Palmierul

[Manuela Munteanu]

Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.

Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi 

Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,

Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.

Răbda genuni de foc, izvor trufaș de soare,

Prin lungi tăceri de lut, în timpuri încuibate.

Doar simfonii de val din mări îndepărtate

Și-o liră dintre nori o îndemnau să zboare. 

Credea în veșnicii și-n nesecate oaze,

Chiar dacă doar deșert îi strălucea în vatră.

Cu verde-mpuns de spini din suflul meu de piatră,

Visa fertile ploi și mierea strânsă-n raze. 

Am spintecat-o dur c-un fulger dintre stele.

M-a zguduit în piept, de mă cutremur încă,

Dar lung tăiș înfipt în trupul meu de stâncă

Nu va putea fi scos decât de brațe grele. 

[Manuela Munteanu]

Mulțumesc,  doamnă Denisa Curea Popa!

[Manuela Munteanu]

Îți mulțumesc, Amanda!

[Manuela Munteanu]

Mulțumesc, doamnă Mihaela Chitic!

[Manuela Munteanu]

Calde îmbrățișări, doamnă Floare! Vă mulțumesc!

[Manuela Munteanu]

Domnule Petruț Dan, vă mulțumesc pentru sfaturi, dar nu le voi pune în practică. Al treilea vers din prima strofă (Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi) se referă la faptul că, pentru a crește, pentru a te înălța, trebuie să te sprijini pe ceva, sau chiar să te împingi,  să  te propulsezi. Bănuiesc că ați participat la un concurs de înot (măcar ca spectator) și ați observat că înotătorii se propulsează la întoarcerea sensului de înot, împingând puternic cu picioarele în pereții piscinei. La acest aspect m-am referit. Nici cuvântul ,,șisturi" nu-i folosit întâmplător. Este tot despre piatră, așa cum a vrut să fie întreaga poezie. Cât despre ,,brusture", acesta nu se poate afla în același loc cu palmierul. Nu cred că s-ar aclimatiza.  :)

[Manuela Munteanu]

Ooo, da, sunt genul acela de om perfecționist, care nu are odihnă până nu ajunge la un anume mod de exprimare și la o anume abordare stilistică dorite, visate. Dar sunt și repezită totodată.  Nu am răbdarea necesară de a lăsa o poezie să se decanteze. Vă mulțumesc, doamnă Vasilisia!

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc, doamnă Nicoleta Ramona Cornaciu!

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc, doamnă Herțeg Claudia! Vă mai aștept. 

[petrut dan]

Ok , poem bun, la prima strofă trebuie să schimbi că altfel îi iei tot hazul...Cititorul cum citește de la început așa se așteaptă să fie până la capăt

o sugestie

Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.

Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi 

Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,

Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.

eu aș scrie așa versul trei

Și se-mpingea spre cer din casă până-n brusturi

Brusturii sunt un loc pe care îl găsești în fiecare sat comună sau localitate care are terenuri în subordine 

deci poți face această comparație ca să scoți în evidență cât de mare este  sau cuprinzătoare sau orice-ai vrea

sugerează bine și merge și ca rimă! Părerea mea!

[Vasilisia Lazăr]

O poezie elegantă, bogată stilistic, cu miez și bine șlefuită. Ești perfecționistă, Manuela, și asta nu-i rău. Cred că ai ajuns la limita maximă permisă în poezie, dacă o depășești, o strici. Mă refer la șlefuire.

Poate vorbesc prostii, așa că mă opresc aici. Felicitări!