deasupra nopții
pânza de păianjen
leagănă zeii buni
inimile oamenilor
învăluiesc luna apoi cad în gol
printre ore
privighetori și ruine
batjocura flămândă
pândește
inutil
râde
stupida-i îndrăzneală hrănește doar gâdele
lama taie
nordul privirii
prin rană începe să crească
încă o durere
despică pulsul
păstrează totuși verdele rece ca gheața
de ce
mai trăiesc oare
nu
acum doar privesc
moartea mea
înger cu aripile disecate
Adaugă un comentariu
Vă mulțumesc din suflet, tuturor, pentru încurajări.
eu aștept să mai scrii, Mariana; te îmbrățișez
„Este momentul de cumpănă în care mă întreb dacă ar trebui să mai scriu...” (?!) Cum așa, Mariana Suciu? Ai uitat de lupta bătrânului lui Hemingway din „Bătrânul și marea”, care a adus la țărm peștele uriaș chiar dacă din el mai rămăsese, în lupta cu rechinii, doar un schelet? În viață ca și în poezie lupta e necesară. Nu criticii „construiesc” un poet ci invers. Știi cum spunea Cehov? „Criticii sunt ca tăunii. Nu lasă caii să are”. Urmează sfatul lui Ion Lazăr da Coza.
Mariana, tu întotdeauna ai avut ce să ne spui... te mai așteptăm cu mare drag!
păstrează totuși verdele rece ca gheața
da Coza
Nici gând să renunți! Nici gând. Nu ai ajuns, încă la apogeu. Mai aștept/așteptăm, sigur versul tău, Mariana.
Sofi, cu drag!
Frumos, Mariana! Poeților le șade bine să fie triști. Atunci le strălucește mai tare slova. Însă n-ar trebui să te oprești, sunt convinsă că mai ai multe de spus...
Mulțumesc frumos tuturor celor care au lăsat (sau nu) un semn de lectură. Mă înclin cu respect în fața celor care și-au exprimat părerea vizavi de textul meu. Iertată fie-mi azi neputința de a le răspunde fiecăruia în parte (așa cum ar fi meritat). Este momentul de cumpănă în care mă întreb dacă ar trebui să mai scriu... sau nu. Îmi sunteți dragi cu toții și voi citi mereu cu interes și plăcere postările voastre, chiar dacă nu o să mai las întotdeauna semnul meu discret de prezență.
Cu prețuire,
Mariana
... versuri reci în haina tristeții. Nu sunt clare iluziile acestor culegeri de gânduri, dar poate sunt eu un rătăcit care a complicat funcția pe care și-o arogă destinul unei răni care „începe să crească/încă o durere”. „Pulsul morții„ și „îngerul cu aripile despicate” e un salt salvator pentru finalul poemului.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE