Teama de-a fi

[Vezi blog]

Mi-am transformat sufletul în copac
şi l-am sădit în tine cu rădăcinile plângând
de teamă că se vor rupe-n emoţii de piatră
sau în tăişul fiorilor ce trupul brăzdează
când ploile sunt prea târzii şi cerul poartă
cearcăne de nori pe obraji albaştri,
m-ai învăţat să rodesc prin ninsori
şi cuvintele mi-au devenit fructe,

pe care le-ai dat
celor ce mă ştiu să mă guste, să mestece silabele
fără să strige, fără să scuipe cratima-ntre
două tăceri,
nu le-ai recunoscut că sunt eu,
pomul cu rădăcini ce suspină în tine, cu trunchiul
deasupra gândurilor scuturate de tâmplă,
vreau să-mi dai foc, să mă arzi până la cenuşă,
să mă speli cu sângele tău ca pe-o durere
şi când se va-ntâmpla să mă uiţi de-atâta iubire
plânge-mă te rog în ţărâna unde timpul ne calcă
trecutu-n picioare
fără să ştie cât de mult i-am preţuit clipa!

[Chris]

Foarte frumos! Cu aceeaşi plăcere, :))

[Vasilisia Lazăr]

Minunat! Sufletul-copac plânge și cântă iubirea.

Drag,

[Ion Lazăr da Coza]

Frumos torent, sau dacă vreți - vâlvătaie.

da Coza

[x]

Gina iti multumesc pentru sincera apreciere!

Cu drag si pretuire!

[gina zaharia]

vreau să-mi dai foc, să mă arzi până la cenuşă,
să mă speli cu sângele tău ca pe-o durere

întreg poemul e în flăcări, eu am ales doar câteva ramuri:)