și totuși devreme

[LUMINITA SCOTNOTIS]

și totuși devreme

 

că mă-nfioară crucile tăcerii

și ramul trist uscat de la copac

de plâng albastru-n lacrima durerii

cu zori de viață stinsă-n gânduri zac

 

și mă-nchircesc în dăruirea cărnii

străinilor ce nu pun preț pe ea

că din abisu-îndurerat al rănii

mă trec divin în neputința mea

 

fântână de eter se pleacă-n mine

în jocul trainic rece-al ruinării

înlănțuindu-mi pașii cu un mâine

de caldă mână din întinsul  zării

 

mă voi închide-n zidul viu de rouă

nu într-un chip cioplit de joc murdar

n-am să îmi las în timpuri de mai plouă

pustiul zbor la rămășag de zar

 

îți sunt un veac apoi mă mai gândesc

ca-n limba mea să-ți dau sărutul vieții

cu visul tău etern să mă-nvelesc

osândă înfrunzită în luminarea feții

 

o înfrunzire-așa  cam cât de-o stare

de grație-n scânteie de iubire

nu una galbenă de stinsă lumânare

nici cea de hău întors către privire

 

și plecăciunea ta mă înfioară

în dulce grai o clipă când te știu

și zeu și om în ochii ce-ți sunt scară

să te ridici s-alungi acest târziu

 

 

 

[Chris]

Foarte frumos!

[Sofia Sincă]

Tristeţea singurătăţii prin lumi pierdute de neam... Nimeni nu poate înţelege un suflet de artist departe de casă. De acolo tristeţea. Şi totuşi se întrezăreşte o tuşă de optimism şi îndârjire.

Poezia este superbă, deşi apăsătoare.

Admiraţie, Sofy!