sub această ploaie măruntă

[Tudor Cicu]

sub această ploaie măruntă

 

ți se va părea cândva marea

un fel de cer cu alte făgașuri împlinite

năvalnic și nebun îi voi cere și eu

vântului să sufle în pânze

să nu văd că fugi ademenită în zări fără capăt,

ori să născocesc mreje unor corăbii ale tale.

oare ce chin e ăsta și

cum să nu ascundă ploaia asta măruntă nici o taină

când tu vei lăsa în jos brațele

înainte de a mă arunca înainte ca un evantai de mătase?

ia aminte,

după fiecare val pescărușii se vor agita și mai tare

în jurul ancorei smulse din ape cu forța

mă voi roti o vreme și încă o vreme

ca ochiul unui condor sortit să moară în a sa tristețe.

atunci și tu ai porni descifrând marea odată cu mine

gândind că aceste cântece

ar putea fi vele în mâinile tale

în mine s-ar reaprinde depărtările

și ele te împing cât mai departe

departe ca valurile ce vin să se spargă de țărmuri

și norii n-ar mai fi o amenințare sub cer

nici nu vor dezlănțui furtuni și grozăvii de tot felul

strânși unul în brațele celuilalt

nici o ancoră nu îți va smulge din piept marea

mereu la fel

sub această ploaie măruntă de dragoste.

 

 

 

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Păi, cine să te vindece de tine, dacă nu un cititor înrobit și el evidențelor?  Un semnal de apreciat ca o mângâiere de frate!

[Ion Lazăr da Coza]

O poezie vâscoasă, dar care își subjugă cititorul.

da Coza

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia:  Aveți dreptate: spre epic mi-a fost îndreptată ființa de mic. „– Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da...”, ne depăna mama povestea despre feciorul de împărat, iar noi, copiii, alunecam odată cu ea pe tărâmul interzis, de unde nu ne mai clintea nici calul înaripat, nici focul ce tocmai se stinsese în sobă şi toţi uitam şi de foamea care ne ghiorlăia maţele şi de cina promisă; doar mucul fitilului de la lampa cu gaz mai înghesuia un pic de lumină în odăiţa în care se depăna povestea. Și în felul în care povestea, era multă poezie. Mulțumesc pentru comentariu și plăcerea lecturii. 

[Sofia Sincă]

Iubirea ca nevoie taină a gândului, de identitate pentru ființa umană, creează simboluri prin care poetul trăiește. Dăruiește și cere, profitând de toate graţiile divine, transformă natura după bunul său plac. Aici, în mediul marin, trăirea între cer și apă, surprinde cu adâncimea gândului...

Mult îndreptat spre epic. Dar, ne-am obișnuit, de când autorul a precizat că așa vor fi toate poemele sale.

Eu am citit cu plăcere și am apreciat.

Sofi

[Tudor Cicu]

Valeria: Cu ceva minute în urmă tocmai îl felicitam la telefon, de sfinții Ion și Ioana, pe prietenul nostru Ion Lazăr da Coza și îi spuneam, cu părere de rău, că peste tot unde am vorbit (București, Constanța, Roman etc) ningea și numai prin Buzăul nostru nu! Tare aș fi vrut să scriu un poem despre cum ninge în iarnă și-n ființa poetului, dar!?... Și, minune! Acum ninge tare frumos și la noi. Mi-a auzit dorința, Cel de Sus. Așa că voi scrie poemul. Toți scriem poezie pentru sufletele noastre și ale cititorului care, undeva, într-un colț de lume, simte la fel și în aceleași gânduri și-a găsit un reazem și o haină, sau un țol, pentru a-și petici o inimă zdrențuită. Cu mult drag!

[Valeria Merca]

Ploaia, simbol vitalizator, de purificare periodică. În poezie simbolul este asociat cu sentimentul de melancolie. Un prozo-poem care mi-a mers la suflet.

Admirație!