puls

[Mariana Suciu]

 deasupra nopții
 pânza de păianjen
 leagănă zeii buni
 inimile oamenilor
 învăluiesc luna apoi cad în gol
 printre ore
 privighetori și ruine
 batjocura flămândă
 pândește
 inutil 
 râde
 stupida-i îndrăzneală hrănește doar gâdele 
 
 lama taie
 nordul privirii
 prin rană începe să crească 
 încă o durere
 despică pulsul 
 păstrează totuși verdele rece ca gheața 
 de ce
 mai trăiesc oare
 nu
 acum doar privesc
 moartea mea 
 înger cu aripile disecate

[Mariana Suciu]

Vă mulțumesc din suflet, tuturor, pentru încurajări.

[Mihaela Popa]

eu aștept să mai scrii, Mariana; te îmbrățișez

[Tudor Cicu]

 „Este momentul de cumpănă în care mă întreb dacă ar trebui să  mai scriu...” (?!) Cum așa, Mariana Suciu? Ai uitat de lupta bătrânului lui Hemingway din „Bătrânul și marea”, care a adus la țărm peștele uriaș chiar dacă din el mai rămăsese, în lupta cu rechinii, doar un schelet? În viață ca și în poezie lupta e necesară. Nu criticii „construiesc” un poet ci invers. Știi cum spunea Cehov? „Criticii sunt ca tăunii. Nu lasă caii să are”. Urmează sfatul lui Ion Lazăr da Coza. 

[Valeria Merca]

Mariana, tu întotdeauna ai avut ce să ne spui... te mai așteptăm cu mare drag!

[Nikol MerBreM]

Nu ştiu ce frământări aveți, poate dacă le-aş cunoaște, v-aş înțelege îndoiala, însă necunoscându-le, rămân doar un cititor egoist :) care vă cere să mai scrieți...

[Ion Lazăr da Coza]

păstrează totuși verdele rece ca gheața 

da Coza

[Sofia Sincă]

Nici gând să renunți! Nici gând. Nu ai ajuns, încă la apogeu. Mai aștept/așteptăm, sigur versul tău, Mariana.

Sofi, cu drag!

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

Frumos, Mariana! Poeților le șade bine să fie triști. Atunci le strălucește mai tare slova. Însă n-ar trebui să te oprești, sunt convinsă că mai ai multe de spus...

[Mariana Suciu]

 Mulțumesc frumos tuturor celor care au lăsat (sau nu) un semn de lectură.  Mă înclin cu respect în fața celor care și-au exprimat părerea vizavi de textul meu. Iertată fie-mi azi neputința de a le răspunde fiecăruia în parte (așa cum ar fi meritat). Este momentul de cumpănă în care mă întreb dacă ar trebui să  mai scriu... sau nu. Îmi sunteți dragi cu toții și voi citi mereu cu interes și plăcere postările voastre, chiar dacă nu o să mai las întotdeauna semnul meu discret de prezență.
 
 Cu prețuire, 
 Mariana

[Tudor Cicu]

... versuri reci în haina tristeții. Nu sunt clare iluziile acestor culegeri de gânduri, dar poate sunt eu un rătăcit care a complicat funcția pe care și-o arogă destinul unei răni care „începe să crească/încă o durere”. „Pulsul morții„ și „îngerul cu aripile despicate” e un salt salvator pentru finalul poemului.