Amintiri

[Exemplu de Titlu]

Într-o primăvară, pe când eram eu elev în clasa a III-a, cele două învăţătoare de la şcoala la care învăţam au scos pe copiii din clasele primare la cules lăcrămioare în pădurea din apropierea satului. Era o zi superbă ca o amintire luminoasă din copilărie. După cum pot privi acum în trecut, cu ochii minţii omului matur, îmi pare că simţeam frăgezimea ierbii şi a crengilor proaspăt înverzite ale copacilor şi că pădurea năvălea în sufletul meu proaspătă şi plină de mister. Îmi venea să alerg dezlănţuit, să mă pierd în desişul copacilor, numai apelurile învăţătoarei de a nu ne depărta de grup mă ţineau la un loc cu ceilalţi. Eram un copil neastâmpărat, fascinat de mister, cu imaginaţia mereu hoinărind în lumea poveştilor pe care le citisem.
Baba Găchioaia, săteancă de pe vremea bunicilor mei, murise în pădurea aceea, spânzurându-se de un copac. Era ştiut cu aproximaţie locul în care alesese să-şi pună capăt zilelor. Cam în locul acela crescuse un nuc înalt, mai înalt decât copacii din jur, şi era numit nucul Găchioaei. Puţini se aventurau până acolo ca să ia nuci, se spunea că te dezorientezi şi ajungi să rătăceşti prin pădure. Mai mult, se spunea că baba Găchioaia ţi se arată.
Fapt real este că într-o toamnă târzie, pe când păzea glugile cu coceni de porumb ale ceapeului, aflate la poalele pădurii, în apropierea locului în care baba se spânzurase, paznicul Ilie a adormit într-un fel de colibă făcută din maldări de coceni. Era spre zorii zilei şi s-a întâmplat ca un sătean să treacă pe acolo şi să-l vadă zbătându-se rău în somn. L-a strigat pe nume, dar paznicul nu s-a trezit şi continua să se zbată, încercând cu mâinile parcă să îndepărteze ceva de la gâtul lui. Atunci l-a zgâlţânat zdravăn, iar Ilie s-a trezit şi a povestit cum baba Găchioaia venise în visul lui şi încerca să-l sugrume...
Am hoinărit prin pădure fără teamă, uitând de Găchioaia. Poate că am trecut şi prin locul în care se spânzurase, dar speriată de alaiul copiilor gălăgioşi şi neastâmpăraţi, a stat cuminte pe tărâmul ei, neîndrăznind să se arate. Presupun acum că se arată doar celor care se gândesc cu teamă la ea, că teama lor desface în mod ciudat nişte legături misterioase ale lumii de dincolo, permiţându-i babei să revină pe tărâmul celor vii, sub formă de fantomă...

Mătuşa Anica (sau baba Bereasca) este o figură pitorească a satului copilăriei mele. Era o femeie singuratică şi liniştită, locuind într-o căsuţă care nu se vedea de pe drumul satului, fiind ascunsă după o colină. Am intrat o singură dată în locuinţa ei, cu ocazia sărbătorii Paştelor, când noi, copiii, umblam cu "Hristos a-nviat". Căsuţa avea o singură cameră şi semăna mai mult a bordei. Fiind ridicată pe un loc în pantă, o parte a ei era cufundată în pământ.
Era o vreme frumoasă şi caldă, şi uşa era larg deschisă.
- Hristos a-nviat!
- Adevărat, a-nviat! Ia-ţi un colac de-acolo! mi-a zis cu voce domoală, aratându-mi un coş împletit, pe o masă. Sunt bolnavă, nu mă pot ridica...
Stătea pe pat, rezemată de nişte perne.
O vedeam deseori venind de la pădure, cărând în spate o legătură mare de vreascuri. Odată, cum eram eu copil neastâmpărat şi obraznic, am călcat pe vârful unui vreasc lung, care se târa prin ţărâna drumului. Bătrâna a simţit imediat asta şi mi-a zis:
- Măi, drace, ce faci? Că-ţi sar în cap cât ai zice "peşte"!
Mi-o amintesc prăşind într-un loc semănat cu porumb, invadat de pir. Locul era chiar lângă pădurea în care am cules lăcrămioare şi în taina căreia baba Găchioaia împlinise hotărârea ei sinistră.
- Merge, merge, mătuşă Anică? a întrebat-o tatăl meu.
- Merge greu prin pirul ăsta...
(Baba Găchioaia, dacă ar fi fost o fantomă de treabă, ar fi putut s-o ajute la prăşit.) Am aflat că mătuşei Anica, în copilăria ei, i s-a întâmplat ceva minunat...
Era la cules porumb împreună cu un frate al ei şi cu tatăl lor. Către seară, tatăl şi fratele au plecat spre sat cu carul tras de boi, plin cu ştiuleţi, urmând să revină în câmp. Dar au întârziat şi noaptea s-a lăsat, umplând cu fiori de groază pe copilă. I s-a făcut sete şi izvorul nu era departe, dar era în pădure şi ei îi era tare frică să meargă până acolo. Setea îi era din ce în ce mai mare...
Atunci s-a întâmplat ceva supranatural: s-a luminat calea din locul în care ea stătea, până la izvor! Lumina aceea a făcut ca frica fetei să dispară şi a mers de şi-a potolit setea. S-a întors, pe aceeaşi cale luminată, în locul din care plecase, iar noaptea şi-a reintrat în drepturi...
Aşa s-a întâmplat în copilăria mătuşei Anica.

Moş Lădoi este alt personaj care s-a stins din viaţă în timpul copilăriei mele. Era un fumător înrăit şi ieşea să culeagă chiştoacele de ţigări de pe drum. Într-o toamnă l-am văzut fără încălţăminte, cu nişte obiele înfăşurate pe picioare şi legate cu tei. Avea un băţ în vârful căruia era un cui subţire şi cu acest instrument pescuia chiştoacele, ca să nu se aplece.
La noi în sat se planta tutun. Frunzele verzi se înşirau pe sfori cu ajutorul andrelelor iar şiragurile rezultate se puneau la uscat pe gherghefuri din lemn. Într-o zi, moşul a venit acasă la noi şi l-am văzut cum mesteca frunze uscate de tutun, luate de pe un gherghef.
Ştiu urmatoarea întâmplare, povestită chiar de el tatălui meu...
În timpul primului război mondial, tânărul ostaş Cucu (căci acesta era numele lui, Lădoi fiind poreclă) ajunsese prin Dobrogea, într-o zonă locuită de turci. Era fumător înrăit încă de pe atunci. Câteva zile a rămas fără tutun şi nevoia de a fuma l-a condus în casa unui turc.
- Tabac este, Ali? l-a întrebat pe gospodar.
- Nu este! a răspuns turcul.
Soldatul Cucu a pus baioneta la armă şi a îndreptat-o ameninţător spre pieptul turcului, strigând înfiorător:
- Tabac, Ali!!!
De frică, turcul i-a arătat un loc unde erau mai multe pachete cu tutun. Vajnicul soldat, cuprins amarnic de nevoia de a fuma, a găurit cu baioneta un pachet la un colţ, ca să tragă fumul, iar la colţul opus l-a aprins...

Despre Ion nebunul se spunea că o femeie din sat îi dăduse în mâncare zeamă de mătrăgună, din pricină că nu voise s-o ia de nevastă. Locuia într-o casă oarecum izolată, dintr-o mahala mărginaşă. O singură dată am trecut pe lângă casa lui şi l-am văzut înfundând cu fân o crăpătură din perete. Îl vedeam uneori pe drum, îmbrăcat decent, ducându-se, probabil, la magazinul sătesc (căruia i se spunea "cooperativă"). Am observat că avea tendinţa de a vorbi singur. Înainte de colectivizare, stăpânea o suprafaţă mărişoară de pământ, pe care cultiva porumb şi avea o vie.
De la un unchi al meu, am auzit mai multe întâmplări care-l aveau ca protagonist pe singuraticul sătean. Cică, odată, legase o sârmă între doi salcâmi din curtea casei şi i-a explicat unui vecin că vrea să dea telefon în America, să vorbească cu Ştefan, fratele lui.
Ştefan fusese învăţător şi murise pe unul din fronturile celui de-al doilea război mondial.
Altădată, când trecea un avion Tarom, s-a dezbrăcat de haină şi o rotea pe deasupra capului, strigând:
- Aici, măi Ştefane!
Se petreceau ciudăţenii în mintea acestui consătean, chiar de era un om liniştit...

Moş Mitrea a venit acasă la noi după zilele de Paşte, având de rezolvat nişte treburi cu tatăl meu, care era secretarul Întovărăşirii agricole. Era răcoare afară şi moşul purta căciulă şi o jachetă groasă care nu mai avea nasturi, dar era pusă parte peste parte şi încinsă cu tei.
- Bună ziua! s-a adresat moş Mitrea.
- Se spune "Hristos a-nviat!", păgânule! i-a spus cu glas mustrător bunica mea dinspre mamă, care tocmai venise pe la noi în drumul de întoarcere de la biserică.
- Astăzi, la cei care sunt funcţionari de stat li se spune "bună ziua!" a explicat moş Mitrea ţeapăn, cu aerul că spune ceva interesant, deosebit.
Ateismul de stat ajunsese până la el...

Moş Ghiţă D. era un fel de om care se voia băgat în seamă pentru marghioliile lui. Avea car cu boi şi-i plăcea să fie ascultat cum înjură boii. Fiindcă l-am auzit şi eu, știu că erau prezente în înjurăturile lui, pe lângă alte lucruri sfinte, porţile raiului, grebla care adună stelele şi portofelul în care sunt puse. Pe semne că, pentru moş Ghiţă, stelele erau un fel de bănuţi lucitori şi merita să fie puse într-un portofel...

[Gabriela Grădinariu]

      Amintiri aparent disparate , legate între ele de urzeala fascinantă a copilăriei. Condeiul conturează personajele asa cum au  fost ele percepute de mintea copilului , undeva la hotarul dintre poveste și realitate. Prețuire!

[Sofia Sincă]

Interesant este faptul că-ţi mai aminteşti aceste feţe, aceste personaje pitoreşti, mioritice, aş putea spune. De fapt mintea omului matur, poate discerne doar, amintirile întipărite în memorie. Şi totuşi parcă vin dintr-o lume, ireală.

Totul se datorează modului de narare, înclinat spre romantism fapt ce le dau farmec. Bătrânii satului văzuţi prin ochii copilăriei şi desigur talentul de povestitor al lui Cosmin Preda.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Amintiri depanate intr-o maniera foarte placuta. Personaje pitoresti, peisaje minunate, real amestecat cu fantastic in cel mai firesc mod. Ai sesizat ca in copilarie acceptam mai usor atingerea misterului?

Cu prietenie,