Sunt Călin...

[Corina Militaru]

        Se întunecase. Iarna aprigă îngheţase natura dintr-o suflare. Vânturi asmuţite de forţe nevăzute măturau în rafale zăpada pe şosea. Dan conducea absent la fuiorii de nea din calea maşinii, la copacii ce străjuiau drumul ca nişte fantasme. Nu simţea nici luminile de la farurile maşinilor din contrasens. Altădată acestea îl făceau să înjure printre dinţi. În mintea lui nu mai aveau loc decât câteva cuvinte „sunt Călin cel de acum douăzeci şi patru de ani, dacă-ţi mai aminteşti...” Erau vorbele fiului său. Nu-l mai văzuse de la naştere. Cu trei zile în urmă primise pe telefon un mesaj: „Sunteţi domnul Sava?” Puţin intrigat a răspuns: „Da”. Apoi au venit acele cuvinte. Acum îi ocupau mintea şi-l făceau să amestece nebuneşte sentimente de bucurie, frică, vinovăţie, nerăbdare. N-a mai răspuns nimic deoarece nu ştia cum să acopere golul lăsat prin plecarea lui.

        „Domnul Sava! Asta doare!” îşi zise Dan. „Putea să-mi spună tată... cu ce drept am pretenţia asta? L-am părăsit!... sunt un străin pentru el sau mai rău!” Maşina plutea pe şosea, mâncând kilometri de asfalt amestecat cu zăpadă. „Cum o arăta?” se întrebă Dan. „Oare am putea să fim... tată şi fiu?” Scutură din cap, încercând să alunge toate gândurile şi întrebările ce vuiau neobosite în mintea lui. Îşi propuse să se concentreze asupra drumului. Vântul se înteţise şi învârtea ameţitor perdeaua de fulgi în lumina farurilor. Nu se mai întâlnise de mult cu alte maşini. Parcă rămăsese ultimul nebun prins pe drumuri de o vreme ca aceasta. După ce primise mesajul îşi aranjase o detaşare de o săptămână în Constanţa, împingându-se în acest fel să facă pasul spre întâlnirea cu fiul său. Avea timp în acest interval să găsească o soluţie.

        Nu mai era mult, trecuse de Medgidia. Cunoştea bine locurile. Trăise în Constanţa câţiva ani cu Anda. În acest oraş o cunoscuse şi se îndrăgostise de ea. O purta şi acum în suflet cu toate că se despărţiseră de douăzeci şi patru de ani. Prima iubire. „N-a fost să fie!” îşi zise el. „Dar Călin, ce vină a avut? Oare o să înţeleagă?... Nu cred şi nu pot să-l condamn.” Dan îşi trecu mâna peste frunte vrând parcă să steargă neliniştea. „Cum o să-i explic?” se întrebă el în timp ce mintea îi crea scenarii de discuţii între el şi Călin, căutând să îmbrace în cuvinte bine alese faptele. Oricum învârtea vorbele, ele rămâneau goale, incapabile să exprime amestecul de sentimente, spaime, dorinţe, reproşuri, trăite de-a lungul timpului. Istoria povestită devenea seacă, banală. S-au despărţit pentru că nu se mai înţelegeau, Anda i-a spus să dispară din viaţa ei, tatăl ei, un om cu putere, l-a ameninţat că-l va distruge dacă va încerca să se apropie de Anda şi de copil, apoi s-a trezit mutat în altă garnizoană. De ce n-a avut curaj? De ce a preferat să se ascundă, înăbuşind dorul şi regretul, crezând că n-o să-l ajungă vreodată momentul de acum? Acest lucru nu putea să-l explice oricâte cuvinte ar fi amestecat. Realitatea zdrobitoare era că nu a încercat. „Viaţă parşivă!” gândi Dan încercând să numere fiecare umbră a nopţii, rafalele de vânt, fulgii de zăpadă, numai ca să-şi amuţească gândurile.

        ”La naiba! Ce-i asta?” şopti el în timp ce frână cu atenţie ca să nu derapeze. Se uită în oglinda retrovizoare. Destul de departe în urma lui, îi părea că este o maşină ieşită în decor. Dădu încet înapoi, privind cu atenţie marginea drumului. „Am văzut bine! Ce mama naibii o fi căutând acolo?” O maşină împotmolită în zăpada de pe marginea şoselei, probabil derapată. Farurile stinse, motorul oprit. „N-o fi putut s-o mai mişte din loc şi-a lăsat-o... ” gândi Dan, gata să plece mai departe.

- Hei! Heei!

        Un bărbat alerga către el. Dan ieşi întrebându-se cine este atât de nebun să stea cu motorul oprit şi cu luminile stinse, pe o astfel de vreme.

- Omule! Eşti inconştient! Puteam să plec şi îngheţai naibii aici fără să te ştie nimeni!

- Am derapat şi nu pot s-o scot singur! zise tânărul de vreo douăzeci de ani, după cum îl cântări Dan.

- Păi bine! Şi cum crezi că te putea vedea cineva dacă stăteai în maşină?

- Intrasem de câteva minute ca să mă dezgheţ. Cred că am aţipit!

„Drumul către moarte...”, mormăi Dan în barbă.

- Ai aţipit? Nu-mi vine să cred! De ce n-ai pornit motorul? De ce n-ai sunat pe cineva să te ajute?

- Nu ştiu câtă benzină mai am, iar telefonul s-a descărcat. Am zis că stau puţin şi apoi ies iar. Dar...

        Dan dădu din mână a lehamite. Nu-i înţelegea inconştienţa. Părea că tânărul nici nu realiza pe lângă ce trecuse.

- Hai să vedem ce se poate face!

        Dadu ocol maşinii luptându-se din greu cu viscolul şi cu gerul care îi ardea faţa. Făcuse treabă bună tânărul. O înfundase bine în zăpadă.

- N-avem cum s-o scoatem. Asta nu iese decât trasă. O încui şi-o laşi aici deocamdată! hotărî Dan.

- N-o las...

- Ei, asta-i! Vrei să mori cu ea de gât?

- Nu! Poate dacă mă ajutaţi să curăţ zăpada de la roţi...

- E-n şanţ omule! Poţi să cureţi cât ai curăţa!

        Nehotărât, tânărul se legăna de pe un picior pe altul.

- De ce nu vrei s-o laşi? Nu se întâmplă nimic! O încui, îţi iei actele şi te duc eu în oraş. Unde mergeai?

- Acasă... în Constanţa.

- Asta-i foarte bine. Şi eu tot în Constaţa merg. Hai! Îngheţăm degeaba aici!

- Ce mai săpuneală o să-mi iau... zise tânărul ca pentru el, în timp ce urcă în maşină.

- Părinţii? întrebă Dan plecând din acel loc.

- Daa... or să mă pună la zid .

- Acum, dacă mă întrebi pe mine, au şi de ce. Unde ai plecat aşa? De când ai carnet?

- De jumătate de an, dar mă descurc foarte bine.

- Am văzut! spuse Dan amuzat, apoi întrebă: Unde ai fost?

- La Medgidia, la prietena mea. Am cam întârziat. Acum mi-am pregătit o seară minunată acasă.

- Chiar aşa rău o să fie?

- Mama o să sară în aer. Nici nu i-am spus că plec!

- Ia telefonul de aici şi sun-o! O fi îngrijorată!

- Nuu! Mai bine, nu! Este la serviciu, deci nu ştie. Sper să ajung acasă înaintea ei.

- La cât termină programul?

- Pe la unsprezece şi jumătate.

- Cam la limită, dar avem şanse. Şi tatăl tău?

- Nu am. A murit cu mult timp în urmă.

- Îmi pare rău.

- S-a întâmplat demult. Nu mai contează.

- Uite, pot să te ajut mâine cu maşina ta. Sună-mă pe la opt ! zise Dan întinzându-i cartea lui de vizită.

        Tânărul o luă fără convingere şi distrat citi ce scria pe ea.

- Ce este? întrebă Dan simţindu-i privirea insistentă.

- Nimic!

        Se aşternu liniştea. Concentrat la şosea, Dan conducea destul de greu. Zăpada aşternută începuse să creeze forme de relief. De jur împrejur pustiu alb. Nu văzu niciun utilaj de deszăpezire. „Tipic! Iarna ne ia prin surprindere...” gândi el simţind o uşurare că acest drum se apropia de sfârşit.

- Mai avem puţin... zise Dan

        Neclintit în muţenia lui, tânărul privea încordat pe fereastră.

- Nu prea eşti vorbăreţ! Sau eşti necăjit din cauza maşinii?

- Nu! Adică, sunt...

- Ce da şi ce nu? întrebă Dan râzând. Până la urmă era doar un copil.

- Nu sunt foarte vorbăreţ de felul meu, mai puţin acum...

- Mai dă-o încolo de maşină! Doar fiare!

- Mda, mormăi tânărul.

        Puzderie de lumini sclipeau la orizont, semn că ajunseseră. Oraşul căpăta contur din ce în ce mai clar cu fiecare kilometru topit sub roţile maşinii. Dan retrăi plăcerea imaginii oferite de oraş la intrare. Un bulevard larg te conducea către prima intersecţie unde întâlneai simbolul oraşului, un vapor, care-ţi amintea că marea este la o lungime de braţ. Albul zăpezii, plus de curăţenie, îl făcea şi mai frumos.

        Ghidat de tânăr, Dan ajunse în faţa blocului acestuia. Îi strânse mâna cu simpatie, aşteptă câteva secunde ca să-l vadă intrat în bloc, apoi plecă.  

[Ion Lazăr da Coza]

Deşteaptă proza. Isteaţă prozatoarea! Dar...

Am citit în tinereţe un text (eseu?) semnat de Arghezi în care vitupera abundenţa cuvântului care într-un text literar, încheind cu recomandarea ca într-o "pagină ministerială" (A4) să nu fie mai mult de PATRU astfel de cuvinte. Imediat m-am dus la o scriere de a mea... Oho!... Plouase cu incriminatul cuvânt! Am refăcut scrierea şi chiar mi s-a părut mai bună.

Am scris asta aici, pe pagina ta, Corina (apropo, vezi câţi de care ai doar în primul paragraf),  şi în speranţa că vor citi şi alţii şi se vor simţi cu "musca pe căciulă".

Ai în trei-patru locuri scris douăzeci în diferite moduri. Revizueşte, please!

Încă o dată: Proza mi-a plăcut.

da Coza

 

[Corina Militaru]

Doamne ce cuvant am inventat! Culmea este ca am verificat textul si n-am vazut.

Am corectat acum.

Ai dreptate si cu repetarea cuvantului care. O sa-mi fac timp sa refac textul.

Multumesc pentru observatii. Îmi sunt de real folos.

Sa nu uit... m-am bucurat mult ca ti-a placut.

Cu prietenie,

Ion Lazăr da Coza a spus :

Deşteaptă proza. Isteaţă prozatoarea! Dar...

Am citit în tinereţe un text (eseu?) semnat de Arghezi în care vitupera abundenţa cuvântului care într-un text literar, încheind cu recomandarea ca într-o "pagină ministerială" (A4) să nu fie mai mult de PATRU astfel de cuvinte. Imediat m-am dus la o scriere de a mea... Oho!... Plouase cu incriminatul cuvânt! Am refăcut scrierea şi chiar mi s-a părut mai bună.

Am scris asta aici, pe pagina ta, Corina (apropo, vezi câţi de care ai doar în primul paragraf),  şi în speranţa că vor citi şi alţii şi se vor simţi cu "musca pe căciulă".

Ai în trei-patru locuri scris douăzeci în diferite moduri. Revizueşte, please!

Încă o dată: Proza mi-a plăcut.

da Coza

 

[Corina Militaru]

Am luptat cu incriminatul cuvant...

Multumesc inca o data.

Corina

Ion Lazăr da Coza a spus :

Deşteaptă proza. Isteaţă prozatoarea! Dar...

Am citit în tinereţe un text (eseu?) semnat de Arghezi în care vitupera abundenţa cuvântului care într-un text literar, încheind cu recomandarea ca într-o "pagină ministerială" (A4) să nu fie mai mult de PATRU astfel de cuvinte. Imediat m-am dus la o scriere de a mea... Oho!... Plouase cu incriminatul cuvânt! Am refăcut scrierea şi chiar mi s-a părut mai bună.

Am scris asta aici, pe pagina ta, Corina (apropo, vezi câţi de care ai doar în primul paragraf),  şi în speranţa că vor citi şi alţii şi se vor simţi cu "musca pe căciulă".

Ai în trei-patru locuri scris douăzeci în diferite moduri. Revizueşte, please!

Încă o dată: Proza mi-a plăcut.

da Coza

 

[Ionel Mony Constantin]

 Este o proză reuşită, mai ales solutia in coada de peşte care lasă cititorul sa aleagă soluţia pecare o doreşte. Sfaturile dlui da Coza sunt binevenite

[Corina Militaru]

Multumesc domnule Mony,pentru semnul lasat.

Pretuiesc orice sfat.

Cu respect,

Ionel Mony Constantin a spus :

 Este o proză reuşită, mai ales solutia in coada de peşte care lasă cititorul sa aleagă soluţia pecare o doreşte. Sfaturile dlui da Coza sunt binevenite

[Vasilisia Lazăr]

Până am ajuns eu, incriminantul cuvânt s-a subţiat. :)

Bun text, Corina! Te felicit!

[Vasilisia Lazăr]

Până am ajuns eu, incriminantul cuvânt s-a subţiat. :)

Bun text, Corina! Te felicit!

[Corina Militaru]

Multumesc frumos, Lisia.

Cu drag,

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Până am ajuns eu, incriminantul cuvânt s-a subţiat. :)

Bun text, Corina! Te felicit!

[Sofia Sincă]

Ce a urmat ne putem imagina. Autoarea ne-a adus în faţa actiunii doar, a întâmplării care nu se dezminte că se întâlneşte munte cu munte, dar om cu om... Şi că fiecare are îngerul lui păzitor. Aici tatăl chiar dacă a lipsit din viaţa fiului este totuşi, îngerul lui păzitor.

Bine conturată proza ca de obicei, mesajul subtil face drama acestei bucăţi de proză, lucrează la sensibilitatea cititorului.

Am citit cu plăcere deosebită, Sofy!

[Corina Militaru]

Bucuroasa de semnul tau, Sofy.

Cu drag,

Sofia Sincă a spus :

Ce a urmat ne putem imagina. Autoarea ne-a adus în faţa actiunii doar, a întâmplării care nu se dezminte că se întâlneşte munte cu munte, dar om cu om... Şi că fiecare are îngerul lui păzitor. Aici tatăl chiar dacă a lipsit din viaţa fiului este totuşi, îngerul lui păzitor.

Bine conturată proza ca de obicei, mesajul subtil face drama acestei bucăţi de proză, lucrează la sensibilitatea cititorului.

Am citit cu plăcere deosebită, Sofy!

[Corina Militaru]

Multumesc Mihaela!

Nu am gandit o continuare. Mi s-a parut suficient asa. Dar cine stie...

Cu drag,

Mihaela Moşneanu a spus :

Mi-a plăcut foarte mult şi mă întreb cât de interesantă ar fi o continuare. Este doar o părere.

[Emil Dumitru]

Corina, frumos şi captivant textul tău. 

Am citit ultima parte, aproape cu lacrimi în ochi... am retrăit momentul, au trecut unusprezece ani de atunci!