altfel cine știe cum mai rămâneam și fără el. Privesc pe geam. Am ratat cantonul. Șchiopul m-a păcălit. Mă caut prin buzunare toate sunt la locul lor. Batista nu o mai găsesc. Probabil a căzut după canapea. Nu stau sa o mai caut. Trenul s-a oprit deja în stație și nu stă mai mult de un minut. Cobor repede. Nu am chef să pierd și stația asta. Ajung trist acasă. Nu are importanță, îmi spun, cu prima ocazie am să urc din nou în tren și am să-i fac semn cu mâna.
  Fetiță zburda prin casă cu păpușile în brațe fericită. Toată supărarea îmi trece când o văd.
    - Tată! Sunt foarte fericită, spune așezându-se în brațele mele.
    - De ce? o întreb eu curios.
    - Cineva din tren m-a salutat. Era un om în vârstă. A deschis geamul, a scos o cârjă pe geam la capătul căruia se afla o batistă mare albă. Zâmbea și îmi făcea semne cu cârja.

[Vasilisia Lazăr]

Minunat! O poveste de o sensibilitate profundă despre bunătate, empatie și miracolele mici ale omenirii. Textul pornește dintr-o realitate simplă, modestă – viața grea a unei familii care trăiește din muncă și sacrificiu – și construiește treptat o emoție autentică prin gesturi mici, dar pline de semnificație.

Nucleul povestirii este dorința tatălui de a aduce bucurie copilului său. În această lume modestă, o păpușă devine un dar imens, iar iubirea familiei transformă lipsurile în lumină. Însă momentul cu adevărat memorabil este întâlnirea cu veteranul din tren: un străin care, înțelegând dorul copilului, duce mai departe promisiunea tatălui. Gestul lui – batista legată de cârjă – capătă o forță simbolică extraordinară, devenind semnul solidarității dintre oameni.

Finalul este emoționant și luminos: copilul primește salutul mult așteptat, iar cititorul înțelege că, uneori, bunătatea unui necunoscut poate împlini visul unui copil și poate vindeca tristețea unei lumi.

Proza impresionează prin simplitatea sinceră a limbajului, autenticitatea atmosferei și puterea morală a mesajului. Este o poveste despre oameni obișnuiți care, prin gesturi mici, devin mari – iar literatura reușește aici să redea una dintre cele mai frumoase lecții: umanitatea se salvează prin compasiune. Reverență!

Și acum o mică observație: probabil ați scris cu telefonul pentru că de multe ori "a" este transformat în "ă". De asemenea, lipsesc multe diacritice. Corect este "salariul". Și nu am înțeles de ce exista un punct după linia de dialog, care, de fapt, nu e linie de dialog cu liniuță de unire. Linia de dialog e mai lungă. 

[Dulmin Aurel]

Îți mulțumesc pentru observații. Am făcut corecturile necesare. Chestia cu punctul după liniuța de dialog nu mi-o pot explica nici eu. Și în ceea ce privește lungimea ei ai dreptate, dar îmi este mai ușor când tastez să folosesc liniuța de unire Despre diacritice este vina mea, nu am fost atent când am tastat, iar cuvântul salariu nu cred că este greșit scris. Da, am să fiu mai atent. 

Vasilisia Lazăr a spus :

Minunat! O poveste de o sensibilitate profundă despre bunătate, empatie și miracolele mici ale omenirii. Textul pornește dintr-o realitate simplă, modestă – viața grea a unei familii care trăiește din muncă și sacrificiu – și construiește treptat o emoție autentică prin gesturi mici, dar pline de semnificație.

Nucleul povestirii este dorința tatălui de a aduce bucurie copilului său. În această lume modestă, o păpușă devine un dar imens, iar iubirea familiei transformă lipsurile în lumină. Însă momentul cu adevărat memorabil este întâlnirea cu veteranul din tren: un străin care, înțelegând dorul copilului, duce mai departe promisiunea tatălui. Gestul lui – batista legată de cârjă – capătă o forță simbolică extraordinară, devenind semnul solidarității dintre oameni.

Finalul este emoționant și luminos: copilul primește salutul mult așteptat, iar cititorul înțelege că, uneori, bunătatea unui necunoscut poate împlini visul unui copil și poate vindeca tristețea unei lumi.

Proza impresionează prin simplitatea sinceră a limbajului, autenticitatea atmosferei și puterea morală a mesajului. Este o poveste despre oameni obișnuiți care, prin gesturi mici, devin mari – iar literatura reușește aici să redea una dintre cele mai frumoase lecții: umanitatea se salvează prin compasiune. Reverență!

Și acum o mică observație: probabil ați scris cu telefonul pentru că de multe ori "a" este transformat în "ă". De asemenea, lipsesc multe diacritice. Corect este "salariul". Și nu am înțeles de ce exista un punct după linia de dialog, care, de fapt, nu e linie de dialog cu liniuță de unire. Linia de dialog e mai lungă. 

[Vasilisia Lazăr]

Astea sunt amănunte. Proza e superbă.

Dulmin Aurel a spus :

Îți mulțumesc pentru observații. Am făcut corecturile necesare. Chestia cu punctul după liniuța de dialog nu mi-o pot explica nici eu. Și în ceea ce privește lungimea ei ai dreptate, dar îmi este mai ușor când tastez să folosesc liniuța de unire Despre diacritice este vina mea, nu am fost atent când am tastat, iar cuvântul salariu nu cred că este greșit scris. Da, am să fiu mai atent.