dezlegarea la ochi

[LUMINITA SCOTNOTIS]

dezlegarea la ochi

celui ce mă știe

 

sorții șoaptelor mele

cuvinte suspendate de vid

niciodată nu m-ai privit ca pe o apă lină

de fapt

nici nu eram atât de străină

de seceta acestui destin

cu o mână desprinsă din amprentă solară

nu ți-am fort anotimp furat din roșul macilor

m-ai mânuit ca pe o cheie secretă

la ușa cunoașterii lumii

zădărnicești încercării de a te ridica

în rănile luminii

 

tu nu vezi fluturii supraviețuind

zgomotului adâncimii

 

în măsura în care-mi pot așeza plânsul

ca semn al durerii din mine

te voi îndruma

când vrei dar nu-ți pasă

când vezi și te duci

când știi dar nu dorești

să-mi asculți frumusețea tăbăcită de zbateri

respir adânc în strigatul cerului

 

nu-mi urma pașii

fulgerele sparg sensul urmelor

însoțit de timp

nisipul acoperă puntea către adevăr

și-n toată imensitatea sufletului

visul e o grea suferință

 

hai

sărută-mi mâna ruptă din soare

troienele vin către noi

pentru că mai crezi în iubire

vei simți primejdia

de a ne-nrudi cu vidul

[Sofia Sincă]

Trăire mixată între cuvânt şi iubire, ce soarbe prinsă de farmec existenţa ei pe o punte a întunericului, învăluită în tăceri. Încercări de a cuprinde lumina prin emoţii, nelinişti, vise rătăcite.

În ceea ce priveşte construcţia, Luminiţa cred că poemul e făcut în grabă:

''nu ți-am fort'' – nu ţi-am fost

''când vrei dar nu-ți pasă
când vezi și te duci
când știi dar nu dorești'' – prea mulţi de când

Şi ai uzat cam mult de genitiv şi dativ: lumii, luminii, adâncimii, durerii, toate în câteva versuri la rând.

Am citit cu plăcere, Sofy!

[Any Dragoianu]

,,hai

sărută-mi mâna ruptă din soare,, splendid!